Notam acum ceva vreme:
Deşi am publicat doar de câteva zile „Romania a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, deja mai mulţi cititori mi-au adresat unele cereri. 
Am fost rugat să explic unele părţi ale hărţii care însoţeşte pagina, să detaliez – chiar prea mult – unele episoade, să dau surse etc.
Încercă să fac, de aceea unele completări, sperând să pot mulţumi pe cei care mi le-au cerut…

A trecut timpul, am publicat unele surse privitoare la articolul amintit, dar acest material – Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile – nu a ajuns pe site… până acum.

 

Începuturile începuturilor…

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Ea a fost înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp). Oamenii acelor triburi îşi spuneau Latini.

După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Este discutat şi astăzi dacă legendarul Romulus şi-a luat numele de la aşezare sau invers. Oricum, a fost o aşezare modestă la început.
Pe măsură ce vecinii îi atacau, Latinii şi-au înzestrat cetatea cu întărituri. La început, destul de slabe, din lemn, pietre şi pământ. Mai mult, dărâmate de mai multe ori de invadatorii ce au lovit oraşul şi mica ţărişoară: Sabini, Samniţi, Celţi, Etrusci etc.
Cele mai vechi ziduri ale Romei păstrate până astăzi constituie aşa-numitul Zid Servian, ridicat în timpul ocupaţiei etrusce.
Este interesant de observat că şi zidirea Romei este atribuită unor influenţe străine. După unii, etrusce. După alţii, amintirilor despre Troia, pe care le-ar fi adus cei câţiva Traci ajunşi pe Tibru şi amestecaţi cu Latinii. După alţii, pur şi simplu a fost vorba despre invaziile repetate la care erau supuşi Latinii şi de unii dintre vecinii lor, şi de neamuri mai îndepărtate; şi care au făcut necesar – pentru supravieţuire – un centru fortificat.
Pentru că, de fapt, la început Roma exact asta a fost: brâul de ziduri în spatele căruia se adunau Latinii în timpul năvălirilor duşmane.

Peninsula Italică era un teritoriu foarte umblat, în ciuda faptului că pare a fi izolată – înconjurată de apă din toate părţile, cu excepţia fâşiei nordice care face legătura cu continentul.
În afară de populaţii mai mici sau mai mari aşezate acolo în felurite epoci – precum au fost chiar Latinii – au existat şi feluriţi invadatori în sensul propriu al cuvântului: oameni veniţi nu să se aşeze în teritorii libere, spre a-şi face un rost prin muncă, ci veniţi să-i cucerească şi exploateze pe alţii. Cei mai importanţi invadatori ai Italiei în mileniul I î.Chr. au fost Etruscii, Galii (Celţii), Grecii şi Cartaginezii.

 

Invadatorii secolului I î.Chr.

De cum au venit în nord-estul Italiei, Etruscii au început să lupte pentru a-şi supune populaţiile locale şi a-şi ridica un imperiu. Ceea ce au şi reuşit! Printre populaţiile mărunte de care era plină Italia, şi pe care le-au cucerit, s-a numărat şi cea cunoscută sub numele de Latini sau Romani. Acolo unde au putut Etruscii au supus complet popoarele cucerite, impundându-le zeii lor, cultura lor. Acolo unde nu aveau destulă putere pentru aşa ceva, Etruscii „s-au mulţumit” cu obţinerea de profit, adică fie cu jaful, fie cu ceea ce astăzi am numi tribut. În aceste ultime situaţii s-au aflat, aproape două sute de ani, şi Latinii.

Galii erau mai puţin interesaţi de un imperiu propriu-zis – erau prea dezbinaţi pentru aşa ceva – cât de jaf. Cuceririle lor se făceau doar în măsura în care populaţia creştea peste măsură într-o anumită zonă. Atunci se ridicau conducători ce invadau noi teritorii. Astfel Celţii ajung să se stabilească şi în Irlanda, Britania, Iberia, Noricum, Panonia, Dacia, Moesia şi alte locuri îndepărtate. Dacă un teritoriu nu li se părea destul de atractiv pentru a se aşeza în el, „se mulţumeau” cu jaful. Şi au jefuit în Italia, până departe în sud. Expresia vae victis datează din vremea cuceririi Romei de către aceşti Celţi.

Invaziile Celţilor în Peninsula Italică, spaţiul tracic, spaţiul traco-scitic şi Asia Mică

Grecii au fost interesaţi de multe teritorii străine. Au încercat şi au reuşit să se extindă în spaţiile Tracilor din Europa şi Asia Mică. Au preluat de la aceştia controlul asupra teritoriilor ce fac astăzi parte din ţările numite Grecia, Macedonia, Albania, dar şi asupra unor teritorii tracice din Asia Mică. În toate aceste zone i-au transformat pe băştinaşi în sclavi sau, în cel mai bun caz, în cetăţeni de rangul trei. Au venit şi în Italia, unde au cucerit cea mai mare parte din Sicilia şi din sudul Peninsulei Italice. Tarentum, Cumae, Locri, Siracusa, Sibaris, Elea, Catana, Neapole – sunt doar câteva din cetăţile aflate sub controlul Grecilor în aceste locuri.

Teritoriile invadate de Greci şi Fencieni/Cartaginezi în jurul anului 550 î.Chr.; cu roşu-vişinu, Latinii

Cartaginezii, urmaşi ai amestecului dintre Fenicieni şi vechile populaţii nord-africane, invadează pas cu pas nu doar nordul Africii, dar şi Iberia, insulele Corsica şi Sardinia şi, desigur, Sicilia. Ţelul lor – ca şi al Grecilor – era de a stăpâni toate ţărmurile şi ţările din jurul Mării Mediterane. Ultimii veniţi dintre marii invadatori ai Italiei mileniului I d.Chr., aceşti stăpâni ai mărilor au provocat repetat şi intenţionat Roma, atacându-i aliaţii şi asociaţii.

Este foarte important să cunoaştem aceste fapte, deoarece de obicei sunt ascunse.
Există o adevărată manie generalizată în a-i prezenta pe Etrusci, Greci, Cartaginezi sau Celţi drept „victime” ale Romanilor, drept „ţinte nevinovate” ale unei imaginare „pofte imperialiste” romane. Cu toate că, de fapt, cei care au atacat, au jefuit, au cucerit, inclusiv pe Latini şi Roma, au fost Etruscii, Galii, Grecii şi Cartaginezii. Ei primind apoi, din partea Romei, doar replica la ceea ce ei înşişi au iniţiat.
Se trece sub tăcere faptul că în secolele VI-V î.Chr. (şi după aceea) Celţii cucereau teritorii uriaşe, Grecii şi Cartaginezii se voia stăpânii mărilor – şi, prin ele, ai lumii -, Etruscii îşi construiau – şi exploatau – imperiul.
În acelaşi timp Latinii, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea lor în Peninsula Italică, erau un popor mic, stăpânind o fărâmă insignifiantă din bazinul râului Tibru. Se ocupau mai ales cu grădinăritul – zarzavaturi şi pomi fructiferi – şi cu creşterea vitelor – vaci, oi, capre. Aveau şi ceva meşteri olari, tâmplari, fierari. Şi toţi, toţi cei care erau într-adevăr Latini, dar mai ales Romani, aveau nevoie să ştie două lucruri: mânuirea armelor şi construcţiile. De ce?
Repetatele năvăliri ale vecinilor şi unor invadatori mai îndepărtaţi, chiar şi oprite de zidurile Romei, însemnau distrugere. Distrugere a caselor şi hambarelor, a podeţelor, a drumurilor etc. Chiar şi zidurile Romei aveau nevoie de refaceri după fiecare bătălie serioasă. Latinii erau puţini, mai ales prin comparaţie cu duşmanii. Deci fiecare bărbat trebuia să ştie să construiască şi să ia parte la refacerea de după război. Astfel fiecare ştia că se poate bizui pe celălalt nu doar în luptă – ceea ce oricum însemna mult – ci şi în refacerile de după.
Chiar şi simpla construire a caselor, în acele epoci, se făcea prin munca obştii, prin ceea ce Românii numeau cândva clacă.
Luptând împreună, construind împreună şi refuzând vreodată să renunţe la visul libertăţii lor, Latinii au rezistat tuturor invaziilor, cuceririlor, jafurilor.

Pas cu pas, secol după secol, dârzenia şi unitatea Latinilor, inteligenţa lor în a găsi ieşire din cele mai grele împrejurări, tăria lor în faţa celor mai covârşitori duşmani, a câştigat respectul vecinilor. Chiar şi al acelora care la început îi dispreţuiau. Aceşti vecini au început să-i imite, să li se asocieze, să le ceară ajutorul…
Mica federaţie de triburi – numită ba regat, ba republică, oricum, devenită Terra Romanorum – a început să crească.
Era tot mică, dar începuse să depăşească bazinul râului Tibru.

Romania sau Terra Romanorum la anul 500 î.Chr.
(peste 500 de ani de la aşezarea Latinilor în Peninsula Italică)

Mihai-Andrei Aldea