De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Trădarea şi Românii (I)

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă