(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
(a patra parte)

Încercând să ne lămurim dacă sistemele de Stânga au fost făcute de Evrei (și pentru Evrei) am văzut în treacăt anti-iudaismul și antisemitismul lui Stalin; iar mai pe larg și clar, al lui Karl Marx.
Și a rămas să vedem care a fost poziția față de Evrei și Iudaism a lui Friedrich Engels.

Voi pleca de la faptul că există o largă și puternică exculpare¹ a lui Friedrich Engels de antisemitism.
Exculparea în cauză este absolut necesară pentru Socialism și Comunism, care fără ea au ca antisemiți și anti-iudei pe amândoi părinții fondatori sau părinții reformatori (pentru Socialism).

Totuși, să vedem faptele în sine.
Și începem cu un citat pe care îl consider esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și pozițiile sale:

„Când l-am vizitat pe Marx la Paris, în vara lui 1844, acordul nostru deplin în toate câmpurile teoriei a fost evident [s.n.] și împreună lucrarea noastră începe de atunci.” (Friedrich Engels, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, 1885²)

Citatul acesta este, după cum am spus, esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și a înțelege pozițiile sale, inclusiv pe aceea privindu-i pe Evrei: întâlnirea are loc, iată, în vara lui 1844, după ce în Februarie 1844 apăruseră pozițiile lui Karl Marx din Zur Judenfrage!

Pentru cine a citit părțile anterioare ale eseului nostru e clar: pozițiile antisemite și anti-iudaice ale lui Karl Marx erau și ale lui Friedrich Engels.
Dincolo de părerile exprimate în afară de Engels, trebuie subliniat faptul că bogăția burghezului Engels l-a susținut sistematic pe Karl Marx (despre abilitățile economice și financiare ale lui Karl Marx poate vom reveni). L-a susținut și i-a finanțat ideologia, inclusiv în domeniul anti-iudaismului și antisemitismului marxist.

Reținând această realitate, să mergem la alt document esențial pentru înțelegerea lui Friedrich Engels și a pozițiilor sale: lucrarea Der Magyarische Kampf, Friedrich Engels, în Neue Rheinsche Zeitung. Organ der Demokratie, Nr. 194, Sâmbătă 13 Ianuarie 1849, Köln, p. 1-2³.

Și aici ne izbim de cosmetizare, pentru că de obicei se pretinde că articolul „susținea revoluția maghiar și condamna popoarele antirevoluționare”, sau că declară acuză „slavii de sud (sârbi, croați, sloveni) că au trădat revoluția”.

Ca o primă notă de ridicol și absurditate, să observăm că periodicul în care apare textul se numește ”Organ al Democrației”. Dar, totodată, publică materiale în care condamnă popoarele (demos-ul) că nu se spune ideologiei câtorva deștepți.
Altfel spus, poziția diferită față de ”revoluție” nu este văzută ca parte a procesului democratic de alegere; nici măcar drept o îndoctrinare a popoarelor în cauză.
Ci, după cum ni se proclamă adesea, poziția amintită este declarată de Friedrich Engels drept trădare.

Și, totuși, avem de-a face cu o cosmetizare, cu o punere a unei măști umane peste textul lui Engels.

Pentru că în lucrarea citată

• Evreii, Românii, Sârbii, Croații, Slovenii sau Cehii sunt declarați Völkerabfälle, ad-litteram „gunoaie etnice” sau „popoare/națiuni gunoi”⁴, precum și „popoare fără istorie” (și fără viitor), sau geschichtslose Völker; este, de fapt, exact ceea ce Adolf Hitler va numi rase inferioare
• Evreii sunt văzuți și declarați de Engels drept slugi ale ”vechilor orânduiri”, slujitori ai banilor
• Românii sunt văzuți și declarați de Engels drept „națiune degenerată” și „națiune fără istorie”
• cu un total dispreț pentru istoria, cultura și condițiile de viață ale Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici etc., Friedrich Engels proclamă obligația lor de a participa la ”revoluție”
• în același fel, cu o ignorare deplin rasistă a realităților istorice și etnice, Friedrich Engels declară necesitatea exterminării Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici…

Friedrich Engels îi declară pe Evrei, Români și Slavi, cu excepția Polonezilor, „forțe reacționare”. Și formulează concluzia despre necesitatea și, după el, legitatea istorică de a aduce „dispariția de pe fața pământului a unor întregi popoare reacționare”.

De ce sunt cosmetizate aceste realități?
Și de ce recurge Friedrich Engels la asemenea afirmații?

Dacă din descrierea articolului Der Magyarische Kampf (1849) sunt eliminați Evreii și Românii, se poate pretinde – evident forțat – că textul ar fi fost „o reacție geopolitcă izolată împotriva pan-slavismului” (ca și cum ar fi de acceptat să ceri exterminarea Slavilor!).
Dar din clipa în care se știe că Evreii și Românii au fost vizați de îndemnul la genocid al lui Friedrich Engels, lucrurile se schimbă total:

Der Magyarische Kampf (1849) apare, așa cum este, un text radical al urii etnice motivată ideologic.

Articolul afirmă, nu doar propune, o teorie genocidară, ce impune eliminarea fizică a oricărui grup etnic sau social care nu se conforma doctrinei de Stânga.

Se poate vedea astfel că fundamentul Marxismului, Comunismului sau Socialismului (născute din Marxism) include ca parte esențială violența de masă, genocidul cultural, religios și fizic împotriva unor popoare întregi pe criterii strict politice și etnice.
Desigur, oricare cititor va recunoaște aici o parte esențială a ideologiei naziste, dar este o altă temă.

Acum ne întoarcem la faptul că îndemnurile la genocid ale lui Friedrich Engels împotriva Evreilor, Românilor și Slavilor au fost sistematic ascunse ori edulcorate.

În blocul comunist, din Germania de Est până în Coreea de Nord și din Vietnam în Ungaria sau Iugoslavia, teoria exterminării popoarelor inferioare a lui Karl Marx și Friedrich Engels⁵ apărea strict în operele complete, nu și în alte editări ale celor doi autori.
Mai mult, ele erau ascunse în numeroase volume de doctrină, iar în manuale școlare, cursuri universitare, sinteze politice sau istorice, conferințe etc. nu erau niciodată amintite.
Dimpotrivă, Friedrich Engels era declarat „prieten al popoarelor asuprite”.
Pentru că, după Socialiști și Comuniști, exterminarea grupurilor opozante, inclusiv popoare întregi, este, iată, un gest de prietenie.

În mediul academic de inspirație vest-europeană, incluzând Americile, Australia, Oceania etc., se practică de asemenea fie ocultarea, fie cosmetizarea.
De exemplu, atunci când se prezintă articolul Der Magyarische Kampf (1849), se menționează cel mult Slavii Sudici. Evreii și Românii sunt lăsați deoparte, pentru ca cititorul să nu vadă textul ca un atac xenofob generalizat, așa cum în realitate este.
Sau, și mai radical, se pretinde că textul este o apologie a luptelor revoluționare germane, maghiare și polone, fără a se aminti niciun cuvânt despre împărțirea în popoare superioare și inferioare sau îndemnurile la genocid ale lui Engels.

Față de criticile aduse acestor cosmetizări ori minciuni prin omisiune, se invocă două așa-zise argumente, amândouă ușor de demontat:

• Întâi, se pretinde că Friedrich Engels nu ar fi dorit „exterminarea fizică”, ci ”doar” genocidul cultural, etnic și religios prin asimilare forțată în valorile de Stânga și culturile popoarelor superioare⁶
• Al doilea, se pretinde că nu se poate aplica termenul de genocid pentru principiile lui Engels și Marx, pentru că termenul genocid a apărut și s-a impus în și din 1944, astfel încât nu se poate aplica retroactiv

Primul ”argument” este ușor de demolat, de vreme ce textele lui Engels și Marx amintesc, cer și justifică, ba chiar obligă la folosirea violenței împotriva grupurilor „reacționare”, „inferioare”.
Al doilea ”argument” este și el ușor de demolat, deoarece folosirea unui termen nou pentru a descrie o realitate veche este o practică obișnuită.
De pildă, unii dintre autorii care invocă ultimul așa-zis argument nu au probleme în a scrie sau vorbi despre masacrul de la Masada, cu toate că termenul masacru apare în secolul al XVI-lea (cca. 1556), cu peste o mie de ani după evenimentul istoric în cauză.
La fel, alții vorbesc despre masacrele lui Genghis Han sau despre genocidul (genocidurile) făcute de acesta, deși amândoi termenii sunt ulteriori epocii acestuia (cu 300 de ani, primul, respectiv 700 de ani, al doilea).

Este evident că autorii în cauză nu au o capacitate de înțelegere atât de scăzută încât să nu vadă lipsa de substanță a ”argumentelor” invocate.
Dar le invocă permanent, ca și cum ar avea vreo urmă de validitate.

Merită subliniat faptul că Românii, ca națiune, nu au cunoscut poziția lui Engels vreme de 110 ani!

Erau, desigur, câțiva Români cunoscători de limbă germană totodată interesați de scrierile lui F. Engles ce s-a întâmplat să citească articolul în cauză.
Erau, de asemenea, câțiva Români cunoscători de limbă maghiară, ce au auzit despre aceste idei sau, după publicarea din 1909, au putut să le citească⁷.
Foarte interesant, nu au adus la cunoștința Națiunii Române felul în care o vedeau Friedrich Engels și Karl Marx.
Pentru că, să nu uităm, viziunile lui Engels despre Români sau Evrei sunt și viziunile lui Marx!

Rămâne însă să vedem de ce a făcut Friedrich Engels afirmațiile extreme și extremiste din articolul în cauză.
Iar pentru aceasta, avem nevoie de o foarte interesantă confruntare cu ceea ce PCR a numit cu mândrie K. Marx – Însemnări despre români⁸, Editura Academiei R.P.R., București, 1964.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note

1. Exculparea este opusul inculpării, adică este scoaterea de sub acuzare. Așa cum inculparea nu înseamnă obligatoriu vinovăția, la fel exculparea nu indică obligatoriu nevinovăția. ↩︎
2. Lucrarea citată este Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, de Friedrich Engels, apărută în Der Sozialdemokraten, Zurich, Noiembrie 12, 19 și 26, 1885. Prima traducere în limba română apare 80 de ani mai târziu, adică în 1965: Cu privire la istoria Ligii comuniștilor, în cadrul lucrării Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, Volumul 21, Editura Politică, București, 1965, paginile 205-224. Traducerea fiind făcută (colectiv) după ediția germană a lui Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, Ed. Dietz, Berlin, 1962. ↩︎
3. Fiind un ziar de format mare, articolul a încăput pe primele două pagini. ↩︎
4. Deși s-a încercat repetat edulcorarea termenului (prin forme ca „resturi de popoare”, ceea ce are cu totul alt înțeles decât Völkerabfälle), în realitate înțelesul termenului german este acela de „gunoaie etnice”. Pentru a se înțelege mai bine termenul trebuie apelat la cel care l-a creat și introdus în filosofie și politică, deci la Hegel. Care, am putea spune rasist, a împărțit omenirea în popoare superioare („cu istorie” sau „cu misiune istorică” sau cu „Spiritul lumii”, adică Weltgeist) și popoare inferioare (Völkerabfälle, destinate genocidului cultural și etnic). ↩︎
5. Reamintim aici armonia (răului) dintre cei doi, faptul că în tot cursul vieții lui Karl Marx, de la întâlnirea cu Friedrich Engels în vara lui 1844, textele publicate de oricare dintre ei au reflectat părerile amândurora – așa cum declară și Friedrich Engels în 1885 și mai târziu. ↩︎
6. Paralela cu susținătorii lui Adolf Hitler este, iar, izbitoare. Desigur, mulți dintre cei care susțin această idee nu spun „genocid” (a se vedea următorul ”argument”) ci folosesc eufemisme care acoperă însă, ca descriere, exact definiția genocidului prin asimilare forțată. A se vedea în această privință Definitions of Genocide and Related Crimes, ONU (click aici pentru accesare), mai ales Art. II, pct. 1-5 (toate fiind implicate de textele marxiste, adică ale lui Karl Marx și Friedrich Engels). ↩︎
7. Prima ediție în limba ungară este A magyar küzdelem (Lupta maghiară), Friedrich Engels în colaborare cu Karl Marx, Editura Bresztovszky Ernő, Budapesta, 1909. Evident că rasismul maghiar, boală grea și veche (a se vedea și aici), a primit laudele pentru Unguri și condamnarea Evreilor, Românilor, Slovenilor, Cehilor, Slovacilor și Sârbilor ca pe ceva corect, îndreptățit și motivator de mândrie națională. ↩︎
8. Din 1964 se dăduse voie, ca abatere de la normele grafiei de tip sovieto-român, să se folosească â în loc de î pentru cuvintele din familia România, român. În rest, Sovieticii impuseseră pe î, deoarece îl socoteau slavizant, așa cum impuseseră Hristos în locul grafiilor tradiționale românești Christos ori Cristos (a se vedea și Dumned̦eieștile Liturghii…, Cu aprobarea Sântului Sinod al Sântei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1877, spre comparare cu grafia sovietică de după 1953). ↩︎