Etichetă: Romanizare

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Întrebările pot să pară ciudate.
„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa „Retragere Aureliană„).
Minciuni, amândouă afirmaţiile.
Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).
Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!
Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o vorbire clară.
„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două exprimări argotice, foarte neclare.
Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.
Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?
Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit, mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului Roman?”
La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.
În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti, care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii romani dacici” sunt chiar romani!
Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai târziu.
Dar, şi aici, nu avem o dată clară.
Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î.Chr., dar o dată anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii istorice puţin mai exacte.
Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul administraţiei romane la Nordul Dunării.
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între două puteri: Romanii şi Dacii.
I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva mai puţin directă decât prima.
Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii ale secolului I d.Chr.

Dacia Decebal 01

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:
– Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie, colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);
– Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
– Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice – nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)
–  Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică, între Costoboci şi Bastarni)
– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.
– Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)
– Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei, Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca. 100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi) primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile lor.

Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?
Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Retragerea aureliană, între minciună şi adevăr

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-româneşti, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparaţie cu propaganda binecunoscută.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” şi Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri şi distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împăraţi romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forţă militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala aşezată providenţial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veşnică Romanie eliberază Italia şi mari părţi din Africa. Roma era iar parte din Împărăţia Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor şi conspiratorilor apropiaţi de Germanici. Despărţirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită şi de teama Germanilor de Romania şi posibila ei revenire în Apus. Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era îndreptăţită: a distrus ocupaţia germanică din Italia şi a realipit Italia Ţării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică.
Dar după o vreme Germanicii au revenit în Italia, au cucerit iarăşi Roma şi au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiţilor invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini şi discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie. Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană. Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale şi juridice pe care se zidise ordinea romană. Dezbinaţi, furioşi, punându-şi orgoliile mai presus de interesul naţional, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Chiar şi încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel naţional au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” şi care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane. Şi, pentru a-şi legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – şi Papalitatea avea nevoie de a se revendica drept centrul religios şi politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moştenitoare directă şi unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria şi-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor, pentru că e mai uşor să visezi o lume ideală şi să distrugi pentru ea ceea ce există decât să îndrepţi concret, răbdător, iubitor şi înţelept ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniştii.
Şi pentru unii, şi pentru alţii, Romania (Imperiul Roman) a fost – şi este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniştilor faţă de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales greceşti, de fapt, şi privitoare la dominaţia plăcerilor (până la punerea femeilor în comun şi toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – şi mai ales culturală şi religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”. Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de nobleţe, demnitate, tradiţie şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepţii de rang înalt. Pentru ceilalţi, „sex, pâine şi circ”, fără nicio şansă de ieşire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbuşit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăieşte?
Cum să revendici moştenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeaşi lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.„

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alani din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Aurelian 270 275Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

Dacia sub Constantin cel Mare

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

 

Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

„Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stau lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

„ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.”3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

„Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cât de mult s-a pierdut prin irosita nimicire a Culturii Româneşti Vechi, este cu neputinţă de măsurat sau de spus.
Este ceea ce au construit, de-a lungul a mii de ani, Români trăind pe mai mult de un milion de kilometri pătraţi, din Caucaz în Alpi, din ţinuturile nord-carpatice la Mările Sudice – Adriatică, Ionică, Tracică, Egee, Mediterană…

Între cele pierdute este şi amintirea Sfinţilor Români din primele veacuri creştine.
Numiţi adesea şi Străromâni – ba chiar Proto-Români -, aceştia fac parte din cultura noastră chiar mai mult decât Galii din cultura Francezilor. Totuşi, ne sunt aproape necunoscuţi. Şi, într-un fel straniu, multora le este chiar frică sau ruşine să îi recunoască, să îi primească!
Niciun om sănătos la cap nu şi-ar putea închipui ca Italienii, Francezii ori Spaniolii să nege apartenenţa la moştenirea lor, la Străbunii lor, a unor sfinţi precum Augustin sau Ioan Casian Romanul, chiar dacă primul a trăit doar puţin în Italia, iar celălalt este de fel din Dobrogea. Pentru că prin ceea ce au făcut aceştia sunt parte a culturii italiene, franceze, spaniole. Şi, ca atare, deşi nu vorbeau nici italiana, nici franceza, nici spaniola, sunt priviţi printre Străbunii popoarelor amintite şi asumaţi ca atare.
Firesc este, deci, ca Neamul Românesc, născut cel puţin din Alpi în Caucaz şi din părţile nord-carpatice la Marea Mediterană, să îşi asume Sfinţii şi Eroii din acest ţinut, cu atât mai mult cu cât sunt de aceeaşi origine, adică Stră- sau Proto- Români (cum vrem să le spunem).

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Dar ce legătură este între aceste adevăruri şi Sfinţii Flori(ni)lor?
Şi, bineînţeles, ce legătură este între Sfinţii Flori(ni)lor şi Români, alta decât simpla folosire a numelui?

Despre Sfântul Mucenic Flor am mai vorbit (aici), arătând că alături de Proclu, Lavru şi Maxim, face parte dintr-o strălucitoare constelaţie de sfinţi mucenici Traco-Iliri Românizaţi, care au mărturisit pe Christos în jurul anului 300 în Dalmaţia. Prigoanele fuseseră născute de răutatea Traco-Ilirilor păgâni, care aveau în timp să se grecizeze sau germano-romanizeze, pierind astfel din Istorie – dar aceasta este altă istorie, pe care poate o să o povestim altădată. După cum se ştie, Sfântul Mucenic Flor este prăznuit pe 18 August, în ultima lună a vechiului an românesc (şi bisericesc)¹.

Dar în afară de Sfântul Mucenic Flor mai avem în calendar şi pe Sfântul Mucenic Florentie.
Acesta, ca şi Sfântul Mucenic Dimitrie, era de fel din colonia romană Salona, zisă Solun sau Sărună de Românii vechi. Faptul că era Străromân se vede limpede, pentru că numele de Florentie este latin, deşi în vremea aceea era moda să se poarte nume greceşti. (Şi mulţi purtau asemenea nume, din Galia sau Iberia în Siria ori Mesopotamia, fără să fie în vreun fel înrudiţi cu Grecii.)
Acest Străbun al nostru a mărturisit pe Christos, înfruntând chinuri cumplite, în secolul al III-lea de la Naşterea Domnului, luând cununa muceniciei.
Şi este prăznuit pe 13 Octombrie, în aceeaşi zi în care se află în calendar şi Sfânta Muceniţa Zlata, Româncă din Meglen (născută la Capaclia, azi Slatina, Bulgaria), martirizată de Turci în anul 1795 pentru că a refuzat să treacă la Islam. O legătură peste timp, un arc de un mileniu şi jumătate, ce leagă doi sfinţi Români de pe acelaşi pământ străbun.

De asemenea, mai este în calendar şi Sfântul Mucenic Florian, care, asemenea multora dintre Sfinţii şi Eroii a căror amintire au păstrat-o cu sfinţenie Românii Vechi, a fost militar. Şi nu doar un ostaş de rând, el ajungând general al armatelor romane din Noricum (teritoriu ce cuprinde astăzi Austria şi cam jumătate din Slovenia, precum şi un colţ din Croaţia). Născut aproape de Dunăre, în colonia romană Aelium Cetium, a fost un mare iubitor al plaiurilor părinteşti şi un militar foarte respectat de compatrioţi. Printre altele, s-a distins ca un excepţional organizator al unităţilor de stingători de incendiu (pompieri) din cadrul trupelor romane. Pe atunci Noricum era plin de păduri de conifere – brazi albi, brazi roşii, zadă, tisă, zâmbru etc. – şi de amestec, iar în multe localităţi lemnul se folosea şi la căptuşirea clădirilor de piatră împotriva frigului iernilor. De aceea, incendiile erau o mare primejdie, care lovea uneori greu provincia. Ca urmare, şi lucrarea Sfântului Florian de apărare împotriva ameninţării focurilor a fost mult apreciată de toţi trăitorii acelor locuri.
La fel cu ceilalţi sfinţi amintiţi mai sus, şi acest Străbun al nostru a fost torturat şi ucis pentru simplul fapt că era creştin. A răbdat chinurile cu demnitate şi curaj, ca un bărbat desăvârşit, fiind plâns de toţi cei care îl cunoşteau şi îl admirau pentru vrednicia şi bunătatea sa. Sfârşitul său a fost prin înec, fiind aruncat pe 4 Mai, cu o piatră de râu de gât în Râul Enns (afluent al Dunării). Asemănarea cu martiriul Sfântului Sava de la Buzău este izbitoare.
Sfântul Mucenic Florian a fost foarte mult iubit de strămoşii noştri. Partea din Terra Romanorum în care a trăit el, Noricum, era unită cu Panonia şi ţinuturile dinspre Carpaţii Apuseni de propovăduirea Sfântului Andronic, Apostolul Panoniei. Acest apostol a vestit Evanghelia între Alpi şi Carpaţi până la sfârşitul vieţii sale, înfiinţând printre Celto-Traco-Scito-Ilirii din aceste locuri o mulţime de comunităţi creştine de limbă latină – lingua franca de aici. Este locul în care şi Sfântul Mucenic Florian a fost extrem de iubit de-a lungul veacurilor. Chiar şi atunci când „Vlahii” (Românii) din Alpi au fost germanizaţi, sau cei din părţile Crişanei catolicizaţi şi maghiarizaţi, ei au păstrat neclintită dragostea lor faţă de acest mucenic Străromân.
Ca urmare, el este până astăzi un ocrotitor de frunte al Aradului, dar este venerat şi în Ungaria, Austria, Bavaria, Slovenia etc. Din păcate, prăbuşirea culturii româneşti vechi – dorită şi provocată inclusiv de clasa politică a secolelor XVIII-XXI a Ţărilor Române – a făcut să se piardă mult din amintirea acestui sfânt minunat şi atât de apropiat sufletului românesc.

Vedem, la sfârşitul acestei mici călătorii în căutarea Sfinţilor Flori(ni)lor, că cei cu nume ca Florin, Florina, Flor, Floarea, Florian, Floriana, Florentina etc. au trei sfinţi şi trei zile de prăznuire peste an (13 Octombrie, 4 Mai şi 17 August). Ceea ce, desigur, pe mulţi îi va mira, de vreme ce există credinţa greşită că nu ar fi sfinţi cu asemenea nume în calendarul creştin. Mai uimitor este însă faptul că toţi cei trei sfinţi sunt Români din străvechime (sau, dacă vreţi, Străromâni ori Protoromâni), fiind parte a Neamului Românesc atât prin dimensiunea spirituală a vieţii şi învăţăturii lor, cât şi prin cea etnică. Sunt, desăvârşit, părinţii noştri, atât în calitatea noastră de Creştini (adică ucenici ai lui Christos), cât şi în aceea de Români.
Regăsirea lor înseamnă regăsirea noastră, revenirea noastră în legătura esenţială cu Străbunii şi moştenirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Vechiul an românesc începea, ca şi cel bisericesc, la 1 Septembrie, odată cu Toamna, după un obicei rămas de la începuturile lumii.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă