Oricine a deschis Biblia știe că aceasta este împărțită în cărți – precum Evangheliile sau Psalmii –, în capitole și versete.
Despre cărți știm că sunt din străvechime, de la Moise și continuatorii acestuia, până la Sfântul Ioan Apostolul.
Dar capitolele și versetele?

Ei bine, cărțile biblice au fost inițial scrise cursiv: în continuu, fără întrerupere, de la prima până la ultima literă.
Singura excepție este dată de Psalmi, care apar numerotați – deci ca un fel de ”capitole” –, dar fără versete, încă din cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei (sau ale variantelor ebraice, aramaice, armene etc.).
De pildă, Evanghelia după Matei începe în original prin Cartea obârșiei lui Iisus Christos¹ și se termină, fără întrerupere, cu până la sfârșitul veacului. Amin.
Altfel spus, cu mici excepții, Biblia era alcătuită din cărți scrise cursiv, de la început până la sfârșit, fără niciun fel de întreruperi.

Așa sunt, de fapt, toate manuscrisele Bibliei până în secolul al XII-lea.

Un cleric englez – din perioada prăbușirii Ortodoxiei în Marea Britanie sub atacurile papale –, pe nume Ștefan Langton, va realiza la începutul secolului al XIII-lea împărțirea pe capitole a cărților biblice.

De atunci tot mai multe ediții ale Bibliei, la început manuscrise, apoi și tipărite, apar cu această nouă divizare a textului.
Așa este și prima ediție tipărită a Sfintelor Scripturi, numită și Biblia lui Gutenberg, apărută în 1455 la Mainz: are textul împărțit în cărți și capitole, iar tipografic textul este așezat în pagină pe două coloane².
Împărțirea pe versete apare mult mai târziu.

Astfel, în 1551, tipograful reformat francez Robert Estienne tipărește prima variantă a Noului Testament cu versete. Doi ani mai târziu același va scoate și Biblia întreagă împărțită în versete.

Merită observat faptul că împărțirea pe capitole și versete a ajutat la păstrarea și înțelegerea textului biblic. Este o împărțire ce are rostul de a ajuta cititorul în urmărirea ideilor și firului epic, de a ajuta în memorare și înțelegere. Desigur, fără să schimbe ceva din textul original, care se păstrează integral.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note

1. În varianta comună a Sfântului Sinod se folosește traducerea neamului pentru grecescul γενέσεως (ghenseos). Pentru secolul I d.Chr. termenul grecesc poate fi tradus ca „nașterii”, „originii”, „obârșiei”, „genealogiei”, „spiței” sau „neamului”. Din punctul nostru de vedere, singurul termen românesc ce redă atât toate aceste înțelesuri cât și logica textului biblic este obârșie. ↩︎
2. Ca o curiozitate, Biblia din 1455 face parte dintre versiunile în care inițialele capitale – literele mari de la începutul unui capitol – și titlurile nu erau tipărite. Pentru ele se lăsa spațiu liber, unde artiști erau plătiți să le completeze. Artiștii care doar desenau (scriau) litere și text, de obicei cu cerneală roșie, erau numiți și rubricatori, de la latinescul rubrica = pământ roșu. Ei erau plătiți mai puțin și erau alegerea celor care fie nu aveau destui bani, fie nu voiau să cheltuiască în plus. Artiștii care realizau desene complexe și picturi erau numiți miniaturiști și erau plătiți mult mai scump. Denumire miniaturist este deosebit de interesantă, pentru că vine de la minium, denumire latină un oxid de plumb – folosit pentru culorile aprinse de roșu, roșu-portocaliu sau portocaliu aprins. Totuși denumirea, printr-o interesantă paralelă fonetică, s-a potrivit perfect și cu specializarea miniaturiștilor în realizarea unor desene sau picturi… foarte mici (în latină minimus). Revenind la artiștii amintiți, rubricatorii erau de obicei aparținători de ghildele copiștilor, pe când miniaturiștii țineau de ghildele pictorilor și artiștilor decoratori. ↩︎