Despre libertate, alegeri, urmări

Despre libertate, alegeri, urmări

Libertatea este de două feluri: libertatea de alegere și lipsa roadelor alegerilor.
Libertatea de alegere este, în fapt, o putere: puterea de a alege dintre mai multe căi de gândire, vorbire, făptuire.
Lipsa roadelor alegerii este, de fapt, o încercare de fugă față de urmările nedorite ale alegerilor.

Lupta omului de astăzi pentru „libertate” este rar, și tot mai rar, o luptă pentru libertatea de alegere. Atât statele – care sunt alcătuite de și din oameni – cât și persoanele urăsc orice alegere a altuia care nu le place. Fenomenul se manifestă cu multă putere chiar și – sau în primul rând la – marii susținători ai libertății. Există volume întregi de justificări ale ”nevoii” de a nu exista urmări ale alegerilor.
Iar izvorul acestei uri este fuga de urmările nedorite ale alegerilor (fie că sunt proprii sau, cu atât mai mult, ale altora).

Cei care fug de urmările nedorite ale alegerilor mărturisesc prin aceasta, dincolo de lașitate sau iresponsabilitate, conștiința răului pe care îl aleg, dar mai ales faptul că sunt sclavi. Sunt sclavii fricii, sclavii mândriei, sclavii propriei răutăți etc.
Chipul cel mai vechi al fugii de urmările alegerilor sunt Satana și dracii lui.
Dar toți avem înclinarea, mai slabă sau mai puternică, de a fugi de urmările alegerilor dacă nu ne plac. Totuși, aceste urmări și/sau legile care le aduc sunt, natural, o cale de apărare și îndreptare: și pentru noi, și pentru lume.

O pildă mai ușor de înțeles este gravitația: alegerea de a încerca să zbori fără să ai cu ce (aripi, balon, planor, avion etc.) duce la căderi (prăbușiri); dar fără gravitație viața pe pământ nu este cu putință (exceptând câteva microorganisme).
Dar, desigur, omul și-ar dori ca gravitația să existe pentru alții sau altele, iar el să o poată încălca oricând. Adică să zboare „liber”. Altfel spus, vrea o libertate de alegere cu lipsa roadelor alegerii (aici ar fi căderea sau, respectiv, cheltuielile uriașe pentru zbor).
Dar ce s-ar întâmpla dacă această dorință ar deveni fapt?
La câte răutăți fac oamenii, dacă ar fi putut să zboare de la început ori era de mult distrusă planeta, ori și omenirea ar fi dispărut. Războaiele și distrugerile umane au fost mărginite prin greutatea mișcărilor (de trupe, utilaje, mărfuri etc.). Dacă oamenii ar fi putut zbura „liber” ar fi nimicit pădurile și pășunile, păsările și vietățile „exotice”, ar fi răvășit planeta de mii și mii de ori mai mult decât a făcut-o. Și și-ar fi făcut unii altora atâtea răutăți cât nu se poate spune!
După cum se poate vedea, urmările aduse de încălcarea sau ocolirea gravitației sunt o cale de apărare și îndreptare. Și pentru noi, și pentru lume.

Aceasta pentru că este vorba despre un fenomen natural.

În societățile umane, însă, alături de rânduieli naturale apar și alte rânduieli, ne-naturale, care de cele mai multe ori sunt perversități sau auto-distrugeri.

În această privință – a auto-distrugerii – sunt mulți care pretind că face parte din libertatea de alegere. Dar nu este așa. Căci orice om are, natural, instinctul de a-l opri pe cel care își face rău singur. Iar actul de a privi fără tresărire sau chiar cu plăcere la cei care își facă rău singuri răi este universal cunoscut ca fiind un lucru rău. Așa a fost și este încadrat în toate lucrările de psihologie și psihiatrie ale lumii. Însă, iată, în zilele noastre sunt foarte mulți criminali de profesie, care fac rău sistematic, pe bani, copiilor, tinerilor și adulților: cei care ucid pruncii încă nenăscuți, cei care practică eutanasia, cei care practică mutilarea oamenilor (inclusiv a copiilor și adolescenților) sub felurite pretexte absurde etc. Iar această practică nu este cu totul nouă – chiar dacă este nouă ca mărime –, căci multe triburi și societăți au avut rânduieli absurde. La Grecii antici tinerii erau siliți să facă sex cu bărbații îndrumători (efebia), la Maiași se legau capetele copiilor ca să fie deformate, să fie alungite, la unele triburi africane se practică lungirea patologică a gâturilor femeilor, în China s-a practicat mutilarea picioarelor femeilor (ca să aibă „picioare (cât mai) mici”) etc.
Există, prin urmare, o lungă tradiție omenească (sau omenesc-drăcească) a acțiunilor auto-distructive și distructive, trupești și sufletești; „în numele libertății”.
Și cel mai mult urăsc cei care fac asemenea alegeri roadele sau urmările sau consecințele.

De pildă, ucigașii de copii nenăscuți urăsc să fie numiți ucigași. Femeile care își ucid copiii în propriu pântece urăsc să li se spună că și-au omorât copiii. Chirurgii inumani care mutilează adulți, ba chiar copii și tineri sub pretexte moderne 100% politice și 100% neștiințifice urăsc să fie numiți criminali și/sau mutilatori. Etc., etc.
Iar această fugă de urmări, această fugă de răspundere, se face, mereu tot „în numele libertății”.

De pildă, mulți oameni care pretind că apără libertatea, că sunt susținători ai libertății, atacă și chiar urăsc scutirea de taxe/impozite pentru cei care fac copii.

Susținerea societății, materială și spirituală, pentru cei care fac copii, mai ales mulți, este o constantă umană. Și asta pentru că cei care fac copii (a) asigură prin ei viitorul societății și (b) își asumă o sarcină (inclusiv financiară) mult mai mare decât cei care nu au copii. Prin urmare, susținerea de către cei fără copii a celor care au copii este o datorie socială absolut naturală. Singurele societăți care abandonează susținerea nașterii și creșterii copiilor sunt societățile adânc bolnave, aflate în pragul distrugerii. Distrugerea fiind roada alegerii de a disprețui copiii. Căci, oricât ar încerca cineva să ascundă asta sub preș, copiii sunt cea mai mare comoară a unei comunități. Pentru că fără copii nu există viitor.

În cazul refuzului de a ajuta pe cei care au copii – în primul rând prin taxe – avem de-a face cu un act adânc irațional: omul vrea să ducă o viață mai ușoară, cu mai puține griji, răspunderi, datorii, dar fără să plătească nimic pentru această alegere. Deși toate avantajele sociale pe care le are se datorează în primul rând și într-o măsură covârșitoare celor care au ales (în trecut și astăzi) să aibă copii. Fără de care nu ar mai exista însăși societatea în care vrea acel om viața ușoară. Le datorează asta, dar nu vrea să îi susțină prin nimic.

Aceasta nu este libertate de alegere, ci este halucinanta și demonica fugă de roadele (urmările) alegerilor.

Unii au poreclit scutirea de taxe/impozite pentru părinți „taxă pe infertilitate”. Denumirea e bine aleasă pentru propaganda iresponsabilității și (auto-)victimizare, dar este total străină adevărului. Adică este o minciună bine spusă.
Pentru că orice persoană infertilă poate să aibă familie și copii dacă vrea. Am cunoscut multe familii care, în lipsa capacității de reproducere, iar unele chiar și având această capacitate, au ales să înfieze. Prin urmare, nu infertilitatea oprește pe cineva să aibă copii: este o alegere liberă, personală, și cu urmări clare. De pildă, cel care alege asta, o să fie singur la bătrânețe, va muri singur și va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru alegerea sa. La fel, trebuie să susțină familiile cu copii, fără de care societatea – de care el depinde! – s-ar prăbuși.

Desigur, în acest cuvânt am lăsat deoparte „argumentul” preferat al celor care fug de răspundere: excepțiile.
Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac. Așa fac și cei care susțin uciderea pruncilor nenăscuți, și cei care susțin „dreptul” la desfrânări și perversiuni sexuale, și cei care susțin înlăturarea scutirilor pentru cei cu copii etc., etc.
Doar că excepțiile nu sunt argumente pentru combaterea regulii, ci sunt cel mult argumente pentru nuanțarea ei. Și aici ne-am ocupat de reguli, care sunt practic necunoscute.

Iar aici ajungem la ceea ce este de fapt începutul, adică legătura dintre libertate și bine.
Căci fuga de urmările alegerilor vine mai ales din faptul că oamenii aleg sistematic răul. Și vor, oricât rău au făcut, să nu răspundă pentru el. În niciun fel.

Doar că libertatea de a alege răul există doar până când răul pune stăpânire pe om. Iar fuga de răspundere, de urmările alegerilor rele, accelerează mult procesul de înstăpânire a răului în om. Aceasta și pentru că sistematic fuga de urmările alegerilor împovărează ori înrăutățește societatea. Căci urmările există, dar, prin fugă, sunt împărțite (redistribuite) celorlalți, fie și în parte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Adevărata libertate este iubirea adevărată.

4 gânduri despre “Despre libertate, alegeri, urmări

  1. Sint autorul argumentului criticat aici, as fi apreciat citare si directionare – si, personal, o atentionare, cum am facut si eu (si cum voi face si cu scrisul de fata).

    Cititorul curios poate citi discutia in Telegram dupa cum urmeaza: telegrama ‘declansatoare’ aici; critica ulterioara catre Tarziu aici (aceasta fiind tinta proxima a dlui Aldea); reactia unui AUR-ist aici (pe care il las neidentificat din preocupare pentru privatismul lui), explicatii suplimentare aici.

    ‘Daca va place ideea de copii multi, cum si mie imi place’ (auto-citat), vedeti eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialul doi de mai sus. Atrag in particular atentia citorului asupra notiunii de consecinte neintentionate: ‘drumul spre iad’ si ”bunele intentii’, etc. (vezi si aici, punctul 2). Nu ar trebui sa includa ‘alegerea’ si pe acestea? Si, cind zic ‘includa’, ma refer la piele in joc, la platit pretul alegerii sale – nu la ‘iertare!, n-am vazut, n-am stiut, gura nu-mi miroase’…

    Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rau sa il invoci cind de fapt vorbesti de silnicie (vezi ce semnifica asta). Caci, despre asta e vorba cind legislezi fertilitatea (de amintit ‘decreteii’). Daca cineva doreste sa iubeasca copiii vecinului, poate sa o faca voluntar: cum a fost in experienta mea. Daca cineva are copii si vecinul ar fi fortat sa ii ‘iubeasca’, eu unul, as spune nu. Dar, asta sint doar eu. Spun asta pentru a elimina gindul la motive ulterioare sau conflicte de interese

    *

    Cind cineva discuta punind ‘argumentatie’ in ghilimele depreciative, nu am nici o dorinta sa continui. De altfel, nici nu as mai avea multe de adaugat fara sa ma repet. Eu atita am putut. Mintea e si ea la Dumnezeu si ne-a dat-o ca sa o folosim cit mai bine. Printre altele, ca sa nu risipim iubirea. Printre altele, ca sa nu iubim silnic pretendenti Lapusneni. In fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefacind insa efortul de a, si mai ales de a se, intelege.

    Nu am nici cea mai mica dorinta sa dez-zic, sa ‘conving’, sa ‘raz-gindesc’ pe nimeni de nimic. Gindirea si-o face fiecare pe cont propriu daca, si in masura in care, simte gratitudine pentru darul ce i-a fost dat. Daca socoteste sa dea din el inapoi. Asa sta treaba in coltisorul meu de lume. Restul, e treaba Lui.

    Apreciază

  2. Doamne, ajutã!

    Pãrinte, sunt oameni care se tem sã adopte datoritã problemelor de sãnãtate fizicã şi/psihicã pe care un copil înfiat le-ar putea avea…credeți cã este un motiv corect, creştinesc ?

    Alt motiv îl constituie repulsia fațã de alegerea unui copil înfiat asemenea cu achiziția unui articol dintr-un magazin…care este percepția dvstr. asupra acestui motiv ?

    Mulțumesc!

    Apreciază

Lasă un comentariu