De ce ”iubi-Te-voi, Doamne”?

Psalmul 17 începe cu un verset ce a devenit o cântare esențială a Bisericii lui Dumnezeu. O cântare ce pecetluiește – sau ar trebui să pecetluiască – unirea iubirii dintre toți cei aflați în biserică la Sfânta Liturghie, întru Dumnezeu. Drept una dintre condițiile coborârii Sfântului Duh și, prin aceasta, a venirii lui Iisus Christos pe Sfânta Masă și în viețile liturghisitorilor – mireni și clerici, deopotrivă.
Versetul este:

Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea, și scăparea mea, și izbăvitorul meu! (Psalmi 17:1)

Vârtutea este înzestrarea omului de a face față greutăților și încercărilor fără a slăbi ori a se pierde.
Este oarecum ceea ce în știința materialelor se numește tenacitate, chiar dacă într-un înțeles mai general: capacitatea de a face față la solicitări – forfecare, îndoire, rupere, răsucire etc.
Doar că vârtutea este o tenacitate nu doar trupească sau fizică, ci și mentală, emoțională și sufletească.

Dar dacă Domnul este vârtutea mea, este întărirea și scăparea și izbăvitorul meu, nu s-ar cuveni să cântăm Te iubesc, Doamne, vârtutea mea?
De ce iubi-Te-voi, de acest viitor ce pare să spună că încă nu Îl iubesc pe Dumnezeu?

Pentru că așa este.

Pentru că încă nu am ajuns la îndumnezeire.
Pentru că în cel mai bun caz iubim unele lucruri ale lui Dumnezeu.
Pentru că suntem încă departe de a-L cunoaște pe Dumnezeu într-atât încât să știm cu adevărat pe Cine iubim.
Și ca să Îl cunoaștem trebuie să devenim tot mai mult asemenea Lui. Adică trebuie să devenim buni.
Ceea ce ne este încă foarte greu.
Așa că deocamdată iubim ceea ce ne place la El, poate și unele din cele pe care le respectăm la El.
Cât le înțelegem.
Iubirea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe de noi.

Dar putem ajunge să Îl iubim. În viitor.
Ne rugăm pentru asta la fiecare Liturghie.
Și, ideal, și în toate zilele vieții noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea