Despre bârfitori și pace

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Păcatul își poate schimba natura? (II)

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șapte zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Aici este partea a doua.
Să fie cu folos!

(prima parte)

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

Mi se pare limpede că primele două fraze sunt corecte, iar ultima radical greșită. Și, totodată, văd lipsa oricărei atestări a spuselor lui G. K. Chesterton în rândurile lui C. S. Lewis. Dar asupra acestui fapt voi reveni mai departe. Acum repet faptul că primele două fraze prezintă o realitate concretă.

Desigur, nu există posibilitatea resetării istoriei.
Europenii nu cunosc real formele europene antice ale păgânismului. Ceea ce cunosc ei sunt doar urmele păstrate, urme a căror interpretare este în mare parte subiectivă sau limitată.
Mai mult, culturile din care vin Europenii sunt puternic diferite față de cele antice.
Sunt, toate acestea, elemente care garantează o diferență radicală de preluare.

Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Pentru că Renașterea este, în fapt, dorita Renaștere a păgânismului greco-roman, cu toate aspectele sale – cunoscute medieval. Doar că dorința nu s-a putut materializa, construindu-se un produs care combină elemente păgâne reinventate, paradigme păgâne pe care Anticii nu le-ar putea recunoaște și accepta și altele asemenea.
Ceea ce face din Renaștere un fenomen care își poate revendica păgânismul greco-roman doar și exclusiv doar ca punct de inspirație. Pentru că, din toate punctele de vedere este radical diferit de acesta.

La fel stau lucrurile și cu acele caricaturi numite „păgânism celtic britanic”, „păgânism galic”, „păgânism dacic” etc.
Nici măcar denumirile nu corespund religiilor antice!
Căci acelea erau păgâne – adică străine învățăturii Scripturilor –, nu își ziceau așa!
Iar în lipsa oricăror surse cât de cât solide privind acele religii, feluriți obraznici pretind să le „redescopere”, bineînțeles, „magic”. Doar că descoperirile lor sunt atât de moderniste încât în raport cu vechile culturi sunt perfect ridicole.

Deci, da, factual, primele două fraze sunt corecte.

A treia, însă, este radical greșită, aplicând termeni păgâni unei viziuni care fie fiind creștină, fie încercând să fie de un obiectivism total, nu poate folosi acei termeni.

Fecioară este, pentru Creștin, cultura creștină (sau, înainte de Venirea Domnului, veterotestamentară) a unei comunități – fie aceasta cătun, sat, comună, târg, cetate, oraș, plai, județ, comitat, țărișoară, țară etc.
Păgânismul este, definitoriu din punct de vedere creștin, adulter (Ieremia 3:1-13 este doar un exemplu din multe care arată acest lucru).

Iar dacă este să ne uităm la fenomenul istoric, o comparație ar fi cu o femeie care a fost desfrânată și apoi s-a pocăit. Dar după câteva decenii, speriată de îmbătrânire și poftind din nou plăcerile tinereții, lasă Credința și se aruncă iar în desfrânare. Fiind apoi mirată că nu mai este atrăgătoare pentru tineri și că o mustră conștiința mai mult ca în tinerețe. Și dând vina pe Credința Creștină pentru aceasta.

Din punctul de vedere al obiectivității reci, comparația ar fi cu o femeie care după mai multe relații se căsătorește. Și, după câteva decenii, se hotărăște să redevină necăsătorită – atenție, nu divorțată – și să își refacă vechile relații. Fiind șocată să constate că dintre foștii amanți unii au murit, alții s-au căsătorit și recăsătorit, alții sunt măcinați de BTS-uri, dar, mai ales, toți au îmbătrânit și s-au schimbat. Astfel încât nu mai poate avea relațiile din trecut nici cu ei, nici cu alții.

Dar, dincolo de analiză, sunt încă nelămurit în ce fel ar putea fi aplicate rândurile lui C. S. Lewis textului inițial sau întrebărilor finale.

Credeți, Părinte, că păcatul (“mai binele”) modern se deosebește de cel antic printr-o diferență de natură, nu doar de grad? Că există o diferență în orientarea voinței: spre un bine dezordonat, în cazul celui antic, față de o împotrivire directă față de Binele însuși, față de Dumnezeu, în cazul apostaziei moderne?

Așa cum vedem în Sfintele Scripturi, așa cum vedem în Sfânta Tradiție, păcatul este o neascultare de Dumnezeu – conștientă sau nu.

Pentru a înțelege natura păcatului, cred că este de folos să vedem, în primul rând, felul în care apar primele păcate.

Aici, desigur, trebuie să mergem la Adam și Eva.
Dumnezeu i-a făcut, le-a dat rânduială și nenumărate daruri. Printre acestea se numără existența, conștiința de sine, voința și liberul arbitru, sănătatea deplină, puterea de abstractizare etc.
Mai mult, le-a dat sub stăpânire (adică în grijă părintească) toată Creația Materială, adică tot Universul (așa cum era înainte de Cădere).
Ca să îi ajute, le-a făcut o grădină ca lecție despre îngrijirea cu dragoste înțeleaptă și înțelepciune iubitoare a celorlalți.
Mai mult, a lăsat îngeri să îi ajute și El Însuși venea să îi învețe.
Pentru atâtea daruri – și altele pe care nu le-am mai amintit – le-a cerut un singur lucru: să nu mâncați din pomul X. Și, mai mult, i-a prevenit: pentru că dacă veți mânca din el veți muri negreșit.

Acel pom se numea Pomul cunoașterii binelui și răului.
Am subliniat și răului deoarece feluriți înșelători – și înșelații care îi urmează – folosesc denumirea mincinoasă „pomul cunoașterii”.
Însă
(a) cunoașterea s-a dat omului de la început și a fost primită mai departe, atât prin lucrarea harului cât și prin transmitere directă.
și
(b) pomul în cauză are alt nume, pe acela de Pomul cunoașterii binelui și răului.
Deci nu era un pom al cunoașterii în general, ci un pom al cunoașterii specifice: a binelui și răului.

Dacă stăm să ne gândim puțin, vedem că denumirea corespunde izbitor felului în care ne trăim viața: amestecând binele cu răul!
Și tocmai această duplicitate, tocmai această purtate adulterină, este cea asupra căreia Dumnezeu previne pe om de la început: dacă vei gusta din aceasta vei muri negreșit.

Toate acestea erau cunoscute de Adam și Eva.
Și totuși au ales să asculte de Satana, făcând neascultare de Dumnezeu, ajungând chiar să se ascundă de Dumnezeu.

Supunerea lor față de Satana a fost necondiționată.
Ceea ce înseamnă supunere totală.

Atunci când o cetate se supunea necondiționat orice atrocitate era posibilă. Cei cărora cetatea se supusese necondiționat putea săvârși orice bestialități, inclusiv asupra copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
În același fel, când Adam și Eva s-au supus necondiționat Satanei au dat Satanei pe copiii lor până în veac.

Mă opresc la această realitate îngrozitoare, cumplită, feroce, ca să întreb:

Care dintre păcatele acestea, ale lui Adam și Eva, este „cult al Rodniciei”?

Dimpotrivă, toate păcatele făcute de Adam și Eva sunt fugă de rodnicie pentru iluzia unor drumuri mai ușoare către înălțimi!

Și acestea sunt primele păcate din istorie!

Pot să arăt și faptul că în crima lui Cain asupra blândului Abel nu există nici urmă de „cult al Rodniciei”.
Așa cum nu există nici în purtarea femeii lui Lot, în răutatea Regelui Saul, în închinarea la idoli sau în nenumărate alte păcate străvechi.

Amintea Giuseppe Cocchiara despre unul dintre miturile politice care au parazitat și parazitează etnologia, folcloristica și, mai apoi, sociologia și antropologia: mitul bunului sălbatic (the noble savage), cum a fost tradus în română.
Mitul vine din Renaștere, fiind unul dintre roadele corcite și mincinoase ale încercării de revenire la păgânismul greco-roman: de la mitul Arcadia la mitul bunului sălbatic este un salt uriaș, pe care doar disprețul de realitate îl poate face.
Anticii nu au putut gândi așa ceva, pentru că erau în contact cu barbarii și nu puteau asimila faptele acestora ca bune în scara de valori proprie.
Nici Vest-Europenii nu au făcut asta în mod real, fiind șocați de contactul cu „sălbaticii” – de unde și lozinca îngrozitoare un Indian bun este un Indian mort –, dar au avut plăcerea să se prefacă a crede în mitul bunului sălbatic.
Pentru cei mai mulți era o simplă fandoseală, un mijloc de a se pretinde buni și toleranți.
Pentru unii, însă, era și este o imagine prea frumoasă pentru a nu fi adevărată.

Se pot spune foarte multe pe temă, dar esențial este că din punctul meu de vedere Chesterton urmează exact mitul bunului sălbatic. Și face asta ignorând mărturiile clare ale istoriei, mărturiile clare ale Dumnezeieștilor Scripturi.

Revenind la Adam și Eva, merită să subliniem faptul că ei știau.
Ei știau că Dumnezeu a creat totul.
Ei știau că Dumnezeu i-a făcut din iubire înțeleaptă.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi cunoaște deplin.
Ei știau că Dumnezeu este Singurul care îi poate călăuzi ca să ajungă la desăvârșire, la îndumnezeire.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singura cale a libertății, a deplinătății personale, a fericirii.
Ei știau că ascultarea de Dumnezeu este singurul izvor al rodniciei.

Știind toate acestea, au ales, liber, să asculte de Satana. Necondiționat.

Ceea ce a supus Satanei Universul ce le fusese supus, cu tot cu toate odraslele – minerale, biologice, ideatice, virtuale ș.a.m.d. – care urmau să apară în el.

Și din nou se arată iubirea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care folosește vina lor față de El pentru a-i salva și a ne salva!

Căci Dumnezeu nu a negat libertatea lor de a alege, respectându-le supunerea față de cel rău.
Dar, pentru că încălcaseră înțelegerea dintre ei fără dreptate, avea dreptul să îi pedepsească.
Și a dat acele legi pe care păcatul le privește drept blestemul strămoșesc, blestemul lui Adam, blestemul lui Adam și Eva etc.
Doar că prin acel „blestem” Dumnezeu a pus zăgaz Căderii, a limitat puterile diavolilor asupra oamenilor și lumii, a dat viitor omenirii și, mai ales, L-a făgăduit pe Mesia, Iisus Christos.
Blestemul ca binecuvântare este o taină a lucrării harului în lume pe care, cândva, Românii o înțelegeau. Dar pe care cei mai mulți au ignorat-o și o ignoră.

Vedem astfel că rodnicia vine tot de la Dumnezeu, și înainte, dar și după Cădere.
Deci nu poate să fie rodnicie – și nici un cult al acesteia – în afara ascultării de Dumnezeu.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum este atunci când cei răi se înmulțesc și își închipuie că sunt binecuvântați, doar pentru a ajunge singuri în Iad.
Poate să fie iluzia rodniciei, așa cum a fost la bogatul căruia i-a rodit țarina.
Sunt însă minciuni, iar nu rodnicie adevărată.
Aceasta există doar în ascultarea de Dumnezeu, Singurul care face să fie mai mulți copiii celei sterpe decât ai celei cu multe nașteri. (sic!)

Ca să răspund la întrebare,

natura păcatului este aceeași de la început și până la A Doua Venire.

Ceea ce se schimbă este, uneori, fie aparența păcatului, fie (uneori!) discursurile și/sau pretextele justificative.

Însă în natura sa tot păcatul, dintotdeauna și pentru totdeauna, este despărțirea de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, răzvrătirea de Dumnezeu etc. (toate fiind expresii pentru aceeași atitudine).
Așa cum toată virtutea, dintotdeauna și pentru totdeauna, este ascultarea de Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Păcatul își poate schimba natura? (I)

Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șase zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Să fie cu folos!

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea, tot Chesterton spunea că: „În un anumit sens, păcatul antic era infinit superior, nemăsurat superior păcatului modern. Toți cei care scriu despre el cad de acord cel puțin asupra unui lucru: că era un cult al Rodniciei. (…) Era cel puțin de partea Vieții. A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață. A fost lăsat pe seama celor mai recenți Moderniști să proclame o religie erotică care în același timp preamărește pofta și interzice fertilitatea. Neopăgânismul merită cu adevărat reproșul lui Swinburne, când jelește păgânismul vechi: și nu înalță semnul cel rodnic și nu întinde ospățul cel părintesc. Noii preoți desființează paternitatea și păstrează ospățul pentru ei înșiși. Sunt mai răi decât păgânii lui Swinburne. Preoții lui Priap și ai Cotytto intră înaintea lor în împărăția cerurilor.”

Această părere are un aspect discutabil, precum și mai multe evident greșite.

În primul rând, este discutabil dacă un păcate poate fi superior altuia. Cu adevărat, sunt păcate care pot părea justificate într-o anumită măsură. Sunt păcate ce au consecințe mici – după cât putem vedea –, și de aceea sunt denumite păcate mici sau păcate mai mici decât altele.
Dar asta înseamnă că au vreo superioritate față de celelalte?
Ca să dau un exemplu, dacă un criminal în serie a ucis mai puțini oameni decât altul, înseamnă că prin asta îi este superior aceluia?

Desigur, Chesterton nu despre această diferențiere între păcate vorbește, ci despre ceea ce consideră – el și alții – a fi în spatele păcatului.
Dar face asta păcatul superior, sau dimpotrivă?
Este cu ceva mai bun păcatul având în spate o motivație aparent bună decât cel fățiș rău?

Să ne gândim la Părintele Nicolae Steinhardt și la bunul simț țărănesc: Măi! Din păcatele celor dinainte s-a născut otrava lumii de astăzi? Răspunsul este, evident, Da. Și bunul simț țărănesc va spune: Deci păcatele celor dinainte sunt vinovate în mare parte pentru păcatele de astăzi! Și atunci, prin ce sunt ele superioare celor de astăzi?

Sunt multe care se pot spune pe temă, astfel încât vedem faptul că ideea după care un păcat poate fi superior altuia este departe de a fi demonstrabilă clar.

De aici, adică de la această idee, citatul merge mai departe, însă, din eroare în eroare.

De exemplu, afirmația „Toți cei care scriu despre el cad de acord” este cel puțin hazardată. Și asta doar dacă nu o încadrăm în domeniul gândirii rasiste paradigmatice pentru Vest-Europeni și nu numai.
Care gândire rasistă?

Cea după care „noi suntem totul”. Cea după care „dacă noi am făcut o greșeală au făcut-o toți oamenii”; reflex de gândire care nu este însă aplicat și faptelor considerate pozitive.
Un exemplu tipic este lucrarea pretins teologică și istorică Marea luptă a Elenei Albu din SUA. Lucrare în care se pretinde prezentarea istoriei Creștinismului și a ”Bisericii”, deși sunt ignorate total Biserica Ortodoxă și celelalte biserici din afara zonei vest-europene.

De altfel, am avut prilejul să văd sistematic ignorat restul lumii, ignorate realizările celorlalți de către mii de cărți și zeci de mii de articole, studii sau eseuri vestice.

Ca urmare, afirmația „toți care scriu… cad de acord” este, dintr-o dată, falsificată integral de ignorarea tuturor celor care au scris despre păcatele antice în alte culturi.
De asemenea, am o puternică îndoială în privința consensului în cauză. Dar cum am demonstrat ceea ce era de demonstrat, trec mai departe.

Pretenția și prezumția după care „păcatul antic… era un cult al rodniciei” este radical străină realității.
Bărbații cartaginezi care se îmbrăcau în femei și renunțau la procreare pentru plăceri perverse erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Femeile care se culcau cu cât mai mulți bărbați în cinstea demonilor sexului – de la Afrodita la Astarta (Iștar) – erau evident străine în păcatele acestea de orice cult al rodniciei.
Năvălitorii care măcelăreau sate și orașe, ucigând femei și copii, inclusiv femei însărcinate (IV Regi 8:12 și 15:16 sunt doar două exemple) erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Și lista poate continua cu exemple din toate neamurile Antichității.

Eroarea aceasta se repetă în următoarea frază, alături de o alta.
Citez:

„A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață.” (Gilbert Keith Chesterton, Sex and Property)

Prima sintagmă folosită cuprinde o eroare organică, repetată în reluarea aparent nuanțată a sintagmei în a doua parte a frazei.
Căci, prin definiție, a fi Creștin înseamnă a fi ucenicul lui Iisus Christos.
Ca urmare nu pot fi definiți drept creștini cei care hulesc Creștinismul.
Eroarea este masivă, și nu este ultima!

Căci expresia ultimii creștini folosită pentru atacatorii Creștinismului este eronată nu doar pentru al doilea termen, ci la fel de mult și pentru primul.
Aici ne izbim de aceeași paradigmă vestică „noi suntem totul”.
Chesterton vede că în Vest are loc disoluția Creștinismului, așa că îi vede pe oamenii timpului drept „ultimii creștini”. Doar că are aici o confuzie similară cu cea semnalată de Voltaire (apropo de „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană” care, arată el, nu era nici sfânt, nici imperiu, nici roman). La fel, nici oamenii indicați de Chesterton nu sunt nici creștini, nici ultimii.

Creștinii sunt eterni: ei intră în Împărăția Cerurilor, împărtășindu-se de eternitatea Sfintei Treimi.
Pot exista ultimii creștini dintr-un loc, pentru o vreme.
Așa au fost ultimii creștini din Cetatea Giurgiului, măcelăriți sau târâți în robie după ce aceasta a fost cucerită. Doar că, iată, astăzi sunt iarăși creștini în Giurgiu!
Dar la nivelul întregii omeniri nu pot exista ultimii creștini decât într-o singură formă: ultimii creștini trăind pe pământ la A Doua Venire.

În continuare, apare exprimarea „sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul”.
Desigur, formula „sau mai degrabă” arată dorința de nuanțare și precizare.
Dar există mai departe mai multe erori.
Una a fost deja arătată și, din păcate, se repetă: eroarea de a-i numi creștini pe dușmanii Credinței Creștine, deși definiția biblică și universală a creștinului exclude total includerea între Creștini a dușmanilor Creștinismului.

A doua greșeală este legată de termenul primii.
Factual, adevărul este că se cunosc încă din vremea Sfinților Apostoli oameni care, fiind Creștini o vreme, au ieșit ulterior din Biserică, manifestându-se ca dușmani ai acesteia.
Ce spune Sfântul Apostol Ioan?

Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit (I Ioan 2:19)

Vedem în acest cuvânt și încă o confirmare a faptului că nu sunt creștini cei care hulesc Creștinismul.
Dar și faptul că este o eroare enorm pretenția că primii hulitori ieșiți dintre creștini ar fi din secolele vizate de Chesterton.
Este o greșeală ce manifestă același exclusivism regionalism – ușor de încadrat la rasism – și aceeași orbire față de alteritate a culturii vestice din secolul al X-lea și până astăzi (cu rădăcini în năvălirile germane păgâne și în influențele nobilimii păgâne romane).

În sfârșit, eroare este și părerea după care „închinarea la Sex” nu este „o închinare la Viață”. Și aici, desigur, mulți cititori creștini ar fi indignați că denumesc afirmația „părere” și „eroare”. Pentru că, desigur, la nivelul cunoașterii și ascultării de Sfintele Scripturi singura închinare la Viață este ascultarea de Dumnezeu. Dar aici autorul nu folosește această definiție, pentru că textul pune în contradicție păgânismul antic și neo-păgânismul. Din acest punct de vedere, însă, afirmația devine ilogică. Și iată de ce!
Dacă prin închinare la Viață se înțelege ascultarea de Dumnezeu, ea nu există nici într-o parte, nici în cealaltă.
Dacă prin închinare la Viață se înțelege poziția culturii păgâne față de viață și urmarea ei, amândouă părțile o efectuează. Căci pentru închinătorii la sex, sexul este viață!

Ca urmare, afirmațiile din citatul lui G. K. Chesterton se dovedesc eronate. Aș putea să demonstrez și mai departe, însă cred că este de ajuns – următoarele fraze reiau aceleași idei, diferind numai formulările.
Ca urmare, să trecem la următorul citat!

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

a doua parte aici

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu

Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:

Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte!
Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc?
Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.

În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!

Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?

Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.

În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.

Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?

Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.

Dar care sunt cărțile considerate culte?
Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).

Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).

De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala.
Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova!
Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.

În mare, culturile se pot împărți în

  • culturi orale
  • culturi livrești (cărturărești)
  • culturi oral-livrești
  • culturi livresc-orale

De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă
Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.

Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI?
De cele mai multe ori, livresc-orală.
Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la

a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale
b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).

Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România.
De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.

Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată.
Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român.
Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.

Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine.
Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.

Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.

Fenomenul este vechi.

Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900.
Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.

Fraza

„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”

este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.

În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism.
Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.

În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea.
Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.

Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.

Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem?
Prăbușirea credinței la Români.
Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!

Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.

Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile.
DAR!
Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?

Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.

Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)

Ba da!
Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!

Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii.
Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit.
Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.

Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important.
Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.

Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog.
După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:

Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!

De unde vine această alipire de idolatria alterității?
Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate.
Cum se vindecă?
Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.

Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:

Pentru cine vrea să creadă
Am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă
Dacă tu vrei să nu crezi.

Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.

Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:

Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.

Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.

Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
  2. Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

A few starting words

A very special intellectual and artist, Amory Stern, made me the honor to receive one of his latest works: a new print of the two earliest Edgar Allan Poe’s stories, Metzengerstein and Berenice. The opus was made in 20242, but it was printed, as shown on the last page, on 09 October 2025, Middletown, DE, USA.

In the beginning of these sixty pages there is the Editor’s Introduction: Poe’s Early Horror Stories and the History of Gothic Fiction (of course, signed by the named Amory Stern)3. This twenty page text starts with a very well and traditional placing of the two stories in Poe’s opera and life, in the Gothic genre… And from here we are gifted by the editor with a very particular approach.
Slowly from the term Gothic we are introduced to the forefathers of it: “the enigmatic ancient people” known (?) as Goths.
I used the “?” as the author of the Introduction… will not just use the word “enigmatic”, but it will highlight some of the Goths’ enigma that still stirs a lot of debate in the West Europe, USA or other parts of the world.

The spot on the Goths is skillfully connected not just with the genre of the named Poe’s stories, but with the place of Metzengerstein’s action, too: “the Danubian region, where the Goths roamed in late Roman times” (op. cit., p. 6).

Amory Stern’s presentation was an invitation and incitement for me, as a historian. The Goths are part of my special interest in Romanian History – the beginning of the Romanians.

I must say first that Amory Stern is one of the very few Western intellectuals I found to know what they are talking about Danubian region’s history. As both he is always looking for local sources that are mainly unknown – and even despised – by Western Europe. And he’s writing sine ira et studio, something that values more than the whole gold in the Universe.
Still, I hope that I can give a small contribution on his Introduction… by the notes I felt could be useful for some points. Points that were passed to briefly, for a person interested in details of that era – and people – as myself.

As parenthesis, I will say that the observations further given are based on today known archaeological and historical sources; if there will be new findings, that will change the knowledge on that issues, the notes can become obsolete. Is a risk always present in any discipline4.

So, for those interested in a little more intricate views on some topics, I wrote the following notes.

Note 1 Where Goths a branch of Northern Thracians known as Getae?

Amory Stern does not give a definite answer at this question. Still, his quote of Frederic Guillaume Bergmann shows a tendency to give credit to Jordanes’ claim (that Goths were Getae).
We think that there are some very interesting nuances of the original – Jordanes’ – claim. Nuances that can bring some light on the issue.

First of all, the term itself, belagines. We can use here the works on many authors, from Lehmann to Bennett, but a short approach seems more fit here: the word belagines is not a Gothic word, as it can’t be find in any other old Gothic text. Even in the Wulfila’s Bible, where is should necessary be – if it was a Gothic word. Still, Jordanes is using is at such, a fact that proves it was known in that time as the name of the Thracian laws that Jordanes sees as Gothic.

Second, the Gothic language is obviously Germanic, but Germanic words are hardly find in any of North Thracian (Getic, Dacian) lexicon. Is very clear that both Gothic, a centum language, and Thracian, a satem language5, were Indo-European languages, but not the same language, not even close ones.

Third, seems very clear that Jordanes knew the languages difference, but could not care less about it. This attitude is not unique in the Roman world Antiquity or Middle Ages, but not even today is missing. In today’s Greece, for example, the law does not care about the maternal language of the citizens: all are seen as Greeks, even if the maternal language is Romanian, Albanian, Turkish, Bulgarian etc. In today Switzerland the personal and cantonal language is important at some level, but without any change in nationality: Swiss. The Roman Empire was ruled in the second half of third century (A.D.) by emperors of thraco-illirian heritage – some, as Gallerius, known for the barbarian use of Latin. After that, and mainly form 602 further, Roman Empire will have Greek as main language of the ruling class. The Greek will call themselves Romaioi, to claim to be the new Romans; the state was called Romania or The Empire of Romans; the Christian-Latin heritage was claim to be theirs, and they claim to be the direct heirs of the Christian Roman Antiquity.

For all this – and other secondary reasons – there is in Romanian Orthodox historiography the view of Goths as the only ethnic group ever that received the North Thracian laws (belagines) becoming with this process part of the Thracian world.

In this view, Jordanes is 100% right in claiming the Goths were Getae; not as language, seen as of a minor importance in this matter, but in spirituality, the only important critter for ethnicity.

I would mention here that is the same view about the Church and Israel in New Testament, and from here the same view about ethnicity of the Church until the split between Papacy and Church in latter times6. As Jordanes was part of this culture – of the first seven Christian centuries – is something worth remembering.

Note 2 Some brief mentioning about the confluences on Germanic and Thracian populations and culture(s)

Just as a taste for the readers, and maybe a starting point for some researcher, I thought that some mention about a few know cases of confluence between the Germanic and Thracic worlds.
I wrote known cases, but this could be an overstatement. The cases that follows are mainly well-known in some archaeological and historical research circles in Romania. For the readers outside of this country the cases can be either hundred percent new, or from some very political bent presentation. As always in this pages, we will stay on facts, away of the unnecessary and unsavory political implications of any interpretations.

As such, we will mention the fact that Northern Thracians had deep and long time contacts with a lot of ethnic groups – many times both (the contacts and the groups) neglected in historical presentations. The connection with Baltic Sea, for example, is well-known just through amber and some other commercial exchanges (always briefly noted if at all).

Scythians and their special heirs, Sarmatians, have a presence of about two and a half millennia in today Romania. They settle in Dicia or south-eastern today Romania, in the Romanian Plain (a.k.a. Getic Plain or Danube Plain), in south and far north of Moldavia, in center of Transylvania, in the western parts of Dacia, in Pannonia etc.

A Bronze Age tumular culture, in some points even present in the Hallstatt age, was spread in the far north of Moldavia and Maramureș7. There are two aspects that we think deserve our attention here: the lack of luxury and the cultural amalgamation.
First aspect is important as shows it was a culture of the many, not of the few – fact that is supported by the frequency of findings.
Second, as the objects of this tumular culture are of Thracian, Germanic and Celtic influence or origin. This had lead to many debates. Is this culture a Thracian one, with Germanic and Celtic influences? Is this a Celtic culture with Thracian and Germanic influences? Or we have here a Germanic one with Thracian and Germanic influences?
Noteworthy is that the area of this tumular culture is the attested area – in written sources – for Northern Thracians known as Costoboces. And I will state again: all the now known historical sources of Antiquity and early Middle Ages present Costoboces as Northern Thracians. This should be enough to give light on the matter, and help us with a deep understanding of the fact that the named Costoboces are the first Thracians known to work and fight together with Goths.
When the Costoboces are lost from the historical sources we can’t find any reason for it. They have had not been butchered by Romans, massacred by Scythians or (other) Germans. They just fight together with Goths for a century. After that, their name just vanish from history.

Some other Northern Thracians, the Carps, that lived in Central Moldavia (from Carpathians until the east of Dniester River), will took the place as Goths’ allies. The process is simultaneous with the southern advance of Goths in the old Dacia.
When Goths moved south of Danube (and from there in the western parts of Europe and north-western parts of Africa), the Carps vanish too, in the same way as Costoboces earlier.

The presumption of a Thracian-Germanic synthesis, in which the Costoboces and Carps integrated in Gothic structures and Goths took (a part of) Dacian (Getae) heritage seems, in the view of this facts, a very reasonable one.

From the year 275 A.D. the Roman Empire had a treaty with Goths that marked the Goths as foederati (confederate subjects of Roman law). It was the year in which Gothia was born, as a Roman client state, that took over the greatest area of North Thracian Roman provinces.

The relation between the Roman client state of Gothia and Roman Empire was not a linear one: there were peace and collaborations times and there were war times.

Unhappy with Gothia involvement in Roman Empire – and mainly with pagan Gothic kings persecution of Christians – Constantine the Great took over the southern of Gothia. And it will revive for a while some north-Danube Dacian provinces. After a while, the greatest part of this territory will be again integrated in Gothia.
Gothia will have just a little over a century life: around 390 the Huns will make Gothic ruling and warrior class migrate in Roman Empire and the state Gothia become history.
Still, the name Gothia was the alternate name of the region together with Dacia even in the Middle or Modern Ages.

Two villages in the Romanian north-Danube have (today), a very special position.
We are talking about Ocland (in old times, Acland or Akland) in Transylvania, Oclanda on the Dniester River (today in Moldavia Republic, made-off by Moscow from ripping-off Romania).

The first one, Ocland, was the subject of my personal research in the past.
Very different from the other Germanic places in Transylvania, it has no year of settlement. And it must be mentioned that the other Germanic places in the Transylvania have the year of settlement, as are part of Hungary’s efforts to displace the Romanian population – efforts that starts as a mission for Papacy in 13th century and had become an (extremist) ethnic goal from 18th century until today.
Moreover, Ocland was in the beginning of 19th century a Romanian speaking place, a unique reality as there was no other only German named village in Transylvania8.
As such, the local Romanian folklore, that claims Ocland to be “the last Gothic village”, seems to have great chances to be true.

For Oclanda we can mention that there is no settlement year too, in any historical sources we could access.

Both villages are in the area that both Goths and Roman client Gothia have been.

We must emphasis on the fact that what we put in front of our reader are just some historical and ethnological facts – and a few credible hypotheses. We will not pretend that these facts are absolute proofs for Jordanes’ claims. Still, any light on the matter is better than none, and we believe that may ideas that historian take as truth have much less support. As such, is very well possible that Jordanes is right in this matter.

Note 3 About the political values of Getic identity of Goths

Amory Stern is approaching the political potential or values of Jordanes’ claims in a very synthetic way. For example, in Introduction… p. 7-8 he mention the special position between Barbarians that the Thracian identity brings to Jordanes’ Goths. Of course, and excursive approach in this matter would have been just a digression for Stern’s work. Still, we think that some readers can be interested by some facts that can open some very interesting knowledge doors.

We will start with something that can be seen as a truism: in the Jordanes’ time the Roman Empire was alive and well. This is a fact that many western scholars – and, with them, theirs readers – tend or likes to forget (if they ever knew it). But is a very important truth, because any understanding of Jordan’s positions starts from here. From the reality that he was a part of the Romania (Terra Romanorum), writing as a Roman in a Roman world.
So, Jordan’s work and his claims about Goths must be put in the proper context.

First, it should be mentioned that Emperor Justinian the Great is the one that had liberated the Italy, including Rome, from Germanic domination. And this was just a part of the conflicts between Germanic barbarians and Romans. Conflicts that in the said times already were almost a tradition – even if the synthesis between Germans and Romans was already very advanced.

Second, Emperor Justinian comes from a Roman family from Macedonia – and a Roman family with Thracian roots (or Thraco-Illirian roots). It will be enough to remember the despise he received from Greek language adepts in Constantinople, or the work he put in defending the Latin use in Constantinople, even in the Codex Justinianus – the founding code of modern national and international Law for almost every country on Earth.

Third, Thracians have been an important part of Roman root mythology. Eneas, the Thracian prince from Troy, is one of the legendary ancestors of Rome. And is a very important part of the Roman spiritual heritage. Some Thracian forces were very important in Roman fight against Greek invasion of Italy, and in the takeover of Epir or other Greek controlled states.9

Fourth, for the ancient sources it was a well known fact in that time that a big part of Dacians or Gets – the same North Thracians under different names10 – were supporters of Romania (Roman World). The 19th century have seen the rising of the legend of the opposition between Dacians and Romans. Still, the Dacians nobles were as close to the Roman nobles as possible. And Dacia was a client state of SPQR11 before Decebalus – the Dacian and Roman king of client kingdom of Dacia that starts the wars with Roman Empire under Emperor Trajan. Under the mythology of good barbarian the 19th century historiography will build patriot pretense for Decebalus uprising against Rome. There was no evidence to support it, but until know a great number of pages was written about the “heroic resistance” of Decebalus and Dacians against the Roman. Even if the named Romans have never been a threat to Decebalus or his kingdom. Even if they had been very good allies to the Dacian kingdom. Even if, in fact, the Decebalus himself started the wars by plundering incursion in the Thraco-Roman territories of Moesia! And, very important, even if in the two great wars against Decebalus the Trojan Emperor have had the support of more Dacians than Decebalus!

Here we will note that the Dacians from the Upper and Inferior Moesia, from Scythia Minor (today, Dobrogea12), Pannonia, the kingdom of Iazyg Sarmatians13 etc. all fought against Decebalus, supporting Trojan without fault.

Moreover, an important part of the Dacian nobles under Decebalus were opposing his adventure against Romans. They even give a discrete or open support to Roman forces. That’s why after the end of the war – and after Dacia was included in Roman state – the name Dacian was honored in the Roman Empire and were made a lot of the statues of Dacian nobles or theirs warriors that fought alongside with Roman legions. A fact ignored in 19th century, when the romanticized versions of “Decebalus and Trojan wars” were made. And still ignored by a great deal of the now days romanticized versions of the same events.

In short, the Thracian were in the fifth and sixth century AD part of the Roman culture and heritage. They were not barbarians per se, as much as an exotic part of the Roman world.
As such, the so-called confusion between Gets and Goths in Jordanes’ work can be easily seen as a way to defend the Gothic people in front of the Emperor and his people: the implicit claim was that Goths are Gets, ergo Thracians/Dacians, ergo a part of the Roman world, culture and traditions.

But is that all?
How could such a claim have any value in that time?

Now the reader can see why we start this note with the truism of Jordanes living in Roman Empire: because his work was for the people that knew both the Thracian heritage and the Roman world.
In our days Jordanes work is a piece of history. In his days it was a very actual work – like a today political study of a very active nation.
So, how could Jordanes pretend the Goths were Getae without becoming the target of ridicule?

Here we will come back to the fact that Goths were a Germanic population. We have Ulfila’s Bible that is very clear: Gothic idiom was very different from all we know about Thracian idioms. Both were Indo-European, of course, but very different indeed. And is not just about language! The Germanic origin of Gothic people was very well-known.

Still, Jordanes work was well accepted in his time.
And this means that beyond what we think we know, there was something about his claim that made it credible, or even normal.
How was it possible?

The fact that someone was well-versed in Latin, Greek or Persian was not a sign that he/she was Latin, Greek or Persian. And was not a sign that he or she was an/a supporter of Latin, Greek or Persian culture, ethnicity and so one. For example, many supporters of Roman culture, rulership, state(s) etc. were well-versed in Greek. In sixth century Armenia, many Armenian nationalist were well-versed in Persian. Many Greeks that fought against Rome were well-versed in Latin. Etc. Moreover, there were Thracians that were very kin on supporting either Greek or Latin world, Goths that served heroically in Roman Army and so on. And the Roman Empire becomes after The Great Slavic Invasion (602 AD) a Greek language state, even if the Greek population was so minor that the Greek language users called themselves Rhomaioi = Romans of Greek language.

This is a point in which the Western prejudices usually make the understanding of reality impossible.
I met a lot of Western people that in this point were overwhelmed and could not process the ideas.
An old propaganda made Roman Empire to be changed in a so-called “Byzantine Empire” starting with some years aleatory chosen by some western propagandists. Some of them are using year 325, others 330, others 395 etc. This differences have just one origin: there NEVER had been and “Byzantine Empire”!
The pejorative term “Byzantine Empire” was coined late in XVI (sixteen) century as a mean to deceive the readers to deny the continuity of Roman Empire after a chosen emperor (Constantine the Great, Theodosius the Great, Justinian the Great etc.).
If, for example, someone could travel in time and go on the streets of Constantinople in sixth or eight or fourteen century, he will find no one having the slightest idea about a “Byzantine Empire”. Even in the times of Greek language administration of the Empire, the official names, used in all the documents, were Romania or Roman Empire or Empire of Romans.

That Greek speaking people, even using Greek form generation to generation, were thinking themselves to be Romans seems absurd for the great majority of readers. Still, is a fact. And the main reason for such a fact is that the ethnicity or nationality is spiritual in the first place. Everything else is secondary.

For example, George Pomutz was Romanian by birth, religion, language. Still, he is a great American hero – no matter if you are for or against his political views. The same is true for many Americans, but not only. There are a lot of Hungarians that are from Romanian origin, a lot of Italians of German origin and so on.

As such, can be easier to understand the existence of the Rhomaioi or Greek speaking Romans.
And, in this view, can be easier to understand that Goths could have been seen as Gothic speaking Thracians, or specifically as Gets. Both by Jordanes and his readers.

An important mention here is about belagines, the Getic laws. We will not take the readers into a boring talk about the secrecy of law in Dacian world – those interested could start with Mircea Eliade’s mentions on the subject. So, let’s understand that the Dacians or Gets law is mainly unknown until today. And, very important, that belagines are not mentioned outside of Jordanes work. But in the same time there was no reserve in his times or latter about he’s use of belagines for Getic laws.
This means that, as much as we could know for now, belagines were a part of the Gothic traditions – that were a common knowledge in III-VI c. CE. This explains why nobody was indignant of the term – or of it’s use – from the Jordanes’ writing.
We can see belagines as a mostly occult spiritual term for the laws that indeed Goths inherited from Dacians (Gets).
This heritage is a good explanation for the largely accepted identity between Goths and Gets. An acceptation that is not found just at Jordanes.

Modern historian blamed Jordanes for this identity, like Jordanes have had the power to erase reality from the minds of his readers. Readers that, we must remember, were both not to many in that time and, simultaneously, have had a lot of direct and indirect knowledge about Gothic people – and about Germanic people in general, about Thracians and so on.
So, is not rational to believe that Jordanes have had the power to change the knowledge of all the people form either Romania (Roman Empire) and Latin territories under Germanic rulership. On the contrary, is logical to suppose that he wrote what was well-known, but was of little interest for other writers until him.
Indeed, he was not Ulfila, whose interest was on converting pagan Goths to Christianity. He was not a Greek or Latin culture focused person, as many others before or after him. He was a Roman Goth, and his work express his people view about theirs history, culture, ethnicity. And deserve, I would say, more respect.

Conclusions

Amory Stern’s Introduction… is a little great work. Little as is just about twenty pages long, great as it points a lot of important issues. Not just about Edgar Allan Poe – and I did not delve in it, as is not my area of expertise – or about Gothic style. But about the historic support of the culture, an issue of great significance.
The connections between Germanic and Thracian people are mostly unknown today. There are archaeologists with a lot of efforts in this research area. But theirs work is virtually invisible for the public.
Starting from Jordanes claim of Goth-Get identity it may be possible to build up an interest of great value. For history, for ethnology, for culture in general.
Just to give this example, there is a short but very deep gothic novel …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (…and in the end remains nightmare), 2010, by Oliviu Crâznic14. This novel can be seen as the end that begins, as I wrote about it. Because the novel is built in a way in which the end is a historical view that translate the readers from fantasy to facts – and gives to the whole novel a new perception.
This very gothic and very Romanian novel is a sample of what the confluence of cultures can bring: great horizons that are in the same time traditional and original.
Today Euro-American culture is in a deep need for originality rooted in tradition.
In Amory Stern’s Introduction… I see a lot of points from which this need can be fulfilled.

PhD. Mihai-Andrei Aldea1


1 Mihai-Andrei Aldea, born in 1973 in Galatzi (Romanian Moldavia), graduate the Orthodox Theology Faculty of Bucharest University in 1999 with the dissertation Imperiul Roman de Răsărit și romanitatea Românilor (Eastern Roman Empire and Romanians’ Romanity). In 2013 he received PhD. in Ethnology from Romanian Academy, Institute of Ethnology and Folklore “Constantin Brailoiu” (Bucharest). His work The Typology of Initiatory Journey is the first typology made on initiatory journeys in fairy tales (published in Romanian in 2007, in English in 2015). The theological, historical and ethnological synthesis Ortodoxia și artele marțiale (Orthodoxy and martial arts), 2014 and 2023, is, at least in Romanian, first systemic analysis of the relations between Christian Orthodoxy and martial arts. On the same domain,Cum luptau Românii? (How did Romanians fought?), 2018, is the first work about the Romanian traditional martial techniques before and until modern times. He is also known in Romanian culture as journalist, writer and poet. Aldea Family is a very old Romanian family, known for the dedication to work, liberty and culture. On his paternal grandmother side the family there is a dynasty of literate people – working in journalism, translations, theology, belletristic etc. – from at least two centuries.

2 In Montgomery County, Pennsylvania, cf. p. 1 of the cited work.

3 Cited further in our Notes… as Introduction…

4 I could give here a rich bibliography for all the points in the Notes…, but as the huge majority of it is in Romanian, it will be useless for most of the readers. Moreover, would make the reading very difficult. So, I choose to give at the end of the Notes… a list of some works that can be used for anyone interested on in-deep research (if he/she have the tools for translation).

5 In other views, a language at the border between centum and satem languages. Also, in some views, not a language, but a group of languages (with Bessic or Biston as southern idioms, with Dacian as a northern one, even with Dacian and Getic as different Thracian languages etc.). We will not enter in this debates, as not important on our subject(s).

6 The works of Vladimir Guettée about Church and Papacy are very enlightening on the subject.

7 An old Romanian country and region, at biggest extent from Cassovia or Cașovia in Romanian, Košice in Slovakia, to the Romanian Moldavia border, from northern border of Transylvania until north of Carpathian Mountains. Today the name is used either for a county in the north of Romania, or for the historical area above mentioned.

8 The practice of Germanic and Hungarian (Hungarized) names for Romanian places was common for the Hungarian-German ruling class in Middle and Modern ages in Transylvania and all the other Romanian parts under Hungary or Austria. But there was the Romanian name too, even if just in the local folklore. In Ocland case only, instead, the Romanian speaking population used and uses just this Germanic form.

9 For the Greeks all the territories north of Thessaly were part of Thracia – including Epir, Macedonia, Dardania, Moesia, Scythia Minor etc. The reason was that under different local names the mass of the people in all that area was Thracian. The Thracians were – in the Pausanias, Archemachus or Athaeneus (VI, 264) etc. views – the penestai or helots of the Greek states. They were majority of population and in a great part grecized. But those “from the mountains” were still seen by Greeks as barbarians even in III-II centuries BC, as they were still rejecting the Greek culture and language. They will become important allies to Roman forces when the Romans came to the said Greek states. For example, the Romanians called Fârșeroți (Pharsherots) claims even today they are

10 For this we can think at the names as Germans and Dutch for the same people, or even Goths, Visigoths, Vandals etc. In the same way, for the branches of North Thracians we have to general appellations, Dacians or Gets, outside of the expression North Thracians,and different more restrictive names, like Great Dacians (“Dacii Mari” in Romanian), Costoboces, Carps, Tyragetae etc.

11 SPQR or S.P.Q.R. or Senatus Populus Que Romanus, or, more correct, Senatus Que Populus Romanus is a Latin anagram or formula for the The Senate and Citizens of Romans. Other Latin name was Terra Romanorum, meaning Roman Land or The Land of Romans. Another name was Romania, mostly from the second century after Christ. All this appellations were used for what today is known as Roman Empire or, for his latter ages, Byzantine Empire.

12 With two județe (counties) in Romania – Tulcea and Constanța – and two in Bulgaria – Durostor and Caliacra. That little province, Scythia Minor, also named in Romanian Dicia (a name inherited from ancient Dacia) was many times included in Moesia Inferior.

13 The Kingdom of Iazyges or of Iazyg Sarmatians was a mixture between Sarmatians, North Thracians (Dacians), and some Celtic and Illyrian elements, under the ruler ship of the former ones. In the I century A.D. this kingdom becomes Roman client state. Dacia will follow.

14 Born in 1978 in Lupeni (Hunedoara County, Romania), Oliviu Crâznic is a Romanian literary critic, jurisconsult, journalist and writer. He is mostly known for his exceptional critical work in gothic, fantasy and sf. literature, and for his writings in the same area. Cited by Romanian Academy and other prestigious sources, he is respected as expert in vampirism history, expert in literary theory etc. His warm personality and love for culture made the writer Ciprian Mitoceanu to use him as a literary character in the short novel Ispășirea (2012).