De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Gogu Puiu, Cobadin, Românitate

Bunicul meu patern, profesorul şi ofiţerul Gheorghe Aldea – veteran de război, copil de trupă, rănit la Odesa etc. – este de fel din Cobadin. Spun este pentru că Eroii şi Sfinţii sunt veşnici; ne însoţesc zi de zi, fie că simţim bărbăteasca lor grijă, fie că uităm de ei. Veşnic este şi Gogu Puiu, veşnică este şi gloria Cobadinului pentru Oamenii pe care i-a dat Neamului Românesc. Citiţi, înţelegeţi, bucuraţi-vă de o clipă de Românitate:

http://tomisnews.ro/legenda-eroului-dobrogean-gogu-puiu-evocata-la-constanta-ii-marturisim-pe-acesti-oameni-cu-atat-mai-mult-cu-cat-romania-de-astazi-traieste-momente-dramatice/

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Trădarea şi Românii (I)

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Unirea din 1918 şi Mihai Viteazul

Pentru mulţi 1918 înseamnă împlinirea unui vechi vis şi program românesc: unirea Ţărilor Române într-o singură Ţară. Program pe care au încercat după puteri să-l înfăptuiască şi alţi domnitori români – ca Litovoi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Dar care a fost atins, pentru o clipă, de Mihai Viteazul.
Cu, sau fără voie?
Întrebarea poate să pară stranie. Dar există, după 1989, un curent mitologizant care, sub pretextul combaterii miturilor din Istoriografia românească, impune de fapt, prin tot felul de sofisme şi falsuri, mituri distructive. Desigur, sub pretexte de tip „realism”, „progres”, „demitologizare” etc., care ascund, pur şi simplu, o falsificare ideologică şi ideologizantă a unor aspecte altfel de multă vreme clarificate.
De aici şi întrebarea de mai sus, pentru că sunt asemenea voci mitologizante care pretind că Mihai Viteazul a realizat involuntar unirea celor trei Ţări Româneşti – dând tot felul de neclare şi contraictorii explicaţii ale acestui proces.

Mihai Viteazul a avut un program politic propriu, pe care l-a adaptat, ca un om politic adevărat, împrejurărilor. A fost acest program politic unul patriotic, unul naţionalist, românesc? A fost acest programul unul oportunist, de om care caută putere, indiferent unde? Care este adevărul?
Răspunsul îl găsim în trei sau chiar patru fapte fundamentale, care lămuresc foarte bine această nedumerire a unora.

În primul rând, atunci când Andrei Bathory (Batâr Andreiaş, cum i se spune în cronicile româneşti) îi cere lui Mihai Vodă să plece din ţară (cu ameninţări), acesta, printre altele, îi spune că „nu-mi las nimănui ţara şi patria, până ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare” (adică „decât mort„). Gândirea acestui răspuns este categoric patriotică, naţionalistă. Ea corespunde unui program politic naţional, unei optici naţionale asupra domniei personale. Dar poate să fie acestă folosire a termenilor întâmplătoare, circumstanţială?

În 1599 Împăratul Rudolf îi donează lui Mihai Viteazul domeniul Künigsberg din Silezia, cu toate veniturile sale, ca domeniu ereditar. Acest act ţinea şi de recunoaşterea de către Mihai a suzeranităţii împăratului austriac, dar şi de meritele domnitorului român. Era, totodată, un refugiu în cazul cuceririi Ţărilor Române (lucru precizat ca atare de documente). Dincolo de faptul că între declaraţia împăratului şi finalizarea actului au trecut doi ani de zile, rămâne însă gestul şi valoarea sa. Putându-se retrage aici sau în alt domeniu vestic spre a avea o viaţă liniştită şi îmbelşugată, Mihai alege însă jertfa, mergând înainte spre realizarea programului său politic, din luptă în luptă şi trecând peste nenumăratele trădări de care are parte – şi de la unii boieri români, şi din partea nobililor Unguri sau Secui care îi juraseră credinţă, dar mai ales din partea aliaţilor externi. Actul de donaţie este finalizat în 1601, într-o clipă în care Mihai Viteazul era atacat din toate părţile, pierzând controlul asupra majorităţii teritoriului deţinut anul anterior. Totuşi nici acum domnitorul român nu se retrage la domeniul său din Silezia, ci luptă împotriva tuturor şanselor pentru acelaşi program politic. Cine cunoaşte încercările grele prin care trece Mihai Viteazul în aceşti ani îşi dă seama cât de semnificativă este alegerea domnitorului român de a nu se retrage la domeniul său din Silezia! Mai mult, merită observat că domnitorul ar fi putut, în loc să cheltuie sume uriaşe pentru eliberarea Ţărilor Române de sub Turci (sau Polonezi), să folosească acei bani pentru a-şi cumpăra domenii frumoase în Vest (din Moravia în Franţa, avea de unde alege!). Spre deosebire de alţi domnitori, ale căror relaţii cu Occidentul erau între slabe şi zero, Mihai este, dimpotrivă, bine informat şi are legături mult mai vaste decât s-ar crede. Chiar şi administratorul numit de el pentru Künigsberg este un occidental – Carlo Magno, originar din Italia (Milano) şi bun prieten al domnitorului.

În 1600 Mihai Viteazul înfrânge forţele poloneze care încercaseră să preia Moldova şi Ardealul, iar apoi Muntenia (Andrei Bathory era omul polonezilor şi mijlocise pentru aceştia punerea Munteniei sub ascultare faţă de Polonia). Ajuns pe hotarul Poloniei domnitorul primeşte propuneri de a prelua tronul Poloniei, atât cu sprijinul unora din Seimul polonez, nemulţumiţi de şi de regele Sigismund al III-lea şi de cancelarul Zamoyski, cât şi cu sprijinul cneazului Constantin Vasile de Ostrog. Având alt program politic decât cel preconizat de aceste forţe poloneze, Mihai Viteazul refuză. Ceea ce, desigur, un „aventurier” aflat „în căutare de putere şi avere” – cum l-au declarat, fără temei, unii – nu ar fi făcut niciodată. Polonia era o ţară – dublă, incluzând şi Lituania – mult mai puternică şi mai bogată, mai liniştită şi cu perspective economice mult mai bune decât toate cele trei Ţări Româneşti la un loc. Dar nu era nici patria lui Mihai Viteazul, nici nu intra în programul său politic.

Dar care era acest program politic?
Aici avem al treilea aspect esenţial – pe primul în ordine cronologică îl socotim secundar, de vreme ce poate fi înţeles cu adevărat doar prin celelalte trei.
Este vorba despre ceea ce Mihai Viteazul însuşi consemnează ca program politic în negocierile cu Împăratul Rudolf, care prin legătura sa extrem de strânsă cu Papalitatea şi titulatura sa mai era numit de Români şi „Împărat al Râmului(Romei)”. Iată documentul:

https://i0.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_01.jpg

“Dorinţele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorinţile Măriei Sale”

  1. Cu aceasta să încuviinţeze Măria Sa dorinţa Înălţimii Sale, ca să ţină Ardealul şi să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu aşa condiţie, ca Înălţimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viaţa; după moarte să rămână fiului său şi urmaşilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu Sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie ţara a Măriei Sale Împăratul Râmului.
  2. Doreşte Măria Sa, ca şi Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, şi Ţara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, aşa că şi viţă bărbătească şi cea femeiască ar lipsi, Înălţimea Sa să dea acestor două ţeri, Moldovei şi Ţerii Româneşti, o astfel de învoire, ca ele înşile să-şi poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în aşa chip, încât să-şi ceară de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului, şi să-i slujească lui.
    Judecăţile, pe care le vor avea ţerile, pe acelea să le vadă şi să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, şi tot înaintea lui să se sfârşească toate judecăţile; în altă ţară să nu meargă, din pricinile în apelaţie. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi şi mănăstiri.
  3. Dorinţa Măriei Sale: doreşte ca să se ţină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul şi Făgăraşul, cu toate Ţinuturile şi veniturile, pe veci; din Ţara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ţinuturile şi veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viţă bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, şi nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiţie ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate şi putere să le iea din mâna ramurii după băieţi sau după fete.
  4. Şi aceia doreşte Măria Sa ca să aibă şi pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod şi dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moşie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greşi sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, şi atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă şi după cuviinţă şi toate judecăţile, să se sfârşească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze şi să nu se scoată judecăţile.
  5. Dorinţa Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureşul, Zarandul şi Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetăţile şi Ţinuturile dimpreună.
  6. Şi aceasta doreşte Măria Sa, ca cetăţile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, aşa cum sunt Timişoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova şi Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ţinuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.
  7. Dacă Înălţimea Sa vrea să se bată tot înainte cu turcii, atunci doreşte Măria Sa, ca să-i dea atâţia bani pentru trebuinţa Ardealului, câţi i-a rânduit lui Sigismund; şi Moldovei să-i rânduiască şi să-i dea Înălţimea Sa, atâţia bani câţi i-a orânduit Ţerii-Rumâneşti.
  8. Titlul care i l-a dat  Înălţimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea şi Măriei Sale.
  9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre şi Octombre, să dea Înnălţimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înnălţimea Sa.
  10. Măria sa se bucură foarte mult  că Înălţimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălţimii Sale în tot locul mine, şi doreşte Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecţii care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă şi să lase baia unuia care poate fi de folos ţerii.
  11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vreun duşman ţerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Caşovia, şi Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Caşoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune şi doreşte Măria Sa; să nu trimeată la Înălţimea Sa Împăratul.
  12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălţimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până  atunci, până se va sfârşi războiul, care să îngrijească de lipsurile oştirii; şi când s-ar începe judecăţi despre pământul câştigat de la Turci şi hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale şi a sfetnicilor săi, şi să dezbată şi împartă, şi tot înaintea Măriei sale să se sfârşească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelaţie. Înălţimea Sa să nu se amestece într-aceia, şi să nu orânduiască, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să ia, ci numai singur Măria Sa să dăruiască şi să dispuie, sau să ia, împreună cu sfetnicii săi.
    Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălţimea Sa, aceluia să-i dea Înălţimea Sa şi mâncare, şi băutură, şi să fie cinstit atât din partea Înălţimii Sale, cât şi din a sfetnicilor săi”.

Pe spatele celei de-a doua file a documentului se află scris de mâna lui Mihai Viteazul:

https://i1.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_02.jpg

„Şi hotarul Ardealului
pohta ce-am pohtit
Moldova şi Ţara Românească”
.

(Din Analele Academiei Române, XX., p. 482, Hurmuzaki XII, p. 961)

Avem aici o serie de fapte istorice, inclusiv un document olograf al lui Mihai Viteazul, toate dovedind că acest om a fost stăpânit de iubirea de ţară, de dorinţa de a vedea cele trei Ţări Româneşti libere de stăpânirea otomană, întregite, independente, unite şi mergând în Istorie împreună.
Vis care s-a împlinit în mare parte în 1918.
Când într-adevăr, cele trei Ţări Româneşti, libere de stăpânirea otomană, au devenit unite spre a merge în Istorie împreună.
Din păcate încă nu s-a împlinit visul independenţei, încă nu există o clasă politică românească, în stare să conducă România după nevoile şi voinţa poporului. De aceea nici întregirea Ţărilor Româneşti nu s-a putut face, căci clasa politică a urmat alte interese, străine.
Rămâne să împlinim şi acest ideal al adevăratei independenţe, al unei clase politice într-adevăr naţionale. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Mihai-Andrei Aldea