Statul comunist şi COVID-19. În primele zile ale dictaturii

Am amintit de mult şi de multe ori despre măsurile ce ar fi trebuit luate în faţa ameninţării COVID-19 (cine doreşte poate căuta pe acest site – mihaiandreialdea.org – articolele despre coronavirus, COVID-19 etc.).
Am arătat, repetat, cât de greşite şi ineficiente sunt mijloacele practicate de Guvern şi Preşedinţie (în aceleaşi materiale amintite în paranteza dinainte).

Pe scurt, regimurile comuniste – a căror inteligenţă şi capacitate de adaptare este limitată doctrinar – socotesc drept soluţie la orice problemă majoră folosirea forţei statului. Pentru ele, statul este „Partidul” (Comunist), adică este dumnezeul lor. Şi dacă el pune forţa în mişcare, sigur rezolvă orice.
O asemenea tactică a fost folosită de Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru a scăpa de vrăbiile care, gândiseră geniile partidelor, „mănâncă prea multe grăunţe şi păgubesc economia socialistă”. Aici intrase în funcţiune altă paradigmă comunistă: dacă măsurile nu funcţionează, dacă doctrina comunistă nu funcţionează, nu ea este de vină, ci alţii – vrăbiile, chiaburii, sabotorii, speculanţii, agenţii străini, retrograzii, duşmanii progresului, ploaia, vântul, artele marţiale, concepţiile burgheze etc., etc. Ei, şi ca să scape de vrăbiile „vinovate” de producţiile agricole scăzute, PCC a hotărât să mobilizeze „armata poporului”, dând ordin să fie vânate vrăbiile. Ba chiar instituind şi mici premii băneşti. Flămânzi şi săraci, oamenii s-au pus pe vânat vrăbii, scoţând bănuţii pe care îi puteau scoate. Doar că în după aceea lipsa vrăbiilor a lăsat omizile să se înmulţească într-un asemenea hal încât au distrus recoltele total. Criza a fost cumplită, nenumăraţi oameni au murit de foame. Dar PCC a găsit soluţia: a scos „armata poporului” la vânat omizi. De data asta obligatoriu. Însă omizile erau prea multe şi oamenii, departe de foamea şi agilitatea vrăbiilor, nu puteau compensa lipsa păsărilor. PCC a trebuit să cumpere vrăbii din străinătate. Pe ascuns, desigur, fără a se spune ceva poporului.

În clipa de faţă toate ţările grav afectate de COVID-19 folosesc metodele comuniste: forţa statului impune izolarea cetăţeanului.
Gândirea este simplistă şi poate să pară logică: izolând cetăţenii blocăm transmiterea viruşilor. Dar este total greşită. De ce?

1. În primul rând pentru că transmiterea virusului nu poate fi oprită printr-o asemenea politică. Oamenii au nevoie de mâncare, căldură, lumină, medicamente etc. şi atunci când se izolează. Izolările impuse în Wushan şi alte părţi ale Chinei NU au oprit propagarea virusului. Şi s-a ajuns chiar la…

2. Izolarea totală a cetăţenilor, fiind lăsaţi să moară de foame în casă, „ca să nu transmită virusul”. Scene cu sudarea uşilor de la blocuri, luarea cu forţa a civililor spre a fi închişi în lagăre etc. sunt cutremurătoare pentru orice om decent. China, astăzi, neagă aceste cazuri, tratându-le drept „falsuri” şi „atacuri la adresa Chinei”. Poate că este aşa, nu am cum să dovedesc autenticitatea sau neautenticitatea lor. Dar, paradoxal, singura soluţie reală de blocare a transmiterii virusului este exact asta: uciderea cetăţenilor. Scuze, am vrut să spun izolarea lor totală. Adică uciderea lor, până la urmă…

3. Admiţând că prin izolare aproape totală blochezi transmiterea virusului, până când stai în izolare? Pentru că virusul SARS-CoV-2 NU dispare pentru că oamenii se izolează. Nu. El rămâne în anumite zone, rămâne la unele animale. Şi se va activa de îndată ce va intra în contact cu oamenii ieşiţi din izolare.

În China, paradoxal, provinciile cu izolare mai slabă au avut un număr mai mic de morţi de COVID-19. De ce? Pentru că imunizarea naturală a populaţiei tinere a îngreuiat transferul virusului către bătrâni.
Trebuie bine înţeles faptul că în aproape 100% din cazuri – Italia este o dovadă absolută – virusul SARS-CoV-2 are o eficienţă extrem de scăzută la persoanele aflate sub vârsta de 60-70 de ani. Mai mult, chiar şi la cei peste 70 de ani gripa COVID-19 nu duce la deces ori cazuri grave în lipsa unor sensibilităţi sau comobridităţi preexistente. (Dintre cei morţi în Italia doar trei nu aveau comorbidităţi. Media de vârstă a celor ucişi de COVID-19, conform surselor oficiale sanitare italiene, este puţin peste 80 de ani. Deci, bătrâni cu comorbidităţi.)
Fenomenul a fost produs de forme sociale tipic italiene de comuniune între generaţii. Forme foarte frumoase de obicei, dar nu şi în aceste împrejurări.

Ce ne arată cazurile amintite mai sus? (China şi Italia, dacă aţi uitat. 🙂 )
Faptul că politica sănătoasă trebuie să fie aceea de ocrotire a bătrânilor şi de imunizare naturală a populaţiei mature şi tinere. Ceea ce este de făcut este instruirea tuturor în reducerea contactului cu bătrânii la necesarul de susţinere şi realizarea contactului cu respectarea procedurilor de dezinfectare.
O asemenea politică înseamnă o colaborare puternică şi sănătoasă între stat şi cetăţeni, înseamnă păstrarea locurilor de muncă şi a unei economii funcţionale, în paralel cu combaterea SARS-CoV-2.

BINEÎNŢELES, în Republica România, condusă de urmaşii sovieticilor şi naziştilor care ne-au invadat în sau după Al doilea război mondial, a fost aplicată metoda comunistă.
În stil tipic bolşevic, statul a intervenit în forţă spre a produce „izolarea socială” (ce patriotic şi progresist sună!).
Nu a ajutat IMM-urilor (nici măcar destul praf în ochii nu le-a dat), nu s-a pregătit pentru milioanele de oameni ce urmau (urmează) să rămână fără sursă de venituri, nu au asigurat producţia naţională de dezinfectanţi, nu au asigurat producţia naturală de hidroxiclorochină (antiviral esenţial în combaterea COVID-19), nu au suspendat plata taxelor şi impozitelor (doar o oarecare amânare), nu au investit în firmele care se chinuie să plătească salarii celor care stau acasă (Germania are pentru firmele similare din cuprinsul său un fond de zeci de miliarde de euro), nu a organizat producţia naţională de măşti sanitare, nu a organizat producţia naţională de halate, mânuşi şi papuci de unică folosinţă, nu a organizat producţia naţională de mânuşi sanitare, nu a luat măsuri împotriva speculei, nu a organizat un sistem de livrare la domiciliu în condiţii de igienă extinsă pentru bătrâni şi bolnavi etc., etc.
În schimb a atacat Biserica. În timp ce molurile (mall-urile) duduiau, hypermarketurile gemeau de oameni, avioanele erau supraaglomerate, organizaţiile masonice îşi ţineau liniştite întrunirile, cluburile funcţionau la supraturaţie, Biserica era marea şi nesfârşita problemă a Comuniştilor aflaţi la conducerea Republicii România! Nu lipsa dezinfectanţilor şi mijloacelor de protecţie chiar şi din spitale. Nu tratamentul strălucit anti-COVID-19 aplicat la Spitalul de Boli Infecţioase din Timişoara. Nu semnalele de alarmă trase neîncetat (şi încă din 2 Februarie!) de IMM-uri asupra valului de falimente ce urmează.
Ca orice sistem comunist, şi clasa politică din România are nevoie de ţapi ispăşitori pentru eşecurile sale.

Dar, desigur, lucrurile nu se opresc aici.
Măsurile comuniste aplicate de Preşedinţie şi Guvern, desigur, nu funcţionează.
Bisericile, ca în vremea lui Stalin, Mao sau Enver, sunt închise – chiar dacă magazinele continuă să funcţioneze, după un set de reguli mai slab medical decât cel practicat în biserici până acum. Fiind închise, nu mai pot fi ţap ispăşitor.
Dar măsurile nu funcţionează!
Şi atunci?

Atunci „iubiţii conducători”, „plini de grijă pentru popor”… înăspresc măsurile deja luate! Măsuri care nu funcţionează! Nu funcţionează nici în România, nici în alte părţi ale lumii! Dar ei le înăspresc!
Vorba aia: Băi, eşti nebun? Eu nu, dar ei… fără număr!

Cârmacii 01
Cârmacii înţelepţi ai Republicii (Comuniste) România

Şi ce au gândit, „tovarăşii conducători”, în „grija lor pentru popor”, să facă?
⇒ De pildă, să scoată Armata în stradă, să lupte împotriva poporului care mişcă în front! Adică mersul la magazin, farmacie sau serviciu va fi şicanat de controale militar-poliţieneşti.  Astfel se va amplifica de cel puţin zece ori contactul între persoane. Adică se va favoriza răspândirea bolii! Nu vă gândiţi că o să se tot dezinfecteze poliţiştii şi militarii, că pentru asta ar trebui să aibă cu ce. O să-şi pună şerveţele la gură pe post de mască (şerveţelele NU filtrează viruşii), o să-şi dea cu apă pe mâini să spună că s-au dezinfectat. Păi nu sunt nici în spitale materiale de protecţie, dar „geniile politice” vor să mai scoată câteva zeci de mii de oameni în stradă… protejaţi de nimic.
⇒ S-au mai gândit şi să ţină închişi bătrânii de peste 65 de ani. Cu Armata şi Poliţia. Să ţină bătrânii închişi, ca să moară de foame şi boli în casă. Nu este glumă! Sinistrul nostru Preşedinte nu a spus prin ce vrajă vor ajunge alimentele şi medicamentele la bătrânii care, citez „Vor trebui să stea practic tot timpul în casă”. Vor sta „practic” tot timpul în casă, nu-i aşa, pentru că ideatic ori spiritual au voie să se plimbe pe oriunde. Să trec peste faptul că Preşedintele Republicii România încă nu cunoaşte bine limba română. Dar nu ştie nici că bătrânii au nevoie de mâncare şi medicamente?
Şi la ce s-au mai gândit?
La nimic.
Nimic.
Zero.

Acum, veţi zice că sunt rău. Că bietul Preşedinte este un neamţ care nu a învăţat bine limba română niciodată, aşa că la 60 de ani (mulţi înainte şi să-i fie toţi spre mântuire!) e prea greu să o mai înveţe. Bine, nu-i bai. Trecem peste greşelile de vorbire ale oamenilor politici – unii, teoretic, de etnie română. Dar ce ne facem cu „măsurile” comuniste, aberante, luate?
Ce? Îmi spui că şi Turcia sau Serbia au interzis ieşirea bătrânilor de peste 65 de ani? Da, dar nu total şi nu ca la noi! Pe de-o parte, au anumite ore în care pot merge la cumpărături (între 4 şi 7 a.m. în Serbia). Pe de altă parte, s-au înfiinţat organizaţii de voluntariat care aduc bătrânilor acasă alimentele şi medicamentele de care au nevoie. Nu-i aşa că sună altfel?

Aaa, dumneata îmi spui că şi la noi sunt unii care fac asemenea voluntariat? Precum cei de la NeamUnit, din Frăţia Ortodoxă ori, desigur, din parohiile ortodoxe? DAR ELE NU SUNT DE STAT! Ele ţin de activismul social al nesuferiţilor de Ortodocşi practicanţi. Nu fac parte din măsurile prevăzute de stat, sprijinite de stat, finanţate de stat… Şi, extrem de grav, sunt puţini.

O ultimă oprire înainte de încheiere: oamenii fără venit.
Oficial au trecut în şomaj cca. 200.000 de oameni.
Aceştia sunt de fapt cei declaraţi ca atare, pentru că la ei se adaugă cei, foarte mulţi, care munceau „la mica înţelegere”. Impozitarea inumană, comunistoidă, a făcut necesară pentru multe afaceri mici această formă de angajare. Una, de altfel, tipică unui capitalism sănătos, în care statul nu se bagă în ce nu-i aparţine. Aceşti oameni, reclamaţi de politicienii comunişti ca „evazionişti” (în timp ce exportul uriaş de capital al corporaţiilor trece nevăzut), aduceau statului mulţi bani. De pildă, prin faptul că îşi cumpărau mâncare, haine, jucării pentru copii etc. Ceea ce însemna plătirea multor locuri de muncă (căci plata angajaţilor intră în preţul produselor!). La fiecare cumpărare, statul îi jecmănea cu 15-17%, vestita tâlhărie numită TVA. Şi ei au rămas fără venit, şi mulţi dintre cei care trăiau din banii lor vor falimenta. Şi, desigur, şi statul pierde masiv. Dar esenţial acum este faptul că în jur de 350.000 de Români au trecut de la declararea crizei la venituri foarte mici sau la venituri zero. La ei se adaugă însă – şi Guvernul şi Preşedinţia „uită” asta – Românii veniţi din străinătate. Rămaşi fără loc de muncă, fără venit. Din ceea ce am putut aprecia eu – date clare nu există – sunt bine peste 600.000. (O sursă sintetică aici.)
Adică deja sunt peste 900.000 (probabil peste un milion) de Români intraţi în zona de sărăcie maximă. ACUM! Şi „geniile conducătoare” ne asigură că „sunt pregătite pentru criză”, deoarece au fonduri „pentru un milion de şomeri”. Păi acum sunt un milion de oameni în starea asta! Iar cu blocada pe care o creaţi vor fi, în maximum două luni, dacă nu mai repede, trei milioane de oameni ajunşi în sărăcie cruntă. Vor ajunge să moară mai mulţi oameni din cauza măsurilor decât din cauza gripei COVID-19… (A se vedea poziţia Preşedintelui SUA – din păcate nu şi al României – în această privinţă.)

În vreme ce medicii şi asistentele plâng în spitale de lipsa dezinfectanţilor şi celorlalte mijloace de protecţie sanitară, ba chiar se îmbolnăvesc pe capete din această pricină; în vreme ce ameninţarea sărăciei celei mai cumplite apasă peste milioane de Români; în vreme ce în alte ţări tratamentul pentru COVID-19 începe să ajungă la populaţie, iar la noi nici vorbă; în vreme ce economia naţională este în pragul colapsului,
„iubiţii conducători” ne spun că „au găsit salvarea”:

⇒ Vor scoate Armata în stradă, alături de Jandarmerie şi Poliţie, ca să controleze toţi trecătorii…
⇒ Vor ţine în casă cu forţa bătrânii de la 65 de ani încolo…

Suntem salvaţi!
Republica este salvată!
Vă mulţumim, conducători tâmpiţi! Scuze, am vrut să spun „iubiţi”. Din păcate, a ieşit aşa. Dar cică gura păcătosului adevăr grăieşte…

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Rugaţi-vă şi pentru mine. Sunt unul dintre cei cu comorbidităţi şi, ca urmare, îmi este greu să lucrez, inclusiv pentru această cronică a instaurării unei noi dictaturi tâmpe, deci comunistă, în România. Aş vrea, totuşi, să vă aduc mâine în atenţie o mişcare foarte interesantă a Ministerului Sănătăţii. Din păcate, nu una bună. Nădăjduiesc să pot. Cu rugăciunile voastre.

P.P.S. Dragi comunişti, comunistoizi, securişti şi politicieni, acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea, oricât de dureroasă, este, evident, pur întâmplătoare.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin BorangicDacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către vitejiarmelor rotilate. Respectiv spadă rotilatăsabie rotilatăpaloş rotilatcuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de armearte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de vitejiArmele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea


[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă