Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Am vorbit deja despre lucrarea Dacorum Falces a lui Cătălin Borangic. O lucrare de excepţie, de ajuns pentru a plasa pe cineva în istoria istoriografiei europene şi româneşti.

Astăzi mă opresc la Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, scrisă de acelaşi specialist, Cătălin Borangic. Apărută la Editura ISTROS a Muzeului Brăilei „Carol I”, în 2017, cartea este tipărită profesionist, pe hârtie bună, cu imagini clare. Hărţile, fotografiile, desenele sunt toate foarte clare, dând un uriaş plus de valoare acestei opere. Amatorismul tipografic ce scade valoarea multor lucrări ştiinţifice bune lipseşte aici; avem în schimb, după cum am spus, o execuţie tipografică de foarte bună calitate. O situaţie fericită din toate punctele de vedere.
Pentru că şi din punct de vedere istoric şi literar Seniorii războiului… este o realizare de foarte bună calitate. Prefaţatorul, reputatul specialist Valeriu Sîrbu, consemnează, esenţial:

Parcurgerea volumului ţine mereu trează atenţia şi curiozitatea cititorului, provoacă la un efort de gândire şi memorie, prezintă „secvenţe vii” din viaţa, preocupările şi temerile războinicului.” [Borangic, 2017:8]

Afirmaţii perfect adevărate. De unde şi nevoia de stăruinţă în citirea acestei lucrări, ba chiar de întoarcere, de recitire.

Intru aici într-un subiect cumva personal, subiectiv.
Este foarte greu pentru un autor atunci când aşteaptă o părere despre lucrarea sa şi aceasta întârzie. Ca urmare, trebuie să îmi cer scuze pentru ceasul înaintat al unei recenzii mult întârziată. Desigur, ca să nu îmi asum toată vina, voi spune că o parte însemnată aparţine autorului. Cartea Seniorii războiului în lumea dacică nu este, categoric, o lucrare simplă. Nu este o lucrare asupra căreia să te pronunţi grăbit – decât, eventual, dacă ai exact aceleaşi păreri cu autorul sau, dimpotrivă, dacă părerile personale îţi sunt atât de dragi încât nu accepţi nicio nuanţă sau părere diferită. Dar atunci când eşti într-adevăr interesat să auzi ce spune celălalt, atunci când citeşti o carte de istorie spre a vedea cum vede celălalt, lucrurile se schimbă. Şi cu cât este mai complexă şi mai completă lucrarea, cu atât este mai captivantă. Şi, într-adevăr, Seniorii războiului în lumea dacică este o carte captivantă.

Literar, este scrisă într-un limbaj de specialitate accesibil. Citind-o şi recitind-o, m-a făcut să mă bucur de o seriozitate a abordării însoţită de o claritate deosebită a exprimării. Sunt, amândouă, destul de rare, dar împreună înseamnă mult mai mult decât o cumulare de calităţi.

Ştiinţific, lucrarea uneşte obiectivitatea şi subiectivitatea corectă [terminologia mea n.a.]. Obiectivitatea, pentru că în limitele a sub 600 de pagini (puţin pentru tema lucrării) se izbuteşte atât prezentarea tuturor faptelor – izvoare arheologice şi istorice, hărţi, analize celebre etc. – cât şi a teoriilor ştiinţifice. Expresia subiectivitate corectă poate să işte nedumeriri. Poate subiectivismul să fie corect? Da, poate, atunci când reprezintă adoptarea uneia dintre ipotezele real posibile în contextul unei informaţii limitate. Or, în domeniul lumii dacice, mai ales din secolele I î.Chr. – I d.Chr. (dar chiar şi înainte şi după această epocă), foarte multe informaţii sunt exact atât de puţine cât să atragă atenţia asupra existenţei unor nuanţe, fapte, împrejurări etc. fără a oferi o imagine sau explicaţie clară. Ignorarea acestori informaţii, nuanţe, fapte, împrejurări etc. este o soluţie practicată de unele lucrări – mai ales dacă vor să dea lumii tabloul a ceea ce se ştie sigur. Lansarea în ipoteze fantastice – tipică dacismului protocronist, de pildă – este altă alegere. Cătălin Borangic optează pentru o variantă mai grea, aceea a subiectivităţii corecte. Mai exact, folosind ceea ce se ştie despre Dacia, Geţi, Daci, Moesi, Traci etc. alege, pentru zonele neclare, dintre ipotezele posibile pe cele care i se par a construi cel mai coerent tablou.

Seniorii razboiului 01.jpg

Prefaţatorul cărţii, reputatul Valeriu Sîrbu, declară la un moment dat:

Apreciem că mai multe puncte de vedere exprimate în acest capitol nu au o susţinere documentară suficientă, deci sunt dificil de acceptat” [Borangic, 2017:7].

Este adevărat. Multe din punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică sunt construite în locuri în care documentaţia este fragilă. Dar, ca om pasionat de analiza critică a oricărei expuneri ce îmi atrage interesul, vreau să subliniez următoarele:
Dacă punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic sunt dificil de acceptat, sunt şi foarte greu de respins argumentat!
Pentru că, pe baza materialului existent, autorul construieşte un probatoriu extrem de credibil! Feluritele ipoteze şi teorii adoptate de istoricul şi arheologul transilvănean pot să pară fragile luate în parte, dar nu ca întreg! Aici este punctul în care Seniorii războiului în lumea dacică devine o lucrare extraordinar de captivantă! Nu doar datorită exprimării clare, însetată de adevăr, care captează cititorul, ci şi datorită viziunii integratoare, datorită efortului titanic, profesionist realizat, de aşezare a tuturor elementelor într-un tablou coerent.
Acest efort îl duce pe autor, nu rareori, la intuirea – sau, mai corect, deducerea logică a – adevărului în specialităţi care nu îi aparţin. Ca singur exemplu, pentru mine revelator, voi da o notă (nota 593, p. 109 a lucrării). Notă privitoare la grinzile din lemn care, cu capetele în coadă de rândunică, legau cei doi parapeţi din piatră într-un murus dacicus. Nota apare în mijlocul frazei

În mod natural, după un timp, grinzile de lemn putrezeau, dar cu cât acest timp era mai lung [nota n.n.], cu atât tasarea naturală a zidăriei compensa împingerile laterale şi zidul rămânea stabil…” [Borangic, 2017:109].

În locul pe care noi l-am marcat prin „[nota n.n.]” apare indicaţia „593” care duce la textul din subsol ce spune:

Nu există un studiu în acest sens, dar este greu de crezut că nu se aplicau proceduri de întârziere a descompunerii lemnului, fie prin tehnici de recoltare care ţineau cont de perioada de vegetaţie a arborilor, timpi de uscare specifici, călire termincă, pelicularizare cu răşini, bitum etc.

Ca etnolog, am simţit o satisfacţie deosebită faţă de această notă.
În toate culturile lemnului există reguli foarte puternice privitoare la recoltarea lemnului, astfel încât acesta „să nu sufere”, „să nu fie verde” etc. Exprimarea „să nu sufere”, privitoare la recoltarea lemnului, a fost privită cu dispreţ – „superstiţie populară” – vreme de secole; chiar şi astăzi unii o tratează cu dispreţ. Însă între timp s-a dovedit ştiinţific existenţa unor reacţii biologice puternice ale plantelor la factorii de agresiune. Reacţii care, printre altele, scad calitatea lemnului recoltat şi duc la probleme de creştere în copacii rămaşi. Din acest punct de vedere culturile lemnului au dovedit o capacitate de observaţie ştiinţifică ce a depăşit aşteptările epocilor modernă şi contemporană şi a îndreptăţit rigurozitatea recoltării lemnului. La noi, la Români, în afară de lemnul de foc, aflat în afara subiectului, lemnul de lucru se recolta totdeauna iarna, mai ales în luna Ianuarie (de obicei între 8 şi 29 Ianuarie). Din punct de vedere biologic intervalul corespunde epocii de maximă reducere a umidităţii din lemn şi a activităţii biologice a ţesuturilor. Cu membrana îngroşată într-o stare apropiată cumva de aceea de spor (cea mai rezistentă formă a celulei), celulele vegetale au, în perioada amintită, o rezistenţă şi elasticitate net superioare celei din alte perioade ale anului. Seva este puţină şi foarte densă, o densitate şi mai mare existând în citoplasma celulelor. Ca urmare, este cel mai potrivit moment pentru recoltare. Asemănător Românilor, Lituanienii sau Finlandezii (Suomi), precum şi alte popoare apropiate de pădure, practică recoltări tradiţionale ce ţin seama de ciclul biologic al copacilor datorită unei experienţe populare străvechi.
Până chiar în secolul XX Românii au practicat pe o scară foarte largă tratarea lemnului prin procedee tradiţionale. De la folosirea unor gudroane de lemn – extrase mai ales la producerea cărbunelui din lemn, esenţial până acum cca. 100 de ani – şi până la aceea a „udului vitelor” (descrisă şi de regretatul Ioan Alexandru), meşterii populari aveau tot felul de mijloace specifice de îmbunătăţire a calităţii lemnului.
Rezistenţa de sute de ani a construcţiilor româneşti tradiţionale din lemn este o mărturie a calităţii acestor metode. Nici insectele, nici ciupercile, nici umiditatea nu atacă uşor acest material. Este nevoie de 80-120 de ani pentru a începe să fie serios afectat lemnul mai puţin tratat, pentru cel bine tratat fiind nevoie de 3-4 secole, uneori mai mult. Este o rezistenţă pe care chiar şi materialele moderne o pot invidia.
Faptul că tehnici similare existau la Celţi, Romani şi Traco-Iliri este destul de clar. Avem şi unele mărturii istorice, dar mai ales faptul, din punct de vedere etnologic esenţial, că orice cultură a lemnului cu vechime are tehnici bine stabilite de recoltare şi tratare a lemnului. Ceea ce face obligatorie existenţa lor şi la Daci, a căror legătură cu pădurile, cu munţii şi cu lemnul a fost bine documentată de-a lungul timpului.
Din acest punct de vedere, chiar şi în lipsa unei abordări etnologice, Cătălin Borangic intuieşte – sau, mai corect, deduce – contextual un adevăr ce constituie o parte importantă a tabloului culturii dacice.
Fenomen care, după cum am arătat, se repetă de-a lungul lucrării.

Nu presupunem infailibilitatea lucrării sau a teoriilor şi ipotezelor adoptate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică.
Mi se pare evident că textul ar avea de câştigat prin împărţirea unor fraze prea lungi în câteva mai scurte. Este dovedit că cititorul modern rareori poate urmări fraze mai lungi de 17, maximum 20 de cuvinte. Undeva începe să piardă sensul. Împărţirea în fraze mai scurte constituie pentru el un ajutor valoros. Reflexul cărturăresc al frazelor lungi este, din perspectiva recepţiei populare, păgubos.
În secţiunea dedicată zeilor şi practicilor religioase lipsesc Orfeu şi orfismul. Existenţa celor două ramuri orfice – războinică şi pasivistă –, legătura dintre Orfeu şi lebădă, respectiv dintre Apollo şi muzică, iată doar câteva puncte pe care le-aş fi dorit măcar atinse în această prezentare. Mai ales că este vorba despre o dimensiune mistică extrem de complexă; o legătură cu care păstrează corespondenţe şi mistica marţială a Românilor. Menţiunea se impunea, mi se pare, în paginile despre clerul dacic [Borangic, 2017:433-434 ş.u.].
Diferenţierea juntei militare din Imperiul Roman al secolului al III-lea „pe fond etnic (tracic, iliric, dacic)” [ibidem:475] mi se pare în directă contradicţie cu faptele istorice. Acestea atestă o unitate etnică (adesea şi religioasă) între militarii (scito-)traco-iliri, diferenţieri etnice nefiind înregistrate între aceştia. Constantin cel Mare, născut în Dacia Aureliană, tatăl acestuia, Constantin cel Verde, născut în Iliria, Galeriu, născut în Dacia Aureliană, sau Marcus Aureolus, născut în Dacia Traiană, fac parte, în mod clar, din aceeaşi juntă militară; juntă care punea şi schimba împăraţii în epocă. Luptele dintre ei nu apar pe fond etnic, adesea nici măcar religios, ci în urma unor motive personale, a unor conjuncturi de interese etc. Chiar şi istoricii care le sunt ostili sau favorabili îi includ, etnic, în acelaşi grup, despărţindu-i doar moral sau religios, după caz.
Sunt, iată, doar câteva note despre posibile îmbunătăţiri ale lucrării – desigur, din perspectiva mea, posibil subiectivă.
Dar asemenea observaţii sunt marginale comparativ cu tabloul uriaş realizat de Cătălin Borangic. Corecte sau nu (să păstrăm un maximum de obiectivitate!), ele constituie cel mult retuşuri, dovedind astfel valoarea operei monumentale realizată de cercetătorul din Alba-Iulia. Care izbuteşte să propună soluţii credibile, în multe cazuri provocând setea de noi cercetări documentare şi arheologice – şi cât de bine ar fi să fie resimţită această sete la nivel naţional, inclusiv în conducerea Statului!

Nu pot să nu subliniez deschiderea de gândire şi prezentare a autorului. Dacă amintim că motto-urile variază de la Euripide la Orson Scott Card se poate crede că acestea sunt o simplă formalitate. Însă cel care citeşte lucrarea se va convinge că, într-adevăr, este o carte de istorie şi arheologie gândită în spiritul străbun al lui homo universalis. Dacii, în general, şi clasele războinice ale acestora, în particular, sunt vii în această lucrare.
Pentru cei care au citit geniala carte Seniorii războiului, de Gerard Klein, cartea Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, reprezintă un transfer în realitate cu atât mai fascinant cu cât este realitatea Străbunilor noştri. O realitate pe care în lucrarea lui Cătălin Borangic „aproape o atingi”.

A fost o vreme în care Românii priveau spre alte culturi cu deschidere şi discernământ. Deschiderea, dependentă de discernământ, iar acesta de mulţi factori. Dar existau: deschiderea, discernământul şi interdependenţa dintre cele două. Ultimele secole au distrus Cultura Română Veche1 şi au transformat Românii în Românofoni. Adică în nişte oameni vorbitori ai unui grai cam românesc, deşi împestriţat cu vorbe şi forme snoabe – de la franţuzisme sau rusisme la americanisme, după modă. Oameni care sunt, după acte, „cetăţeni Români” (deja o formă lingvistică străină), dar care au în cel mai bun caz goluri uriaşe în cunoaşterea Istoriei Românilor, a limbii române, a culturii profunde etc. Şi care, firesc, sunt măcinaţi de golul ruperii de Străbuni, aşa cum un om care nu şi-a cunoscut părinţii poartă durerea golului ruperii de aceştia.
Ca urmare, s-au ivit de-a lungul vremii tot felul de constructe istorice. Menite să-i convingă pe Românofoni să se desprindă cu totul de moştenirea lor. Şi, pentru a-i atrage, oferta a fost totdeauna „glorioasă”. Latinismul catolic, în forma stranie (şi străină adevărului) promovată de (Greco-)Catolicism a fost primul construct modern. A urmat elenismul valah, în sud. Apoi dacismul iniţiat de Rusia şi Austria2. După 1944 apare slavo-dacismul ocupaţiei sovietice, urmat de traco-dacismul ceauşist. „Oferta” explodează după 1989, mai ales prin anumiţi securişti din ţară şi străinătate, care duc mai departe deznaţionalizarea ceauşistă, însă pe liniile noilor lor stăpâni – mai orientali, mai apuseni, mai sudici, mai nordici; după caz.
În tot acest haos au existat şi există cercetători, istorici, etnologi, arheologi care au muncit şi muncesc pentru cunoaşterea Istoriei Românilor – şi Culturii Române Vechi – aşa cum a fost. Printre cele mai cunoscute nume se află Virgil Cândea, Alexandru Barnea, Sabina Ispas, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. În afară de munca sârguincioasă, sistematică, cei care fac parte din această linie nobilă sunt caracterizaţi şi de aceeaşi combinaţie de discernământ şi deschidere pe care o aveau şi Străbunii. O combinaţie care deşi nu poate garanta infailibilitatea – un vis imposibil pentru om – cel puţin garantează o solidă ancorare în adevăr.

Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, este o lucrare ce captează cititorul şi provoacă pe cercetător şi gânditor. Prezentarea de faţă este extrem de sumară şi nu acoperă nici pe departe bogăţia operei. Este o lucrare ştiinţifică, dar şi patriotică, având un cert potenţial literar. O carte ce aşează respectul faţă de Străbuni în lumina adevărului ştiinţific. Notele negative – precum jertfele umane – sunt prezentate corect, demn, în contextul epocii; fără eschivări făţarnice, fără isterizări pietiste. Tocmai acest dor de obiectivitate, de adevăr, împletit cu respectul faţă de Străbuni, este cel care dă adevărata Istorie. Pentru că Istoria este ceea ce merită să fie ţinut minte. Aceasta este definiţia ei iniţială şi rostul ei real. Şi, pentru mine, Seniorii războiului în lumea dacică s-a aşezat în biblioteca personală alături de marile cărţi de istorie ce punctează ultimele veacuri româneşti. Este nu doar o carte „despre istorie”. Este Istorie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Aspect observat de nenumăraţi gânditori, istorici, etnologi, sociologi etc., de la Mihai Eminescu sau Artur Gorovei la Mircea Vulcănescu ori Ernest Bernea.

2 A se vedea mărturia lui Mihai Eminescu în această privinţă, cel care a publicat scrisoarea rusească pentru Viena prin care s-a iniţiat propaganda dacistă.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin BorangicDacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către vitejiarmelor rotilate. Respectiv spadă rotilatăsabie rotilatăpaloş rotilatcuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de armearte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de vitejiArmele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea


[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre o mincinoasă şi opera ei

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop” [DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cât am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci când intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci când un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sunt) promovaţi de felurite regime pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întâmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricât de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricât de îndreptăţită şi delicat făcută, decât drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sunt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercând să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încât şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mâinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decât spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, câtă vreme bârfa, vorbirea de rău, calomnia, sunt atât de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sunt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, Drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicându-se sursele reale, cadrul legal şi dându-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx marchează libera dezlănţuire a pătimaşei iubiri de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricât ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată câteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sunt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca„, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un paricid cultural – Magda Ursache

Spus limpede:
avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce  se sapă la temelie: continuitatea  culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum, minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional», literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru”: Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers”. Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox”, lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate”, boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea”, nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească” pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului” de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează” atâta Eliade, legionarul miop? continuarea aici

Regizorii îmbuibaţi

Este limpede că regizorii americani sunt, într-o mult prea mare majoritate, nişte îmbuibaţi care habar nu au ce înseamnă să flămânzeşti ori să-ţi fie sete; nu există altă explicaţie pentru demenţa radicală a scenelor în care însetatul varsă pe haine şi pe jos mai multă apă decât bea, iar flămândul împrăştie mai multă mâncare decât mănâncă.
Asemenea scene, prezente în filme de artă, de dragoste, de aventuri, poliţiste, fantasy, horror etc. sunt pentru cel care cunoaşte foamea şi setea o insultă totală: arată risipirea dementă a unor resurse vitale, pretinzând a reda prin această risipă o stare în care aceste resurse fac deosebirea directă – şi dureroasă fizic! – dintre viaţă şi moarte. Pentru cel care ştie ce înseamnă suferinţa cumplită a setei, durerea sfâşietoare şi epuizarea teribilă a foamei, asemenea imagini ale aruncării apei şi mâncării sunt, repet, o insultă, o denaturare psihopată a unei realităţi teribile. Scenele în care însetatul toarnă apa mai mult pe obraji, gât şi haine decât în gură, scenele în care flămândul aruncă pe jos mai multă mâncare decât îşi bagă în gură sunt nu doar total nerealiste, ci de-a dreptul obscene. Un om însetat nu va irosi nicio picătură de apă (băutură), un om flămând nu va irosi nicio fărâmă de mâncare.
Iar dacă îmbuibaţii nu înţeleg asta direct ar trebui să aibă minimul bun-simţ de a-i întreba pe cei care chiar au flămânzit şi au însetat…

M.A.A.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă