Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stă lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Cât de mult s-a pierdut prin irosita nimicire a Culturii Româneşti Vechi, este cu neputinţă de măsurat sau de spus.
Este ceea ce au construit, de-a lungul a mii de ani, Români trăind pe mai mult de un milion de kilometri pătraţi, din Caucaz în Alpi, din ţinuturile nord-carpatice la Mările Sudice – Adriatică, Ionică, Tracică, Egee, Mediterană…

Între cele pierdute este şi amintirea Sfinţilor Români din primele veacuri creştine.
Numiţi adesea şi Străromâni – ba chiar Proto-Români -, aceştia fac parte din cultura noastră chiar mai mult decât Galii din cultura Francezilor. Totuşi, ne sunt aproape necunoscuţi. Şi, într-un fel straniu, multora le este chiar frică sau ruşine să îi recunoască, să îi primească!
Niciun om sănătos la cap nu şi-ar putea închipui ca Italienii, Francezii ori Spaniolii să nege apartenenţa la moştenirea lor, la Străbunii lor, a unor sfinţi precum Augustin sau Ioan Casian Romanul, chiar dacă primul a trăit doar puţin în Italia, iar celălalt este de fel din Dobrogea. Pentru că prin ceea ce au făcut aceştia sunt parte a culturii italiene, franceze, spaniole. Şi, ca atare, deşi nu vorbeau nici italiana, nici franceza, nici spaniola, sunt priviţi printre Străbunii popoarelor amintite şi asumaţi ca atare.
Firesc este, deci, ca Neamul Românesc, născut cel puţin din Alpi în Caucaz şi din părţile nord-carpatice la Marea Mediterană, să îşi asume Sfinţii şi Eroii din acest ţinut, cu atât mai mult cu cât sunt de aceeaşi origine, adică Stră- sau Proto- Români (cum vrem să le spunem).

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Dar ce legătură este între aceste adevăruri şi Sfinţii Flori(ni)lor?
Şi, bineînţeles, ce legătură este între Sfinţii Flori(ni)lor şi Români, alta decât simpla folosire a numelui?

Despre Sfântul Mucenic Flor am mai vorbit (aici), arătând că alături de Proclu, Lavru şi Maxim, face parte dintr-o strălucitoare constelaţie de sfinţi mucenici Traco-Iliri Românizaţi, care au mărturisit pe Christos în jurul anului 300 în Dalmaţia. Prigoanele fuseseră născute de răutatea Traco-Ilirilor păgâni, care aveau în timp să se grecizeze sau germano-romanizeze, pierind astfel din Istorie – dar aceasta este altă istorie, pe care poate o să o povestim altădată. După cum se ştie, Sfântul Mucenic Flor este prăznuit pe 18 August, în ultima lună a vechiului an românesc (şi bisericesc)¹.

Dar în afară de Sfântul Mucenic Flor mai avem în calendar şi pe Sfântul Mucenic Florentie.
Acesta, ca şi Sfântul Mucenic Dimitrie, era de fel din colonia romană Salona, zisă Solun sau Sărună de Românii vechi. Faptul că era Străromân se vede limpede, pentru că numele de Florentie este latin, deşi în vremea aceea era moda să se poarte nume greceşti. (Şi mulţi purtau asemenea nume, din Galia sau Iberia în Siria ori Mesopotamia, fără să fie în vreun fel înrudiţi cu Grecii.)
Acest Străbun al nostru a mărturisit pe Christos, înfruntând chinuri cumplite, în secolul al III-lea de la Naşterea Domnului, luând cununa muceniciei.
Şi este prăznuit pe 13 Octombrie, în aceeaşi zi în care se află în calendar şi Sfânta Muceniţa Zlata, Româncă din Meglen (născută la Capaclia, azi Slatina, Bulgaria), martirizată de Turci în anul 1795 pentru că a refuzat să treacă la Islam. O legătură peste timp, un arc de un mileniu şi jumătate, ce leagă doi sfinţi Români de pe acelaşi pământ străbun.

De asemenea, mai este în calendar şi Sfântul Mucenic Florian, care, asemenea multora dintre Sfinţii şi Eroii a căror amintire au păstrat-o cu sfinţenie Românii Vechi, a fost militar. Şi nu doar un ostaş de rând, el ajungând general al armatelor romane din Noricum (teritoriu ce cuprinde astăzi Austria şi cam jumătate din Slovenia, precum şi un colţ din Croaţia). Născut aproape de Dunăre, în colonia romană Aelium Cetium, a fost un mare iubitor al plaiurilor părinteşti şi un militar foarte respectat de compatrioţi. Printre altele, s-a distins ca un excepţional organizator al unităţilor de stingători de incendiu (pompieri) din cadrul trupelor romane. Pe atunci Noricum era plin de păduri de conifere – brazi albi, brazi roşii, zadă, tisă, zâmbru etc. – şi de amestec, iar în multe localităţi lemnul se folosea şi la căptuşirea clădirilor de piatră împotriva frigului iernilor. De aceea, incendiile erau o mare primejdie, care lovea uneori greu provincia. Ca urmare, şi lucrarea Sfântului Florian de apărare împotriva ameninţării focurilor a fost mult apreciată de toţi trăitorii acelor locuri.
La fel cu ceilalţi sfinţi amintiţi mai sus, şi acest Străbun al nostru a fost torturat şi ucis pentru simplul fapt că era creştin. A răbdat chinurile cu demnitate şi curaj, ca un bărbat desăvârşit, fiind plâns de toţi cei care îl cunoşteau şi îl admirau pentru vrednicia şi bunătatea sa. Sfârşitul său a fost prin înec, fiind aruncat pe 4 Mai, cu o piatră de râu de gât în Râul Enns (afluent al Dunării). Asemănarea cu martiriul Sfântului Sava de la Buzău este izbitoare.
Sfântul Mucenic Florian a fost foarte mult iubit de strămoşii noştri. Partea din Terra Romanorum în care a trăit el, Noricum, era unită cu Panonia şi ţinuturile dinspre Carpaţii Apuseni de propovăduirea Sfântului Andronic, Apostolul Panoniei. Acest apostol a vestit Evanghelia între Alpi şi Carpaţi până la sfârşitul vieţii sale, înfiinţând printre Celto-Traco-Scito-Ilirii din aceste locuri o mulţime de comunităţi creştine de limbă latină – lingua franca de aici. Este locul în care şi Sfântul Mucenic Florian a fost extrem de iubit de-a lungul veacurilor. Chiar şi atunci când „Vlahii” (Românii) din Alpi au fost germanizaţi, sau cei din părţile Crişanei catolicizaţi şi maghiarizaţi, ei au păstrat neclintită dragostea lor faţă de acest mucenic Străromân.
Ca urmare, el este până astăzi un ocrotitor de frunte al Aradului, dar este venerat şi în Ungaria, Austria, Bavaria, Slovenia etc. Din păcate, prăbuşirea culturii româneşti vechi – dorită şi provocată inclusiv de clasa politică a secolelor XVIII-XXI a Ţărilor Române – a făcut să se piardă mult din amintirea acestui sfânt minunat şi atât de apropiat sufletului românesc.

Vedem, la sfârşitul acestei mici călătorii în căutarea Sfinţilor Flori(ni)lor, că cei cu nume ca Florin, Florina, Flor, Floarea, Florian, Floriana, Florentina etc. au trei sfinţi şi trei zile de prăznuire peste an (13 Octombrie, 4 Mai şi 17 August). Ceea ce, desigur, pe mulţi îi va mira, de vreme ce există credinţa greşită că nu ar fi sfinţi cu asemenea nume în calendarul creştin. Mai uimitor este însă faptul că toţi cei trei sfinţi sunt Români din străvechime (sau, dacă vreţi, Străromâni ori Protoromâni), fiind parte a Neamului Românesc atât prin dimensiunea spirituală a vieţii şi învăţăturii lor, cât şi prin cea etnică. Sunt, desăvârşit, părinţii noştri, atât în calitatea noastră de Creştini (adică ucenici ai lui Christos), cât şi în aceea de Români.
Regăsirea lor înseamnă regăsirea noastră, revenirea noastră în legătura esenţială cu Străbunii şi moştenirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Vechiul an românesc începea, ca şi cel bisericesc, la 1 Septembrie, odată cu Toamna, după un obicei rămas de la începuturile lumii.

 

Câteva cuvinte despre vechimea şi numărul Românilor din sudul Românimii

       În Grecia de astăzi există încă Români care sunt urmaşii drepţi ai Traco-Ilirilor şi Romanilor ce au trăit aici din Antichitate, din vremea Romaniei Străvechi.
Migratorii Greci sosiţi în acele locuri au avut o tehnică superioară a armamentului, o capacitate de unire (naţionalistă) în faţa primejdiei cu totul străină dezbinării tradiţionale traco-ilire şi o ştiinţă militară superioară. La acestea s-a adăugat ceea ce astăzi am numi diplomaţie; adică nu doar o pricepere foarte mare în negocieri (târguieli), ci şi punerea acestei priceperi, oricât de amorale sau chiar imorale, sub imperiul unor valori supreme. În cazul Grecilor aceste valori se pot reduce la deviza „Grecii deasupra tuturor!”.

       Ca urmare, deşi Traco-Iliri şi alte neamuri găsite în zonă aveau superioritatea numerică, superioritate vechimii şi drepturile conferite de acestea, Grecii le-au putut cuceri pământurile cele mai mănoase ori cele mai potrivite intereselor greceşti.
În polisurile greceşti şi în teritoriile acestora Grecii nu avea, ca etnie, mai mult de 20-30% din populaţie. Aşezările majoritar greceşti erau extrem de rare şi, de obicei, foarte mici. Restul populaţiei, alcătuită din băştinaşii Traco-Iliri şi alţii, se afla sub o dominaţie strictă. Ceea ce ducea atât la folosirea destul de largă a limbii greceşti, cât şi la folosirea unor nume greceşti sau grecizate. Ca simplu exemplu, reamintim că Orfeu şi Dionisos, Europa, Paris, Priam şi alţii sunt Traci de origine, cu toate că sunt cunoscuţi lumii – ca urmare a dipolmaţiei greceşti amintită mai sus – doar pe filieră greacă.

 

       Această dominaţie grecească a avut mult succes în rândul unor nobili Traco-Iliri, care s-au lipit de grecism şi s-au grecizat într-o mare măsură. Cel mai celebru exemplu este Alexandru Macedon, un Traco-Ilir elenizat tipic. Atât de totală a fost înstrăinarea sa de neamul din care provenea genetic, încât a promovat cu fanatism elenismul oriunde a ajuns în campaniile sale.
La fel se întâmplă în Tracia Asiei Mici, în provincia Asia din Asia Mică, în Misia (din Turcia de azi), în Pont (idem), Bitinia (idem), Frigia (idem) unde populaţiile de origine tracică îşi văd conducătorii adoptând cultura, gândirea şi limba greacă, ba chiar şi nume greceşti, ajungând în timp la o grecizare totală.

       În acelaşi timp însă, în tot spaţiul dominat politic şi militar de Greci există şi o neîntreruptă rezistenţă în faţa grecizării.
Desigur, cei care iau parte la ea, cei care se opun deznaţionalizării, adoptării limbii, culturii şi numelor greceşti, sunt descrişi de către scriitorii elini nu doar drept „barbari”, ci chiar ca „neam de tâlhari”, „duşmani ai civilizaţiei” etc., etc.
Aceşti Traco-Iliri ce îşi păstrează tradiţiile, care resping şi hedonismul grecesc, şi idolatria formelor trupurilor şi alte asemenea „comori naţionale” ale Grecilor, vor găsi în Romani cei mai buni aliaţi.
Pentru că în dorinţa lor de a se întinde cât mai mult, Grecii nu doar că ajung în Peninsula Italia şi insulele italice, dar chiar pun stăpânire aici pe întinse teritorii, înfiinţând aşa-zisa „Grecie Mare„. Până când expansiunea lor se izbeşte de hotarele stăpânirii romane!

       În luptele care urmează Traco-Ilirii se implică la început puţin, apoi tot mai mult. Ramurile elenizate se alătură Grecilor, împotriva Romanilor. Desigur, ramurile anti-greceşti se aliază cu Romanii.
Împărţirea durează secole, răscoalele „greceşti” fiind adesea plătite cu sângele Tracilor elenizaţi, în vreme ce între ceilalţi Traco-Iliri şi Romani se sudează o frăţie tot mai puternică.
Vestirea Evangheliei în secolul I se face în limba latină în tot spaţiul anti-grecesc şi în limba greacă în celălalt. Despărţirea ia o nouă formă, elitele intelectuale din „Grecia Mică” şi Asia folosind limba greacă în cult, ţăranii şi ciobanii preferând latina.
Dominaţia celor din urmă, prin număr şi trăire este atât de categorică, încât Mitropolia Salonei (Solun, Sărună sau Tesalonic astăzi) este de limbă latină şi ţine simbolic de Roma vreme de peste 600 de ani.
Desigur, această apartenenţă era oarecum formală, Patriarhii Romei de atunci doar confirmând alegerea de către Sinodul Salonei a noului mitropolit. Dar avea o adâncă semnificaţie lingvistică şi etnică, marcând separarea de zona estică mixtă, latino-grecească la început, apoi greco-latină, apoi tiranic grecească, a Constantinopolului.

       Istoricilor greci de astăzi nu le place să recunoască faptul că în secolele I-VI prezenţa grecească europeană scădea vertiginos, inclusiv în spaţiul Greciei de astăzi.
Totuşi în secolele IV-V sunt esenţiale venirea la Roma a (Stră)Românilor din Dobrogea – precum Ioan Casian, Gherman şi alţii) – sau eforturile unor (Stră)Români din Ilira – ca Sfântul Ieronim, primul care traduce în întregime Biblia în latină – pentru menţinerea cunoaşterea limbii greceşti în atenţia lumii culte a Romei şi Galiei. Legătura între Orientul Grecizat şi Occidentul Latin este asigurată atunci de Străbunii noştri aflaţi în zona Constantinopolitană. Cei din zona pastorală a Mitropoliei Salonei – precum Sfântul Niceta de Remesiana – folosesc adesea doar limba latină (uneori doar pe cea vulgară). Chiar şi Sfântul Ieronim are o serie de greşeli de traducere care arată că şi-a însuşit Greaca doar ca pe o limbă străină. Ca să mergem şi mai devreme, Sfântul Constantin cel Mare, fiu de Traco-Ilir şi născut în Dacia sud-dunăreană, nu cunoaşte limba greacă până ce se chinuie să o înveţe ca limbă străină, „de cultură”, fără a ajunge vreodată să o cunoască prea bine.
Toate acestea – şi multe altele – atestă ceea ce mulţi vor să ignore: Linia Jirecek este o simplă legendă grecească. În secolele I-V d.Chr. folosirea limbii greceşti în Europa scade într-un crescendo continuu, ea dominând spaţiul Orientului Apropiat până provoacă răbufnirea naţionalismului local (din Egipt în Armenia), ca bază pe care va avansa apoi uşor invazia islamică.
Paradoxal, grecismul este salvat de Tracii Elenizaţi din Asia Mică, deveniţi în mare parte, în secolele II-III d.Chr., „greci adevăraţi” din punct de vedere cultural şi lingvistic.
În Europa însă, chiar în spaţiul Greciei de astăzi, Romanitatea domina categoric, iar Grecii erau o mică minoritate.

       Revenirea puternică a Grecilor în aceste locuri se va face pe fondul decăderii Imperiului Otoman, cu folosirea anti-ortodoxă, ento-filetistă, a puterii Patriarhiei de Constantinopol, cu deturnarea banilor daţi de Românii din nordul şi sudul Dunării pentru Locurile Sfinte şi multe abuzuri şi trădări.
În secolul al XVIII-lea Românii erau o covârşitoare majoritate din Insula Candia (Creta) şi până în centrul Macedoniei şi Epirului. De aici spre nord dominau etnic Macedo-Slavii şi, respectiv, Albanezii, dar fără ca Românii să lipsească din localităţile importante – având încă, de asemenea, şi satele lor.

       Grecii extremişti – inclusiv patriarhi de Constantinopol şi „sfinţi” precum Cosma Etolianul – organizează repetat vaste acţiuni anti-româneşti, inclusiv masacre.
Un Patriarh de Constantinopol plăteşte paşii turci să atace localităţile româneşti din Pind.
Gramuştea, Călăreţu, Siracu, Moscopolea sunt doar câteva dintre cele lovite de „dragostea frăţească şi părintească” a extremismului grecesc. Distrugerile sunt cumplite, zeci de mii de femei şi copii ucise de Islamişti (Turci şi Albanezi), alături de zeci de mii de bărbaţi morţi în lupte. Trecem repede peste aceste întâmplări – însă doar pentru că sperăm că vom reveni deosebi asupra lor.
Vom aduce aminte, totuşi, de campaniile lui Cosma Etolianul, cel declarat de etno-filetişii greci ca „întocmai cu Apostolii”, deşi nu a convertit pe nimeni la Ortodoxie. „Meritul” lui, pentru care va primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, este acela că a făcut 100 (o sută) de aşezări româneşti să treacă la limba şi naţiunea grecească! Adică „sfinţenia” lui vine din aceea că mergând prin satele şi oraşele româneşti spunea că „Dumnezeu vorbeşte româna doar cu Satana”, că „Dumnezeu ascultă rugăciunile doar în greacă” şi că „cine se roagă şi vorbeşte în română este blestemat”… Mai mult, a dat public anatemei, inclusiv în scris, semând cu mâna lui, pe cei care ar îndrăzni să se roage sau să slujească în limba română! Pentru a forţa această deznaţionalizare a Românilor – dar şi a Slavilor şi Albanezilor ortodocşi din aceeaşi zonă – Cosma se va implica în politica turcească, ajungând să fie prins între luptele dintre paşii turci şi ucis de unul dintre aceştia. Dar politica lui etno-filetistă va fi dusă mai departe de mulţi clerici greci, ba chiar şi de Români deznaţionalizaţi care împlinesc provebul „strigoiu’ întâi din neam mănâncă”. Un exemplu sunt bieţii Români din tribul Sărăcăcianilor, a căror ramură sedentară a fost distrusă de prigoane¹ şi a căror ramură nomadă a fost grecizată. Aceştia au fost adesea folosiţi de Greci împotriva celorlalţi Români sudici deoarece în afară de stricarea puternică a limbii, adânc grecizată, şi de convingerea că sunt Greci, ei au păstrat felul de viaţă al Românilor de acolo în foarte multe puncte.

Romanii Sudici la inceputul secolului XXŢinuturi majoritar româneşti în sud, în jur de 1912, după cca. 150 de ani de deznaţionalizare forţată grecească şi slavă

       După acest lanţ de masacre şi deznaţionalizări, foarte pe scurt înfăţişate, care este, totuşi, numărul Românilor sudici în secolul la XIX-lea?
O să ne oprim aici la câteva cifre date de oameni care s-au informat extrem de serios – adesea personal, ori prin surse militare şi alte surse de încredere.
Astfel, la 1814, Colonelul Martin Leake (britanic) numără 500 (cinci sute) de comune româneşti, având cel puţin 1.000 (o mie) de locuitori fiecare. Ceea ce dă un total de peste 500.000 de Români în sudul Epirului, Tesalia şi ţinuturile sudice. Aici nu intră Românii din cea mai mare parte a Macedoniei, nordul Epirului, Muntenegru, Kosovo etc.
Rizos Rangabe dă în 1856 doar pentru Românii din Grecia un număr de 600.000 de suflete. În vremea aceea Grecia nu stăpânea Epirul
În 1875 francezul M. E. Picot (Emile Picot) numără cca. 1.200.000 de Români, dar include aici şi pe Românii din Rodopi şi alte părţi ale Traciei.
După Colmar Freiherr von der Goltz Paşa, în jurul anului 1900, Aromânii ar fi peste 800.000.
Repetăm, acestea sunt câteva cifre care vin după un masacrele şi deznaţionalizarea din secolul al XVIII-lea şi pe fondul deznaţionalizării masive şi masacrelor din secolul al XIX-lea.

       Pe la 1948 Evanghel Averoff, celebru scriitor şi politician grec născut în Tricala, estima la 400.000 numărul Românilor încă existenţi în Grecia. (Aceştia avuseseră o vreme un stat autonom în zona controlată de Italieni a Greciei şi erau foarte rău priviţi de autorităţile greceşti din epocă.)
Numărul actual al Românilor din Grecia este imposibil de estimat. În continuare Grecia nu recunoaşte existenţa niciunei minorităţi naţionale, declarând automat „Greci” pe toţi cetăţenii.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Sărăcăcianii din perioada interbelică atribuiau trecerea la nomadism prigoanelor din secolul al XVIII-lea care le-ar fi distrus vechile aşezări. Th. Capidan consideră că este vorba despre mai vechea invazie Albaneză în Epir, sau poate chiar de venirea Otomanilor, transferate folcloric în timpul marilor nenorociri din secolul amintit.

Romania, câteva menţionări la Iordanes

În secolul al VI-lea s-a născut, printre Goţii aşezaţi în Moesia, unul care, latinizat şi botezat, va purta numele Iordanes. Pe lângă meseria lui, de notar (lat. notarius), a fost şi cronicar. De la el ne rămân atât Faptele Romanilor [De suma temporum vel origine actibusque gentis Romanorum] cât şi Istoria Goţilor [De origine actibusque Getarum].

Ca mulţi Goţi românizaţi din acea vreme, încearcă să îşi marcheze latinitatea inclusiv revendicându-şi o origine getică. Atât pentru el, cât şi pentru toţi Goţii.
Geţii erau de multă vreme o parte a Romaniei. Fideli sau răsculaţi, asemenea altor popoare ce alcătuiau întinsa confederaţie romană – precum Celţii sau Cartaginezii – şi aceştia erau legaţi de secole de Istoria, Cultura şi întreaga viaţă romană. Prin revendicarea unei origini getice Goţii obţineau, de fapt, lipirea la o întreagă tradiţie romană, care îi dezlipea de grupul migratorilor barbari.

Ca urmare Iordanes îşi scrie cele două cărţi în calitate de roman, în înţelesul creştin al timpului. De aceea are o foarte mare greutate faptul că pentru Ţara în care trăia, numită astăzi Imperiul Roman Iordanes foloseşte repetat denumirea de Romania [Faptele Romanilor, 247, 313; Getica, 131, 266].

„Trimis la Dacii din Dacia de dincolo de Dunăre, care treceau deseori peste Dunărea îngheţată să jefuiască în Romania, Lentulus i-a învins, alungat sau¹ supus.” (Faptele Romanilor, 247)

„Neamul Hunilor năvălind asupra Goţilor pe o parte dintre ei îi supune, pe alţii îi pune pe fugă. Care [Goţi] venind în Romania sunt primiţi fără depunerea armelor…” (Faptele Romanilor, 313)

„Chibzuind mult timp ei [Vizigoţii] trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, [de]legaţi în Romania, către împăratul Valens…” (Getica, 131)

„… mulţi Huni s-au predat în Romania devenind supuşi, dintre care sunt şi cei numiţi acum Sacromontizi şi Fosatizi.” (Getica, 266)

Este limpede că denumirea este comună, este folosită şi cunoscută de toţi: Iordanes o foloseşte natural, fără cea mai mică încercare de justificare sau lămurire. Desigur, termenii cei mai răspândiţi sunt „Pământul Romanilor„, „Ţara Romanilor” şi alţii asemenea, prin care se încerca sublinierea comunităţii cetăţenilor, faptul că pământul, Ţara, sunt ale tuturor. Dar şi termenul mai simplu, popular, Romania, era deja în uzul oficial şi literar (altfel, ne repetăm, Iordanes ar fi avut nevoie de justificări sau lămuriri pentru folosirea lui în operele sale).

Subliniem la sfârşit o realitate tristă, dar care trebuie adusă în ştiinţa şi conştiinţa Românilor: excluderea sistematică a termenului Romania din traducerile oficiale comuniste. După cum am mai spus, comunismul a încercat să propage o ruptură cât mai puternică între Români şi Romania (mai pe larg aici). Unul dintre mijloace a fost acela al „traducerii corectă politic”, impusă în unele locuri – ca cele în care apărea termenul Romania – şi în celebrele Fontes (aici este vorba despre FHDR II, unde apar citatele din Iordanes).
Astfel,

  • „ad furta in Romania” (Faptele Romanilor, 247), care înseamnă „la furt/jaf în Romania„, este „tradus” din ordinul cenzurii „a face prădăciuni în teritoriul roman
  • „Qui venientes in Romania” (Faptele Romanilor, 313), care înseamnă „care au venit în Romania„, devine în FHDR II „Aceştia venind în teritoriul roman…”
  • „legatos in Romania” (Getica, 131), care înseamnă „[de]legaţi/ambasadori în Romania„, este „tradus” drept „delegaţi în imperiu
  • „in Romania” (Getica, 266) devine parte a unei construcţii inovatoare, „au devenit supuşi romani”.

Recunoaştem că în ultimul caz structura frazei face complicată traducerea, iar o reducere a „Romaniei” la „romani” poate avea o justificare literară – deşi rigoarea academică impunea o notă lămuritoare pe temă. Dar pentru lipsa notei de subsol şi pentru forţarea evidentă şi total nejustificată a celorlalte traduceri există o singură scuză: cenzura comunistă, care impunea şi celor mai corecţi istorici anumite „ajustări”.

Dincolo de ele este limpede faptul că în vremea Împăratului Justinian, ultimul mare stăpânitor al Romaniei Mari – întinsă pe trei continente şi din vestul Europei în vestul Asiei, din Dacia nord-dunăreană în Egipt – se folosea în mod oficial, curent, numele de Romania pentru ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de Imperiul Roman.

 

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Iordanes foloseşte termenul „atque”, care poate fi tradus şi ca „şi”, dar înseamnă, propriu-zis, „şi, de asemenea”, „şi, totodată”, „şi, la fel”. În acest caz „alungat şi, de asemenea, supus”, arată deosebirea dintre Dacii izgoniţi şi cei supuşi de Cornelius Lentulus – cel care construieşte primele fortificaţii romane la nord de Dunăre, conform lui Strabon.

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (II)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - cSuprapunerea Traco-Ilirilor (cu roşu-vişiniu), Romanilor, Scito-Sarmaţilor (cu albastru) şi Celţilor/Galilor (cu verde) în Eurasia

Într-o parte mai veche a acestui studiu am vorbit despre Celţi sau Gali, străbunii care, izvorâţi din părţile Alpilor, s-au întins până în Insulele Britanice (şi dincolo de ele), în Spania (şi dincolo de ea), în Asia Mică.
După cum se poate vedea şi pe hartă, există părţi în care Celţii nu ajung, sau cel puţin nu în timpul invaziilor pe care le-au făcut de-a lungul a câteva secole – până prin secolul I î.Chr. Merită să amintim că, totuşi, atât prezenţa uriaşă a Celţilor în armatele romane (până la 500.000 de oameni!), cât şi în viaţa romană, duce la preluarea multor elemente celtice. De la cele din metalurgia fierului sau a aurului până la o serie de elemente caracteristice artelor marţiale celtice.
În acelaşi timp, este evident din sursele actuale că există o influenţă a druidismului asupra spiritualităţii tracice nord-dunărene, cu toate că precizări clare sunt imposibil de făcut în această fază a cercetărilor. Dar această influenţă nu există doar la Traco-Iliri, ci şi la Romani, mai ales la nivel popular, în unele zone. De fapt despre Romani vom şi vorbi în această parte a încercării de readucere a minte a Străbunilor.

2. Romanii  

Romanii sunt – ori cel puţin au fost, până am început să-i uităm – şi mintea şi vorbirea Neamului Românesc, şi o parte esenţială a inimii noastre. Doar că astăzi cei mai mulţi îi privesc nu aşa cum au fost, cu bunele şi relele lor, ci prin ochelarii deformaţi, mincinoşi, murdari, ai unor interese şi doctrine străine.

Unele pagini despre istoria Romanilor au fost deja publicate aici şi aici, am vorbit puţin despre legătura dintre Romani şi Traco-Iliri (în vremea împăraţilor romani traco-iliri), sau în linii mari despre legăturile dintre cei patru străbuni ai noştri (aici şi aici). Am încercat şi să atingem problema, atât de ascuţită astăzi, a minciunii despre aşa-zisa ură dintre Daci şi Romani, o manevră propagandistică anti-românească ce face multe victime în zilele noastre.
Ne oprim acum la o mică prezentare a Romanilor ca atare, aşa cum am făcut-o şi cu Celţii în partea dinainte a lucrării de faţă.

Veniţi în Italia pe la sfârşitul secolului XI înainte de Christos, Latinii – cunoscuţi astăzi mai mult ca Romani – erau un neam mic. Împărţiţi în câteva triburi – sau poate ramuri ale aceluiaşi trib – ei se aşează pe lângă apa Tibrului, într-un loc până atunci oarecum pustiu. Nu se cunoaşte nicio luptă privitoare la această venire şi aşezare a lor. Pământul ales de ei nu era bogat, nu mustea de viaţă, nu avea aur, fier sau alte minerale râvnite. Iar ei au început să-l îngrijească.

italia primavara 01Italia centrală în primăvară

Latinii se îndeletniceau cu vitele şi horticultura, mai ales.
Creşterea caprelor, vacilor şi oilor, apoi pomăritul şi grădinăritul erau ocupaţiile lor de căpătâi. Pescuiau cu plăcere, vânau şi aveau obişnuitele meşteşuguri ale unei populaţii pastoral-agrare.

Ceea ce i-a deosebit de cei din jur încă de la început a fost un mănunchi de calităţi:

1) „Res publica” sau simţul datoriei; treburile sau nevoile publice, obşteşti, erau socotite mai presus de cele personale. Este o lege unică în acea vreme şi care va fi esenţială pentru unicitatea Romanilor.
2) Dârzenia; orice s-ar fi întâmplat, Romanii nu se dădeau bătuţi, cu adevărat, niciodată; înfrânţi şi chiar cuceriţi de Etrusci sau Celţi, având în faţă forţele uriaşe, covârşitoare, ale Grecilor, Cartaginezilor, Germanilor etc., Latinii, oricât de înfricoşaţi pe loc, reveneau cu o o încăpăţânare nesfârşită, cu o tărie surprinzătoare; şi, până la urmă, câştigau.
3) Gândirea pentru viitor; cele mai multe neamuri din acea vreme nu gândeau prea mult pentru viitor (excepţii erau, în bazinul Mediteranei, Grecii şi Evreii), dar Latinii gândeau pentru viitor, încercau să construiască pentru urmaşi; este aici şi o legătură puternică şi limpede cu punctul 1 (Res publica).
4) Viaţa ascetică şi practică; vreme de o mie de ani, Latinii au fost caracterizaţi prin simplitatea vieţii personale, dincolo de orice rafinament intelectual sau artistic atins; ceea ce la Greci se întâmplă doar excepţional – prin unii stoici -, ceea ce la Traco-Iliri exista doar la o parte dintre ramuri (cele militar-ascetice sau orfic-ascetice), la Romani era modul de viaţă tradiţional; renunţarea la acest mod de viaţă, renunţare în care Grecii extremişti au avut, conştient, un rol fundamental, a dus la prăbuşirea Romaniei în părţile vestice, în primul rând, apoi şi în multe din părţile sudice şi răsăritene; inclusiv prăbuşirea Africii Romane se datorează exclusiv părăsirii vieţii ascetice şi practice şi adoptării unui hedonism greco-oriental deşănţat şi distructiv.
5) Disciplina; este limpede că nu poţi să realizezi punctul 1 din această listă (res publica mai presus de interesele personale) fără disciplină; dar, ce-i drept, oamenii sunt rareori logici. Latinii au înţeles însă foarte bine acest lucru şi disciplina a fost o parte esenţială a vieţii lor; legătura cu toate celelalte puncte menţionate sare în ochi.

La puţină vreme după aşezarea lor Latinii au început să culeagă şi roadele muncii lor: de la pescuit la zarzavaturi şi legume, de la fructele copacilor la cele ale pădurilor. Buna lor ogranizare, simplitatea vieţii (salvia, laptele, ridichile, brânza, peştele şi busuiocul erau principalele alimente şi condimente) şi pragmatismul le-au adus surplusuri pe care s-au priceput să le valorifice în schimburile cu vecinii. Şi a apărut invidia.
Atacaţi în mod repetat, Latinii şi-au însuşit alte două calităţi fundamentale:

6) Toţi bărbaţii sunt ostaşi; oricare Latin, mai târziu oricare cetăţean roman, de oriunde ar fi fost, trebuia să facă instruire militară, devenea ostaş al Romaniei [Terra Romanorum, aka Imperiul Roman].
7) Orice ostaş este constructor; în faţa unui număr covârşitor de duşmani, apărarea prin fortificaţii devine vitală; ca urmare, fiecare bărbat roman era dator să ştie să sape – bine şi repede – şanţuri, să înalţe – bine şi repede – valuri de pământ, palisade din lemn, turnuri din lemn, ziduri de piatră etc. Mai târziu aici intră şi alte utilităţi publice – de!, res publica! – precum drumurile, podurile, băile publice, apeductele şi altele asemenea.

Aceste şapte caracteristici au fost esenţiale în supravieţuirea şi creşterea Romanilor.
La ele s-a adăugat a opta, am putea spune unică şi ea:

8) Încrederea în sine; nu este vorba atât de „încredere în sine” la nivel personal, cât de încredere în sine ca neam; Latinii/Romanii erau deplin încredinţaţi de propria lor valoare, de faptul că principiile lor (amintite deja) îi vor face să răzbată prin orice încercări.

vultur 01.jpgVulturii, şi mai ales acvilele, au rămas, alături de lup(oaică), animalele simbol ale Romanilor

 

Una din consecinţele acestei încrederi latine în propria valoare a fost ceea ce astăzi unii numesc „toleranţă”. De fapt, având încredere în ei înşişi, Romanii nu vedeau nicio clipă nevoia nimicirii sau oprimării celorlalţi ca întreg. Da, erau foarte duri faţă de duşmanii direcţi – deşi nu la fel de duri precum erau Traco-Ilirii, Celţii sau Germanii. Dar nu urmăreau niciodată nimicirea duşmanilor ca obşte sau neam. De aceea şi Cartaginezii, şi Grecii, şi Celţii, şi Traco-Ilirii, şi Germanii, şi Evreii, şi Scito-Sarmaţii, şi Armenii, şi Egiptenii (Copţii) şi multe alte neamuri, cu care Latinii se luptau ori se luptaseră, aveau oameni – uneori foarte mulţi – în armată, administraţie şi alte domenii ale vieţii publice. Mai mult, puteau să îşi păstreze viaţa lor, cultura lor, zeii lor, ideile lor. Este un fenomen unic. În toate statele antice pe care le cunoaştem în această zonă se practica nivelarea; culturală, religioasă, etnică.
Au practicat-o Celţii, eradicându-i pe cei dinaintea lor, cu excepţia Bascilor.
Au practicat-o Etruscii, încercând să-i asimileze pe toţi cei cuceriţi.
Au practicat-o Grecii, şi o practică până astăzi, asimilarea forţată fiind o caracteristică estenţială a statului grec.
Etc.

Doar în Orient mai găsim unele imperii mai tolerante cu „ceilalţi”, dar numai pentru o vreme, totdeauna revenindu-se la extremisme (ori prăbuşindu-se acel imperiu).
În afară de Romania, avem în întreaga lume un singur exemplu de popor şi stat care izbuteşte unirea mai multor etnii sau neamuri sub un singur steag, pe termen (foarte) lung: China. Care este, pentru Extremul Orient, ceea ce este Romania pentru Europa şi Asia Apuseană.

Iar Romania a fost pentru Europa, Asia Apuseană şi nordul Africii factorul de unitate şi cultură fundamental.
Ovidiu stă mărturie pentru superficialitatea raporturilor dintre Traci şi Sarmato-Sciţi, pe de-o parte, şi Greci, de cealaltă parte. Chiar după sute şi sute de ani de vecinătate, Grecii nu izbutiseră să pătrundă real în inima acestora. Succes au avut Grecii doar acolo unde s-au putut impune prin forţa armelor. Încercarea lor disperată de a-i greciza pe toţi cei cuceriţi, eforturile gigantice depuse în această privinţă, nu doar că mărturiseau o profundă neîncredere în sine, dar şi stârneau ura oprimaţilor.
Într-un deplin contrast, Romanii ajungeau adesea să se înţeleagă până şi cu cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Şi odată ce stăpâneau un ţinut, încercau să treacă vechile vrăşmăşii în legende şi să zidească, pragmatic, linii de înţelegere, de conlucrare, din care să se ridice o lume frumoasă.
Desigur, mulţi Romani făceau asta pentru câştiguri personale, pentru a deveni bogaţi, puternici, influenţi etc. Dar oricum era infinit mai bine decât ceea ce făceau, cu aceleaşi scopuri, Grecii, Germanii sau alţii.
De aceea şi cultura grecească, de pildă, s-a răspândit mult mai mult prin Romania decât prin Grecia. Cunoaşterea culturii antice greceşti în lume nu se datorează nici Greciei, nici Grecilor, ci Romanilor. După ce Grecii invadază Italia, după ce sunt respinşi de Romani, după ce Romanii cuceresc teritoriile invadate de Greci în Europa şi Asia… cultura grecească înfloreşte în Romania! Paradoxal, răspândirea acestei culturi s-a făcut în primul rând prin ceea ce au ales din ea Romanii; extremismul etnic, pedofilia şi alte aspecte ale Greciei Antice au fost practic necunoscute lumii largi tocmai pentru că nu au fost preluate de Romani. Şi de la ei a fost purtată mai departe, peste veacuri, de moştenirea romană, în întreaga lume. 

Este doar o pildă a felului în care Romanii – atât de urât şi mincinos înfăţişaţi astăzi – au izbutit să construiască acolo unde alţii nimiceau, au izbutit să zidească lumii o moştenire culturală excepţională.
O să trecem aici repede peste faptul că Romanii sunt cei care crează cu adevărat industria sticlei, cei care crează canalizarea publică, cei care introduc învăţământul public gratuit, cei care crează accesul public la justiţie etc., etc., etc.
O să trecem aici chiar şi peste faptul că Dreptul Roman – sintetizat de împăratul (stră)român  Iustinian – stă la temelia Dreptului oricărei ţări moderne şi a Dreptului internaţional.
Pentru că ne vom concentra aici, în ultimele rânduri, pe rostul Romanilor în ceea ce suntem noi, Românii.
Sau, mai bine zis, în ceea ce sunt Românii Vechi, Românii adevăraţi, adesea în contrast – dureros – cu Românofonii de azi care îşi zic Români fără să fie.

Cele opt calităţi amintite, alături de temelia vorbirii noastre şi de Legea Românească¹, constituie, alături de creştinismul traco-ilir de limbă latină, temeila Neamului Românesc.

sat de munte imprastiat.JPGSat de munte românesc, azi (sat împrăştiat)

Pretutindeni unde Românii sunt (au fost) Români, nevoile obştii au trecut mereu înaintea nevoilor personale, iubirea de Neam şi iubirea de Ţară au fost mai presus de iubirea de familie, iar iubirea de familie a fost mai presus de iubirea de sine; deasupra tuturor stând, nestrămutat, iubirea de Dumnezeu. Simţul datoriei i-a însoţit totdeauna pe Românii adevăraţi, fiind cel prin care se găsea şi împlinea chiar rostul vieţii…  
Peste tot unde Românii sunt (au fost) Români, dârzenia i-a însoţit. Încrederea nestrămutată în veşnicia Neamului Românesc a fost parte a încrederii nestrămutate în Învierea lui Christos, în biruinţa Binelui în om împotriva încercărilor Întunericului de a-l cuceri. Românul nu piere este o exprimare slabă a acestei dârzenii. Mai bună este vorba străveche, Traco-Romană, Noi suntem nemuritori! Aceasta este, de fapt, definitorie pentru dârzenia românească.
Totdeauna Românii adevăraţi au gândit pentru viitor: taţii pregăteau lemnul pentru casele copiilor abia născuţi, sau încă nenăscuţi; Românii care trăiau în pace se pregăteau pentru războaiele care aveau să vină cândva; în vreme de belşug se pregăteau provizii pentru timpurile de lipsuri etc., etc., etc. Iar dincolo de toate aceste socoteli, privirea şi gândirea Românilor adevăraţi mergea încă mai departe, nu doar peste secole, dar chiar şi peste Istorie, până în Veşnicii.
Este bineştiut că Românii adevăraţi au iubit totdeauna munca şi bucuria deplină a vieţii, fără dependenţa de lux a altor popoare. Bibliotecile Românilor din Epir, pline de cărţi în felurite limbi, i-au uimit pe străinii din secolele XVIII-XIX tocmai pentru că veneau pentru aceşti străini într-un contrast paradoxal cu asprimea vieţii româneşti. Familii care aveau averi uriaşe continuau să ducă aceeaşi viaţă cu a celor „săraci”. „Dispreţul de clasă” ori „de avere” apărea doar la snobii şi deznaţionalizaţi, fiind purtări cu totul ruşinoase pentru orice Român adevărat. De aceea un împărat ca Ştefan cel Mare aştepta cuviincios la uşa duhovnicului său, de aceea un Constantin cel Mare ştia să sufere alături de ostaşii săi.
Disciplina… este poate lucrul cel mai uitat de Românofonii de astăzi. Dar adevărul este că Românii din vechime ştiau, după un vechi tipar roman, să unească desăvârşit libertatea cu disciplina. Fără disciplină orice învăţare temeinică este cu neputinţă, iar fără o învăţătură temeinică nimeni nu are cum să-şi facă datoria. De la învăţarea artelor marţiale şi a construirii (de case, hambare etc.), tipice pentru orice bărbat român, până la învăţarea Credinţei Străbune, orice învăţare cere disciplină. A ţine Legea Românească, lucru ce era nu doar firesc, ci pur şi simplu esenţial pentru Români, cerea de asemenea dârzenie şi disciplină.
Şi, după cum am amintit şi mai sus, dar şi în alte părţiRomânul este ostaş. Nu se poate ca cineva să fie Român şi să nu fie luptător. Este o contradicţie de termeni fiinţială. Românul este născut să fie luptător. Şi totdeauna a fost luptător. Că a luptat cu lancea ori suliţa, ca cei mai mulţi dintre străbuni, că a luptat cu sabia sau arcul, că a luptat prin rugăciuni şi slujbe, prin mărturia Credinţei şi învăţătura cea bună, că a luptat prin înfruntarea greutăţilor de zi cu zi, spre a zidi viitor neamului, oricum, a luptat.
Şi, desigur, a construit. De la Sfânta Sofia, din Constantinopole, construită de împăratul nostru Iustinian şi până la Constantinopolul însuşi, construit de împăratul nostru Constantin ce Mare, de la casele satelor păstoreşti din Alpi, Carpaţi, Epir şi alţi munţi şi până la biserici, mânăstiri şi schituri, mori, bolniţe, şcoli şi atâtea şi atâtea altele… Chiar şi astăzi construiesc Românii, mult, în toată lumea; pentru alţii dar şi, fie că o ştiu sau nu, pentru ei înşişi.

În tot ce suntem, avem o moştenire romană bogată, esenţială.
Este moştenirea Romaniei adevărate şi a adevăraţilor Romani, nu a celor născociţi de un Apus medieval, ocupat de barbari, decăzut şi complexat, şi de o Papalitate bolnavă de foamea de putere şi stăpânire. „Romanii” închipuiţi de această lume prăbuşită au fost desenaţi după propriul chip şi propriile complexe, au fost împovăraţi cu rasismul şi vederile înguste ale acesteia. În totală contradicţie cu demnitatea şi preţuirea proprie pe care o aveau adevăraţii Romani.
Ajungem astfel la o calitate fundamentală a Romanilor şi a Românilor vechi, foarte greu de găsit la cei care astăzi îşi zic Români: încrederea în sine.

Încrederea în sine i-a făcut pe Români cei mai primitori oameni ai Evului Mediu, cei mai deschişi către alte culturi, cei mai înţelegători faţă de alte popoare.
Având conştiinţa veşniciei, ştiind că duc mai departe Romania Creştină a Sfântului Constantin cel Mare, ştiind să adune tot ce aflau mai bun la alţii şi să-l românizeze, străbunii noştri mai apropiaţi – cei cu care trebuie să fim una! – puteau să fie uşor deschişi către ceilalţi.
În vreme ce Saşii se închideau între ziduri faţă de toţi cei din afară, în vreme ce Ungurii, Polonezii, Francezii şi alţii înlocuiau zidurile caselor cu ziduri sufleteşti şi mintale, Românii puteau, având încredere în ei înşişi, să îi primească deschis pe ceilalţi.
Şi astfel îi cucereau.
Coloniştii străini din Transilvania – Secui, Unguri, Saşi – ajunseseră să cunoască limba română şi să o folosească între ei. În răsărit, departe de hotarele Moldovei, nordul Mării Negre erau un teritoru întins în care limba română era lingua franca. Roind până dincolo de Volga şi până în Azerbaidjan, ciobanii români ajungeau să fie interpreţi şi mijlocitori între naţiunile de acolo. Ciobanii români din Alpi sau Epir erau de asemenea firele prin care se uneau populaţii, culturi şi ţări diverse.
În mijlocul tuturor, deschişi faţă de toţi, factor de unitate, Românii rămâneau ei înşişi.
Până la intervenţia Papalităţii şi Familiei Clinton în Iugoslavia, cu genocidul provocat şi sfărâmarea şi sfâşierea încă ne-sfârşită, în Ilira – Bosnia-Herţegovina – se întâlneau felurite neamuri, cu felurite rânduieli. De la tot felul de triburi şi ramuri sârbe ortodoxe la cele albaneze, catolice (croate), musulmane etc. Înţelegerea între oameni, sate sau triburi era totdeauna adusă prin apelul la Stari-Vlaski Zakon, la „Legea Vechilor Români”².

Această încredere în sine este cea care i-a ţinut pe Români ca Români, împiedicându-i să piară în valurile istoriei.
Nu doar harul lui Dumnezeu, cum îşi închipuie unii, pentru că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă; iar credinţa fără fapte, moartă este.
Cu tot ajutorul lui Dumnezeu, cei care nu se ajută singuri pier.
Dar cei care au încredere în ei înşişi şi în Dumnezeu vor izbândi totdeauna, chiar şi dincolo de moarte. Desigur, câtă vreme sunt cu Dumnezeu.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Legea Românească este, sintetic vorbind, Dreptul Roman Creştin adaptat nevoilor locale, cu rânduieli comune Românimii, întregite local, după cuviinţă, de cutume traco-ilire, celtice, scito-sarmatice, ori cu alte cutume, născute mai târziu din felurite nevoi şi socotinţe româneşti.

² Sârbii şi Croaţii, spre deosebire de Greci, Bulgari, Unguri sau Ucraineeni, recunosc deschis faptul că atunci când au venit pe aceste meleaguri i-au găsit aici pe „Stari-Vlahi”, pe „Românii Vechi”. Care, cu tot cu Legea Românească, sunt amintiţi în documentele locale, din Dalmaţia în Serbia şi din Ragusa ori Albania în Timoc, neîncetat de-a lungul veacurilor, până în epoca modernă.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. IV. Demenţa neocomunistă

Am prezentat anterior originea masonică a minciunii urii dintre Daci şi Romani, cu intenţiile şi realizările ei; transformările suferite de această minciună în urma dezvoltării „închisorilor naţionale” la sfârşitul secolului al XIX (şi până la Al doilea război mondial); şi, în sfârşit, ceea ce s-a întâmplat pe acest plan în puşcăria comunistă (1944-1989). Ajungem la ultima parte, cea a incredibilei nebunii contemporane.

Cei care am ieşit în stradă în decembrie 1989 ştiam ce a fost şi ce a făcut comunismul în (şi din) România. Chiar dacă nu în toate amănuntele – despre Reeducarea de la Piteşti se vorbea şoptit, despre genocidul sovietic, unguresc, bulgăresc ori iugoslav împotriva Românilor de peste hotare, la fel. În acea vreme chiar şi Doina lui Mihai Eminescu era motiv de puşcărie.

Din păcate, într-un fel sau altul neocomuniştii – adică agenţii KGB/NKVD din eşalonul doi al Partidului – au ştiut să păstreze controlul statului.
Cererile moderate de la Timişoara – inclusiv minimalul şi esenţialul punct 8 – au fost ignorate în tot ce aveau esenţial.
Deţinuţii politic, cei care luptaseră pentru libertate, cei care ar fi trebuit să vină la conducerea Ţării, au rămas în umbră. Declarativ, erau respectaţi. Practic, erau „nişte legionari periculoşi” – inclusiv cei cu alte opţiuni politice decât cea legionară – şi erau puşi sub urmărire.
Partidele istorice pe care unii foşti deţinuţi politic au încercat să le reînfiinţeze au fost infiltrate masiv. Apoi, sub conducerea unor ofiţeri sub acoperire – precum Emil Constantinescu sau Traian Băsescu şi mulţi alţii – toată „opoziţia” a fost deturnată pe aceeaşi idee neocomunistă.

Haosul care s-a instalat în ţară, la toate nivelurile şi în toate domeniile, pare o formă generalizată a demenţei. Prin demenţă înţelegem termenul clar:
DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta.”
„Alienaţie” înseamnă înstrăinare; înstrăinare de realitate, înstrăinare de bun-simţ, logică, firesc; nebunie.
Şi este ceea ce se vede în toată societatea.
Se văd oameni (?) care îşi spun Români – şi pretind să decidă viitorul României – şi îşi insultă Ţara cu cele mai abjecte cuvinte, ca nişte iude mizerabile, ca nişte trădători de Ţară şi Neam; fiind, bineînţeles, extrem de jigniţi de asemenea comparaţii.
Comparaţii pe care nu le pot contrazice însă, pentru că, evident, doar un trădător, o iudă, îşi insultă Ţara. Patriotul luptă să o salveze din mizerie, să o ridice. Iuda se întreabă doar câţi arginţi poate scoate de pe urma ţării. Patriotul se întreabă ce şi cum poate face şi da pentru Ţară, astfel încât aceasta să se ridice.
Se văd oameni care se dau urmaşi ai marilor luptători din trecut dar îşi lasă fetele să devină desfrânate, disponibile pentru orice plătitor. Şi nu se ruşinează o clipă că acestea „fac Turcia”, „fac Japonia”, „fac Italia” etc.
Se văd oameni care se dau mari la colţul străzii – plini de alcool – explicând superior şi agresiv cum trebuie condusă o echipă de fotbal, cum trebuie educată o clasă, cum trebuie condusă o primărie, Ţara sau întreaga lume; în vreme ce nu sunt în stare să se conducă pe ei înşişi, familia e vai de ea, copiii lor sunt prost crescuţi.
Se văd instituţii de stat care fură statul şi cetăţenii. Se văd politicieni „români” care pupă tălpile străinilor şi sunt gata să-i zdrobească pe cetăţenii români care-i împiedică în vreun fel din această activitate.
Şi lista poate continua foarte mult, înfăţişând o nebunie colectivă, cu felurite grade şi forme, cu felurite grupuri de adepţi.
Totul fiind în mod evident intenţionat şi dirijat de la nivel superior (şi, mai ales, exterior).

Înainte de a menţiona o lucrare anti-românească extrem de gravă (şi, din păcate, eficientă), dăm un citat care argumentează clar ideea intenţionalităţii acestor acţiuni:

Românii sînt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale.
Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
(Karl Marx și Friedrich Engels în Opere complete, vol. Vlll, București, editura Politică 1963, pag. 259;
această opinie face parte din gândirea marxistă – masonică – susţinută, făţiş sau implicit, de mulţi oameni de cultură şi politicieni din Republica România; care sunt, astfel, implicit sau explicit, anti-români)

Revenind la firul nostru, hai să privim adevărul în faţă:
Din 1990 încoace au fost condamnate, sub îndrumarea statului, în şcolile de toate gradele şi în mass-media, iubirea de Neam, iubirea de Ţară, dragostea faţă de Străbuni şi moştenirea lor. Deşi se ştie că toate aceste sentimente sunt fireşti. Se regăsesc la toate naţiunile lumii, inclusiv la cele luate ca exemplu – cel puţin teoretic – de conducătorii la vedere şi din umbră ai României.
Dispreţul autorităţilor faţă de Români şi Românitate a mers până la libera promovare a incitării la genocid. Un exemplu clar fiind expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită [de Români].”.
Incitări care în orice ţară din lume ar fi dus la demisii, procese, condamnări. Mai ales în situaţia incendierii bisericilor româneşti din Har-Cov, a persecutării Românilor de către funcţionarii unguri din întreaga Ţară (inclusiv din Bucureşti) şi a altor acte similare de persecuţie etnică şi genocid cultural. În care, de altfel, intră chiar şi defrişările de păduri, prin care sunt nimicite comunităţi româneşti străvechi, de la moştenii din Vâlcea până la sate şi cătune de Bistriţeni sau Suceveni. În care intră, evident, îndemnurile şi impulsurile pentru emigrare, în care autorităţile excelează constant. Emigrare cumplită, incluzând ŞASE MILIOANE DE ROMÂNI nevoiţi să plece din Ţară. Şi pentru care statul „român” nu oferă niciun sprijin! Nu oferă niciun sprijin nu pentru repatriere – asta este cel mult o gogoaşă electorală -, dar nici pentru păstrarea identităţii naţionale. Aşa cum face orice stat cât de cât normal cu etnicii săi – şi cu atât mai mult pentru cetăţenii săi – aflaţi peste hotare.
Dar, asemenea coloniilor de sub stăpânirea vechilor imperii europene, Românii nu au voie să existe ca Neam! Ca urmare, desigur, Românii nu au voie să-şi iubească Neamul, Ţara, Străbunii şi moştenirea lor! Totul trebuie şters ori, şi mai bine, denigrat, batjocorit, murdărit*.

Pentru atingerea acestui scop un mijloc excepţional a fost – şi este – minciuna urii dintre Daci şi Romani.
Pe de-o parte, (1) îi desparte pe Români de Străbuni.
Pe de alta, (2) schimbă naţionalitatea Română cu altele, inducând deznaţionalizarea treptată, dar sigură, a Românilor.
În acelaşi timp, (3) asigură dezbinarea Românilor până când dezideratul deznaţionalizării este atins.

(1) Minciuna urii dintre Daci şi Romani îi desparte pe Români de Străbuni. Cum?
a. În primul rând, prin scoaterea dintre Străbuni a Galilor (Celţilor) şi Scito-Sarmaţilor. Două seminţii a căror moştenire a fost parte a sufletului românesc vreme de mii de ani. Şi care acum sunt şterse, pur şi simplu şterse din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici).
b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce ideea că trebuie să alegi o tabără. „Trebuie” să fi de partea Dacilor sau a Romanilor… Ceea ce înseamnă că te lepezi de unii dintre cei doi. Adică, din patru străbuni, rămânem cel mult cu unul…
dar, de fapt, cu niciunul.
Pentru că
c. Prin prezentarea mincinoasă a Istoriei ni se înfăţişează nişte străbuni care nu au existat, o moştenire inexistentă, lucruri care nu există. Aşa încât să rămânem cu nimic. Pentru că minciunile date de unii şi alţii drept adevăruri sunt minciuni, adică nimic.

(2)  Dacă noi „nu suntem Români”, ci, de exemplu, „Daci”, ne-am pierdut naţionalitatea. Eminescu spunea „Noi suntem Români şi punctum!”; Eminescu spunea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor”; Eminescu spunea „De la Nistru pân’ la Tisa, tot Românul plânsu-mi-s-a”; Eminescu era Român. Dacă noi nu mai suntem Români, l-am pierdut pe Eminescu, ne-am pierdut Neamul. I-am pierdut pe toţi înaintaşii care ştiindu-se Români, au luptat pentru Limba Română, pentru Neamul Românesc.

Este bine şi frumos să păstrăm şi să ducem mai departe tot ce avem bun şi frumos de la Daci sau Traco-Iliri, de la Romani, de la Scito-Sarmaţi, de la Celţi. Dar dacă pretindem că „nu suntem Români”, ci unii dintre aceştia, am pierdut totul.
Desigur, am putea, cu străduinţă, să devenim un fel de „Neo-Daci”, „Neo-Traci”, „Neo-Iliri”, „Neo-Sciţi” etc. Dar nu putem nici să fim Românii din secolul al XVII-lea, măcar! Cu atât mai puţin popoare şi mai vechi.
Renunţând la numele nostru de Români, renunţăm la propria noastră naţionalitate. Şi asta se şi urmăreşte, programatic, sistematic, stăruitor, neîncetat!

(3) Minciuna urii dintre Daci şi Romani este o sursă clară de dezbinare a Românilor.
Am amintit mai sus (punctul (1)b. că cei contaminaţi de această minciună se văd nevoiţi să aleagă o tabără. Faptul că acest lucru duce la dezbinare este evident. Iar propaganda lucrează masiv la dezvoltarea urii.
Faptul că cineva crede sincer că Dacii şi Romanii s-au urât nu ar trebui, de fapt, să-l facă să aleagă o tabără. Pentru că noi suntem Români. Iar în clipa în care alegi o tabără între Daci şi Romani, deja renunţi la o parte din Românitatea ta. Luptele dintre aceştia – fie că au fost ceva firesc, fie că au fost cadrul, unic în istorie, al unei uri inter-etnice antice – au fost demult. Noi, ca Români, putem să studiem ce a fost, să încercăm să înţelegem etc. Dar nu să ne transformăm în susţinători desprinşi de realitate a uneia dintre taberele trecute de multă vreme în legende.

Totuşi această alegere a unei tabere a fost promovată de stat.
Întâi în Epoca Ceauşescu, atunci când s-a realizat până şi un joc, „Dacii şi Romanii”, asemănător şahului, care opunea cele două „popoare-concept” (conform viziunii comunist-ceauşiste).
Apoi în epoca demenţei neocomuniste, când discuţiile au, inclusiv din zonele oficiale, accente de o agresivitate chiar patologică.
Oameni care pretind a susţine românizarea sau romanitatea românilor folosesc, nedrept şi absurd, tot felul de invective la adresa Dacilor sau Traco-Ilirilor (ori altor populaţii ne-latine). Lipsa de fundament istoric a atitudinii, lipsa de principialitate a atitudinii, rasismul evident ar trebui să împiedice persoane publice şi orice om de ştiinţă să accepte asemenea puncte de vedere şi manifestări. Dar în realitate cei care fac asemenea lucruri nu susţin românizarea sau romanitatea românilor, ci doar folosesc această „susţinere” ca pârghie de dezbinare a Românilor, de dezintegrare naţională.
O situaţie similară există în tabăra aşa-zis „pro-dacică”, în care ura faţă de Romani şi Romanitate este adesea nu doar exacerbată, ci văzută ca o virtute, ca o calitate, ca un element necesar al susţinerii Dacilor. Patologic, desigur, acest punct de vedere, dar adoptat cu naivitate de mulţi oameni de bună credinţă.
Evident, existenţa unor susţinători ai unei origini scitice sau celtice a Românilor nu face decât să accentueze patimile.

Dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani atinge, în aceste zile, accente paroxistice. Şi, după cum vom vedea, profund ilogice.
Pentru că, după ce am prezentat geneza şi dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani, vom încerca, desigur, să prezentăm Adevărul istoric despre legăturile dintre Daci şi Romani.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Există excepţii, există funcţionari care încearcă să mişte ceva pentru Românii din diaspora, pentru cei din Ţară etc. Nu doar că sunt puţini, nu doar că sunt înecaţi într-o birocraţie sufocantă, ridiculizaţi şi împiedicaţi la fiecare pas, nu doar că dacă izbutesc ceva meritele sunt „asumate” (strict electoral) de alţii, dar riscă oricând să fie retrogradaţi sau concediaţi… Ceea ce, desigur, face din ei nişte eroi, din cei care îi persecută, nişte monştri, iar din sistem, unul de genocid anti-românesc.