ULTIMA GARDĂ
În armată se petrec lucruri greu de crezut pentru cei din afară.
(Mihai Gh. Aldea, autorul i)
Ce spui, nepoate? Dacă am luptat în război? Păi când s-a terminat Războiul aveam șapte ani! Dar când eram de vârsta ta am făcut armata. Atunci armata era obligatorie. Adică învățai să-ți aperi țara cu arma în mână; sau cu specialitatea pentru care te perfecționai.
Cum ți-o alegeai? Mai rar ți-o alegeai. Era stagiu militar obligatoriu și mulțimi de tineri intrau în el – și îl terminau – în fiecare an. Puteai să cazi, cum se zicea, la doi, trei sau cinci ani. După arma la care te băgau la recrutare. Eu am căzut la trei ani. La Radiolocație. Adică la radare și transmisiuni Morse, mai puțin cu voce, că erau rare pe atunci.
Cum era în armată? Ce să-ți spun, nepoate, că era ceva atunci și altceva astăzi! În cel mai bun caz pot să îți povestesc prin ce am trecut eu. Și o întâmplare, zici? Sunt atâtea și atât de vii! Astăzi, când voi trăiți prin amăgirile din electronice, cum să înțelegeți cât de vii sunt cei care fac ceva cu mâinle lor? Cât înțelegi dacă îți povestesc? Poate vei înțelege după ce vei face și tu armata.
Să îți povestesc, totuși? Mă întreb ce.
Cum ajunsesem să descărcăm noaptea vagoane cu cărbuni într-un timp incredibil de scurt? Oboseala plăcută a muncii fizice și râsetele din spălător când ne vedeam negri ca niște draci? Sau cum a fost când am intrat prima oară de santinelă? Atunci namila de Jenică, zis Blândul, s-a speriat la venirea schimbului în miezul nopții și a început să strige disperat:
– Stai! Cine vine? De ce vii? Nu veni! Nu veni!
Multă vreme am râs, împreună cu el, de această întâmplare.
Sau să îți povestesc despre cum am fost cel mai slab la emisie – eram radiotelegrafist – până mi-am amintit că sunt pe jumătate stângaci? Când am mutat manipulatorul pe stânga și m-am antrenat ore în șir până am ajuns să când în Morse?
Noi trebuia să transmitem în Morse toate țintele de pe radar, astfel încât alte unități să știe exact ce se mișcă pe cer. Erau unități de aviație, de apărare anti-aeriană, comandamentul etc. Și trebuia să ai viteză, ca să transmiți în cod tot ce se mișcă – aeronavele noastre, aeronave amice și inamice sau ținte neidentificate (cârduri de păsări de obicei, uneori alarme false).
Era pe vremea aceea o alianță militară impusă de Uniunea Sovietică, numită Pactul de la Varșovia. Și toți cei din alianță se purtau urât cu noi. Așa că și noi aveam ambiția să ne arătăm cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni decât ei.
Într-o aplicație comună a Pactului de la Varșovia, ieșit din schimb și intrat la odihnă, am fost chemat de urgență. Era de rând un radiotelegrafist nou, un băiețel speriat ce rămăsese în urmă cu o droaie de ținte. Și am început să transmit ca și când ar ține de mine toată soarta omenirii – de fapt era ambiția națională, să nu ne facem de râs în fața Sovieticilor și celorlalți. De la început mi-am dat jos vestonul, apoi în timp ce transmiteam ceilalți mi-au scos cu grijă cămașa udă leoarcă de transpirație. Evoluau nenumărate aparate cu rol de avioane aliate sau dușmane și trebuiau transmise toate datele, în continuu. Șaisprezece ore de emisie continuă am avut, camarazii care erau acolo ștergându-mi transpirația de pe frunte și dându-mi câte o gură de apă. Când m-am ridicat, mâna stângă îmi bătea mai departe, reflex, fără să o pot opri. Dar eram fericit ca un copil, fericit total, pentru că am reușit. Și am adormit cu capul pe masă lângă castronul cu mâncare. Am fost felicitați și am primit și o permisie după aceea, dar asta a fost nimic pe lângă fericirea că am stat cu cinste în fața aliaților disprețuitori.
Oare te interesează toate astea?
Mai bine îți povestesc cum a fost în ultima gardă!
Trecuse o lună de când primii colegi fuseseră lăsați la vatră. Între timp armata se scurtase pentru Radiolocație de la trei la doi ani, așa că depășisem doi ani de stagiu. Doi ani de maturizare, de transformări. În meseriile noastre militare eram adevărați specialiști.
O lună peste doi ani. O lună în plus față de termenul de liberare. O lună care ne ascuțise sensibilitatea și ne silea să avem, uneori, comportări ciudate.
Nu mai intram în tură pe specializări decât în situații limită, când bobocii se pierdeau de emoție, copleșiți de răspundere. Atunci, jumătate mândri, jumătate lehămesiți, intram noi, veteranii, ca să salvăm situația. În restul timpului ne dovedeam excelenți gospodari sau consumam zeci de ore în gărzi. Adică făcând pază la unitate, având armele cu încărcătoarele burdușite de cartușe.
Era o toamnă lungită fără rost, ca o ciorbă făcută de un bucătar hoț. Sfârșit de noiembrie. Iarna nu se hotăra să-și arate puterea, chinuindu-ne nervii cu ploi a la Topârceanu, din care se smucea uneori brusc o ninsoare cu fulgi uzi, lipicioși, șficuiți de rafalele de vânt subțiri și tăioase ca o lamă de brici.
Eram șeful gărzii. Noaptea, lemnele aduse cu grijă din ajun ardeau frumos. Zăpușeală în corpul de gardă. Liniște și pace. Totul mergea normal, conform obiceiurilor adânc înrădăcinate. Ne mișcam adormit, schimbând doar cuvintele necesare, lăfăindu-ne în izmenele proaspete și goi până la brâu.
Ieșit din schimb, un soldat a fost trimis la furat castraveți. De fapt furam de la noi, căci noi făcuserăm toată treaba! Erau cei mai buni castraveți murați din lume! Butoaiele stăteau aruncate un sezon în apa rece a râului, la temperatură optimă. Murăturile deveneau acrișoare, însă rămânând verzi și tari, mirosind a vrej abia rupt. Am primit prada, furtul, cu exclamații de satisfacție: o boare înviorătoare a pătruns odată cu el și ne-am aruncat lacomi să ronțăim, cu mutre adânc satisfăcute, legumele reci ca inima gerului. Și, deodată, de afară, un răcnet de fiară-n cursă:
– Poarta nr. 1! Șeful gărzii la Poarta nr. 1! – și tot așa, repetat, urlat la nesfârșit, ca la un patefon stricat.
– Ăsta-i dobitoc? – am murmurat cu gura plină. Ce are de urlă în loc să telefoneze?
Am ieșit afară așa cum eram. În izmene și gol până la brâu. O fâșie din unitate era luminată ca-n palmă. Scăldată în razele unui proiector puternic, santinela se zbătea ca o muscă-n lapte, țipând ceva nelămurit. Antena radiolocatorului lucea argintată. Am strigat:
– Ieși, prostule, din lumină și taci!
Am urmărit razele până la șosea.
– Mama lor, asta ne mai trebuia acum!
Ne-am trezit. Am alergat la corpul de gardă.
– Alarmă! Echiparea! Armele și muniția!
Telefonez ofițerului de serviciu, explic situația, aprobă acțiunea. Dublez santinelele.
– Schimbul 3, comanda Caporal Dedul. Dedule, ocolește în stânga mult! Ieși prin spate! Schimbul 1 la mine! Armele! Bine! Ieșim prin dreapta, sârma ghimpată-i slăbită acolo. Atenție! Întâlnirea la șosea! Nu trageți fără comandă!
Am ieșit în goană, răsfirându-ne. Se-auzeau doar respirațiile rapide, alarmate, ale oamenilor. Șase sute de metri. Patru sute. Insolent, proiectorul lumina ca ziua. „Mă-ta pe gheață! Zob te fac!”. Două sute de metri. Ochii ieșiți din orbite de efort. Ne tragem spre centru ca magnetizați.
O siluetă delicată, ca o umbră chinezească, trece prin conul luminos. Proiectorul se stinge. O portieră trântită. Deschidem focul? În ce? În întunericul care ne-a orbit dintr-o dată?
Ne regrupăm trecând în revistă cu urări de bine toate rudele acelora. Gâfâim. Nervii încordați tresaltă într-una. Trebuie făcut ceva! Comand înăbușit:
– În șanț!
Ne aruncăm în noroi ca-ntr-o baie de răcoare, binefăcătoare. Stăm până dimineața. Stăm.
Am așteptat zadarnic.
Ne-am întors pleoștiți în unitate, am dat raportul și-am cerut ca de luni (era sâmbătă) să continuăm garda. S-a aprobat.
Eram și luni încălziți, cu fiecare ceas care trecea aiurea ne revenea îndârjirea, Caporalul Dedu cu doi ostași oprea orice se mișca pe șosea. Auzeam resemnați și înghețați bocnă blagoslovelile celor controlați. Nimic. Nu se întâmpla nimic, nimic, nimic.
E ușor să spui: am stat la pândă șase zile, oamenii aveau priviri fixe de nebuni, nu s-a văzut absolut nimic. Să te fi văzut acolo, cu noi, ca să simți.
N-am mai rezistat. Duminică dimineața – căpitanul se aștepta – am cerut încetarea gărzii. În învoire n-a plecat nimeni din grupul nostru. Am adormit și ne-am relaxat curățând minuțios armele pline de noroi și pete de rugină. Le priveam pentru prima dată ca pe niște ființe apropiate cu care împărțisem atâtea necazuri. Am jucat copcică pe patul din colț, până seara. Așteptam. Dar ce? Tensiunea creștea. Eram mereu mai nervoși, frazele se tăiau rapid între ele, așteptam… ce așteptam? Și Crețu n-a mai putut îndura:
– Hai, ne echipăm sau nu?
S-a auzit un „uf” general, ne-am liniștit și ne-am echipat tacticos, domol ca țăranii care pleacă la plug; dar cu o îndârjire cobind a rău în ochii fiecăruia. Am primit aprobarea. Nu vorbea nimeni. Știam totul dinainte.
Întunericul a căzut ca o batistă pe ochi la baba-oarba, lună nu era, cerul spuzit cu stele. Ca niște roboți de pâslă ne-am reluat formațiile și-am ieșit în câmp. Armele de ciocneau stins de nasturii mantalelor și-atunci, zeu al îndârjiților, am văzut că există și minuni: în față un proiector a sfâșiat carnea neagră a nopții, antena lucea argintiu și noi am devenit oameni.
Am nechezat ca un armăsar în călduri. Doar treizeci de metri până la șosea, vedeam tot. Am urlat:
– Vii, băă, vii?
Ne-am aruncat sforăind sudalme, lumina a murit, zadarnic, prea târziu, i-am trăsnit scurt, răbufnind săptămâna noroaielor. Era și-o femeie printre ei, dar milă nu era de loc.
Urletul meu și sunetul armelor automate armate, țevile îndreptate spre ei i-au încremenit. I-am imobilizat pe toți. Mașina a rămas pe șosea, un om lângă ea, un isteț își băgase cheia de contact în buzunar. Și calmi, acum foarte calmi, i-am condus pe prizonieri peste arătură.
– Atenție, doamnă, e sârmă ghimpată, să nu vă agățați!
I-am oprit în lumina crudă a neonului din punctul de comandă. Locotenentul Băbăluță a clipit repede și-a înhățat telefonul, unitate de intervenție a venit într-un timp incredibil de scurt. ii
Mergeam spre dormitor zâmbind obosit, mie mi se părea că și nițel trist, și-am adormit, Doamne, ce-am adormit! Douăsprezece ore în șir!
Când ne-am trezit a doua zi am aflat că a sosit ordinul de lăsare la vatră. Era în 25 Decembrie 1961. Primisem un minunat cadou de Crăciun.
Mihai Gh. Aldea
Note
i Născut la Târgoviște, în 1938, trecut în Veșnicie în București, în 2023, Mihai Gh. Aldea (pe numele real Mihai-Ion-Petre Aldea) este urmașul unei vechi ramuri a Aldeștilor Făgărășeni – trecută în secolul al XVII-lea în Plasa despre Buzău din pricina prigoanelor maghiar-calvine. Istoricul de luptă națională al familiei, însoțit de refuzul tatălui său (Cpt. Gheorghe Aldea) de a lupta alături de Sovietici îi aduc o viață de persecuție din partea regimurilor comuniste. I se interzice să urmeze Facultatea de Biologie din București după ce luase examenul de admitere cu notă maximă. Mânuitor de păpuși la Teatrul Țăndărică după ce are interdicție în a deveni actor, iar apoi și în a rămâne ca mânuitor de păpuși. Poet și scriitor, a fost repetat respins la publicare pentru că nu avea texte care să preaslăvească regimul și/sau „conducătorul iubit”. Renunță la publicare, până când fiul său izbutește să-i smulgă 17 poeme care sunt publicate într-un volum comun (Între vise… și… dor) în 2020. Alte texte ale lui Mihai Gh. Aldea au fost publicate pe blogul fiului său (mihaiandreialdea.ro). Tot aici apare și o poezie inedită a lui Marin Sorescu (O noapte ca o piatră despletită), primită de Mihai Gh. Aldea de la acesta atunci când erau în armată (în 1959). Tipograf, specializat în reproducerea operelor de artă, Mihai Gh. Aldea va trece de patru ori prin cancer. Se stinge în 3 August 2023 la Spitalul Municipal din București din pricina infecției nozocomiale căpătată chiar în acest spital. Inteligent și prea sensibil pentru binele lui, Mihai Gh. Aldea crește ca ateu în regimurile comuniste, pentru ca Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) să îi trezească conștiința și inteligența spre cunoașterea adevărului. Devine astfel Creștin, ctitor prin muncă fizică și prin orice ajutor a putut să dea la zidirea bisericilor Sfântul Daniil Sihastrul și Sfinții Români (Trapezului) din București, la refacerea turlei Bisericii Sfântul Gheorghe din Dracea (zidită de străbunicul său matern Pr. Sachelar Dobre Popescu) etc. Iubește pământul, lucrându-l cu dragoste și pricepere toată viața. Se implică astfel în mișcarea Semințe cu suflet, de înmulțire și răspândire a unor soiuri vechi de plante de cultură sau apartament – românești și străine. A salvat și creat unele soiuri de roșii precum „Roșia lui Aldea”, „Roșia Bunicului” ș.a.a. Pasionat de fitoterapie, a ajutat mulți oameni să găsească sprijin pentru sănătatea lor în această zonă a medicinii.
ii Informațiile adunate de mine de la ofițeri în retragere indică faptul că a fost o acțiune de spionaj și intercepție radio a unei țări „vecine și prietene” cu pretenții teritoriale asupra României.
România Străveche - Ancient Romania 