Categorie: Teologia Istoriei

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII. DUPĂ 10 ANI

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Iulie 2016 făceam publice ”Concluziile” trase de mine după consultarea documentelor produse de Sinaxa din Creta, denumită oficial ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”. Parafrazându-l pe Runciman, ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”, după pregătire, desfășurare și documente, se dovedea a nu fi nici sfânt, nici mare, nici sinod: a fost o mică sinaxă în care s-a încercat instaurarea unui papism fanariot.
Mi s-a plâns cineva că și amintitele ”Concluzii”, dar și alte cuvinte publicate de mine pe subiect, încep să dispară ”miraculos” de pe internet.1
Că o fi sau nu adevărat, această plângere mi-a adus aminte că (a) nu am publicat acele ”Concluzii” pe blogul meu (în 2016 încă inexistent) și că (b) dat fiind că au trecut zece ani de la Sinaxa din Creta ar fi de folos ca cititorii interesați de teologia ortodoxă să revadă părerea mea; și să o compare cu ”marile rezultate” și ”frumoasele roade” aduse de sinaxa în cauză.
Sintagmele ”mari rezultate” și ”frumoasele roade” nu îmi aparțin, ele fiind produsul unor mari lingușitori ai ”ierarhiei” și, prin consecință, ai acțiunilor acesteia, oricât de discutabile. Dar care sunt aceste rezultate și roade, înainte de a le pune adjective?
A. Ieșirea din BOR, sub numele inițial ”întreruperea pomenirii” a multor clerici și a mult mai multor mireni râvnitori.
B. O ruptură tot mai adâncă, oricât de mult ar fi cosmetizată, între BOR și bisericile locale care au respins Sinaxa Cretană într-o formă sau alta, aici intrând inclusiv unele biserici locale participante.
C. Încurajarea și promovarea unei pseudo-teologii dominată de un limbaj de lemn, profund anti-ortodox, dominată de lingușeli față de ierarhie și, în cel mai ceaușist stil, de descrierea unor ”realizări” în fapt inexistente (este, de fapt, încurajarea și promovarea unei teoologiri, după terminologia folosită de mine pentru evidențierea unei realități crunte).

În ceea ce mă privește, nu am reușit să văd nici măcar un câștig al Bisericii în general și al Bisericii din România în particular de pe urma Sinaxei din Creta. Deși m-aș fi bucurat foarte mult să existe.
Dimpotrivă, am văzut cum ”nepomenitorii” devin tot mai mult și mai radical schismatici; o primejdie asupra căreia am prevenit repetat în 2016, când am îndemnat, rugat și argumentat clar împotriva practicii nepomenirii. O practică ce duce totdeauna la schismă și erezie în lipsa unui îndrumător de excepție. Din păcate, mulți s-au crezut Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul sau Marcu Eugenicul, cu toate că însăși această încredere în propria capacitate stă împotriva Ortodoxiei. Aici ar fi multe de spus, și dureroase, pentru că mai mulți dintre corifeii nepomenirii au fost totdeauna departe de o pricepere fie și măcar apropiată de înălțimea râvnei – o împerechere extrem de primejdioasă, căci râvna trebuie domolită de smerenie astfel încât totdeauna să fie sub înălțimea priceperii.
Pentru cei care invocă ”iubirea ecumenică” drept argument esențial al Ecumenismului, aceste alunecări și căderi au fost și sunt prilej de bucurie: ura față de frați și iubirea față de străini, disprețul față de frați și admirația oarbă (= snoabă) față de străini, iată două din principiile fundamentale ale ”iubirii” ecumeniste.
Însă pentru cei care vor sincer să fie păstori ai Bisericii este cutremurătoare fie și pierderea unui singur suflet, căci păstorii dau socoteală pentru fiecare suflet aflat sub păstorirea lor. Ierarhii nu sunt ”de capul lor”, cum afirma un prea puțin cunoscător pe internet: ierarhii răspund pentru ce au făcut înaintea Înfricoșătorului Judecător, și răspund cu de zeci de mii și sute de mii de ori mai mare pedeapsă ori răsplătire decât un preot – la rândul lui cu o răspundere de mii de ori mai mare decât a unui călugăr sau mirean.

Îmi doresc din tot sufletul să văd părțile implicate – ierarhii râvnitori, nepomenitorii râvnitori, ecumeniștii de toată mâna și toți ceilalți – dând un pas înapoi din obișnuințe și uitându-se către Fiul lui Dumnezeu, Care S-a suit pe Cruce pentru a ne mântui.
Moștenirea Sinaxei din Creta este alcătuită din dezbinare, puternice resentimente (din prea multe părți) și un limbaj de lemn care asemenea prietenilor lui Iov invocă teologia fără să o poată reda, pentru că trăirea este pierdută în patimi.
Sau, cel puțin, așa văd eu că se întâmplă.

Poate greșesc.
Poate nu.
Las cititorul să străbată documentul de acum (peste) zece ani, și să se folosească de cele spuse în el, după priceperea sa.
Îmi cer anticipat iertare pentru toate greșelile de editare: editorul wordpress este pentru mine extrem de greu de folosit, plin de setări stranii și bug-uri.

autorul

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh,
Cerând mila și harul lui Dumnezeu pentru a face și propovădui voia Lui,

Mărturisesc următoarele:

După ce am încercat să arăt greșelile teologice, abaterile dogmatice și alte probleme din pregătirea, documentele și regulamentul așa-numitului „Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei”, am așteptat, în rugăciune, desfășurarea lui și reacțiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privința organizării și desfășurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocși din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea și tratarea lor ca urmași ai Apostolilor și cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota;
d) așteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii2;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele și durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalți;

b) împărțirea tuturor episcopilor ortodocși în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezență la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezență și vot strict consultativ1, cea superioară, cu drept de prezență și de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum și cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o inovație dogmatică și canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, așa cum sunt văzute ele de teologia cretană, dar nu numai);

d) limitarea dincolo de irațional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg și amănunțit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat și de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuțiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă și mai mult decât suspectă față de pleroma Bisericii (a spune că și ședințele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realități); plângerile pe temă ale jurnaliștilor sunt doar un exemplu al unei situații profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentațiile și felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârșit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor și conducătorilor lumești ai Sinodului din Creta – începând și terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocșii Biserica; atât cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu cât și nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocșilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceștia problemelor de imagine publică externă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei și al altor biserici locale2, s-a ignorat total persecuția anti-creștină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic și cel astronomic și până la tulburările provocate de felurite influențe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice3 sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului și a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obține exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguități și formulări necanonice etc.; chiar și mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe4 – datorează enorm delegației BOR.

Limitele succesului delegației BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriașe – ale documentelor și în primul rând riscul uriaș al acceptării îngrozitoarei inovații dogmatice și (ne)canonice a treptelor episcopale și sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalității ortodoxe. Și că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obține ceea ce nu a putut câștiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învățăturii lui Christos, înlăturarea inovațiilor dogmatice și celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3. În locul unor discuții teologice serioase părțile pro-Creta promovează masiv stereotipii și prejudecăți, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmație fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iași până la Sinodul din 878 – amintit și de Enciclica din Creta – sunt o mulțime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ținut în Istanbul din cauza ambițiilor rusești”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istanbul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internațional nu ar fi fost în vizorul teroriștilor este cel puțin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea și unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Christos Învățătura Sa neschimbată, dar și slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh și Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice și dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părți largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmație de un ridicol total în condiția în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost disprețuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocșii lumii etc.; nu, miza de substanță a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înființarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”5, condus de „Papa de la Istanbul”; atribuțiile ne-ortodoxe și dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâi stătătorilor și „Sfântului și Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenții; faptul că Patriarhul de Fanar și secretarul său și-au permis, după cum atestă mitropoliți participanți la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuțiilor – și în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaște autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmația este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaște această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenția ca supozițiile, bănuielile sau prejudecățile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente și adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorității Fanarului în cadrul grupului de întâi stătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – și ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istanbul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă și e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmație rușinoasă – și vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicație și argumentație a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menționăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)3 faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare și a ridicat de-a lungul vremii obiecții la care nu a primit răspuns;

– „Discuțiile privitoare la recunoașterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruși (estici) și pro-greci (vestici)”; afirmația este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii și teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta și primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocșilor să fie anti-ruși indiferent dacă poziția rusească este corectă sau nu și vrea să determine o reacție doar prin manipularea acestui rasism (etnofiletism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioși, preoți și chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (și neortodoxe) și renunțând la ea doar în urma unei masive opoziții a pleromei; astfel că poziția sa de-a lungul anilor și până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a așezat doctrina inovaționistă a unanimității!6; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure și de facto, conform propriilor acte pregătitoare și propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenți) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că și la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit și deci nu au votat toți episcopii și toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenționată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic și respectiv neparticiparea (implicit și ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) și la alte sinoade tâlhărești s-a urmărit ca anumiți episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes față de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică și, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenței lor anulează orice pretenție de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forța tăcerea tuturor criticilor față de acest sinod, tipică parabolanilor și talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul și Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice și canonice și nu se vor face inovații dogmatice și canonice”; este una dintre cele mai repetate și dintre cele mai incorecte afirmații pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că ecleziologia nu ține de dogme și canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul irațional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler și sinoade, raporturile dintre sinodalitate și infailibilitatea Bisericii și alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu țin de ecleziologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu țin de dogmatică – și de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmație este, o spun cu toată tristețea, eretică și absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, și acestea devin obligatorii doar dacă – și după ce – pleroma Bisericii îl recunoaște drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmație să vină în directă contradicție cu ecleziologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmație absurdă, întrucât lipsa unanimității existența Sinodului din Creta vine în contradicție cu propriul regulament și cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare și funcționare – și cu atât mai mult sunt lovite de nulitate și „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepți fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici și aberația desăvâșită – și profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului și Marelui Sinod sunt pro-ruși/agenți ruși/îndoctrinați de ruși”; afirmație care frizează demența – responsabil vorbind! – în condiția în care Patriarhia Rusă a susținut necondiționat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor și preoților care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia și a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înființarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalți episcopi – având un papă… scuze, un președinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioși și fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de ușor, iar odată înlăturată, „Președinția” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruință împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general și în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambițiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar și ale unor politicieni ruși (cu sau fără reverende) și poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spațiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existența Sinodului din Creta este o rușine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii și canonicii ecleziale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalității episcopilor, într-un total dispreț față de pleroma Bisericii.

În același timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereușitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare și funcționare, întrunire forțată și grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar și după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conștiința multora și a adus la suprafață probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, așa cum au fost ele evidențiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul și după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod și a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului. Astfel,

4.1. Etnofiletismul7 și clericalismul8 sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etnofiletismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (și altor biserici locale) și, în combinație cu clericalismul – care a adus aroganța pozițiilor administrative la nivelul anulării egalității dintre clericii de pe aceeași treaptă harică – a produs fractura între tradiția ecleziologică ortodoxă și cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etnofiletismul și ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinței9) sunt la baza respingerii prezenței bisericilor autonome; paradoxal, rușinos și vinovat este faptul că au fost acceptați observatori eterodocși – inclusiv în spațiul și activitățile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăși practică total ne-ortodoxă și unică în Istoria Bisericii10 – dar au fost respinși categoric circa 500 de episcopi ortodocși.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicția locală aparțin combinației între cele două concepții, etnofiletismul și ecumenismul, cu unele nuanțe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta ființează s-ar limpezi repede lucrurile în multe țări (Italia, Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocșilor din cuprinsul lor în biserici naționale (sau statale, dacă preferăm să le spunem așa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioșilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicționale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor și libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creștine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puțin șapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicția cu setea de putere și jurisdicție a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecințele, de la suprapuneri de episcopi ortodocși în aceleași localități, provincii și țări, până la nenumărate neînțelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptățite de dragul „creșterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare și străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privință este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în fața treptelor „inferioare”, dar și ecumenismul (ca negoț religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul și Marele Sinod”.

Afirmațiile pro-Creta privind așa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar și clericilor sau teologilor care nu erau implicați în discuții, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar și după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conținutul lor, încerca să le pună în discuție critic era redus la tăcere. Chiar și în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuțiile ecumeniste și ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuție, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale și nu pot fi modificate”!11

Dincolo de această contradicție avocățească și total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înștiințată și nici consultată în privința pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii așa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanții au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric și credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privința „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist12] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât și comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcții până la amenințări și sancțiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuție cinstită, deschisă, ortodoxă, frățească pe această temă. Predicile, conferințele, interviurile și scrierile anti-ecumeniste ale unor părinți ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forțat și neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul și mentalitatea multor teologi și studenți ortodocși, a multor clerici ortodocși, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise și clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus și la bazele anti-ortodoxe ale organizării și funcționării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Christos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, și repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire și a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi și noi inovații dogmatice, canonice și liturgice, îndepărtându-se și mai mult de Învățătura Ortodoxă. Și atrăgând în mișcarea lor centrifugă ortodocși – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că așa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În fața acestei realități Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forțată și ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuși să laude și să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicație logică și/sau ortodoxă, fără nici una din observațiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluții pentru rezolvarea sterilității așa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare și promovarea pe mai departe a ceea ce sfinții secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghioritul și până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede și categoric, repetat și profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obținând o inexplicabilă aderență din partea celorlalți participanți, cu excepția notabilă – și remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florența a cel puțin șase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situației și numărul opozanților este, de fapt, și mai mare13); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, fățarnic și anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (și în primul rând influenței masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etnofiletismul și clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfășurat atât așa-zisul dialog ecumenic dar și pregătirile așa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florența căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forță brută, la noua Ferrara-Florența, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învățăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziția conducătoare a unei tabere teologice care urmărește schimbarea fundamentală a ecleziologiei ortodoxe și altor așezări dogmatice și canonice veșnice. Învățăturile străine susținute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florența, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este și acum aceeași ca și atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naționale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – și în ciuda luptei unor delegații – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost și rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunțării, clar și asumat, la clericalism, etnofiletism și ecumenism și revenirea la principiile ecleziologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privința documentelor și problemelor ce urmează să fie dezbătute și pe egalitatea în participare, exprimare și vot a tuturor episcopilor ortodocși.

Retragerea din CMB și din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum și inițierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franța, Germania, SUA etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt pași necesari și demni de poziția BOR.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate și trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privințe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta și alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toți cei care au muncit și au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfășurarea și respingerea Sinodului din Creta, mulțumind lui Dumnezeu pentru ieșirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum fățarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porțile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credință și nădejde,
Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Notele documentului original

1 Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferența dintre un episcop ortodox și un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”

2 Simpla și vaga mențiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior și nu atinge – cu atât mai puțin rezolvă – problema interioară a martiriului și consecințelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menționată. Nu s-au menționat persecuțiile comuniste și nu au fost lăudați, așa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuții (care cel puțin în România încă merge mai departe).

3 Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice și a încercărilor de infiltrare în și controlare a bisericilor locale și a Bisericii în general, cu toate că pozițiile pe temă ale Bisericii României și Bisericii Greciei ar fi îndreptățit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice și educaționale anti-ortodoxe și anti-creștine. Etc., etc., etc.

4 De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuțiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare și chiar puncte de plecare în organizarea și lucrările sinodului…

5 De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa folosește termenul „adunare de papi”…

6 Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate și nu au votat pe principiul unanimității. Principiul egalității episcopilor – negat de Sinodul din Creta și organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde și oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar și iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimității. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

7 Etnofiletismul este rătăcirea prin care sentimentele naționale sunt puse mai presus de Credința lui Christos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etnofiletismului se numără folosirea credinței ca mijloc de deznaționalizare, impunerea limbii naționale în Biserică și celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privință!), folosirea sentimentelor naționale pentru extinderea jurisdicției în țări străine (așa cum se întâmplă în Franța, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etnofiletiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

8 Clericalismul este tendința de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoției încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, și urcă mai departe prin mireni, monahi, citeți, ipodiaconi, diaconi și preoți până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi și, ulterior, de către Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice, precum și de către toți continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parțial sau fundamental organicitatea Bisericii și continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreționară față de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele față de altele este înlocuită printr-o simplă și dictatorială subordonare a celor de jos față de cele de sus. Consecințele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar și la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

9 Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca așa-zis mijloc de înțelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existența unor sisteme foarte bune de înțelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieți sociale sănătoase – mult înainte de apariția ecumenismului, dar total ignorate de acesta și adepții lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocși la mozaici și de la monofiziți la catolici toți cetățenii își exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simț). Al doilea, realitatea că înțelegerea între religii presupune existența lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporație religioasă ambiguă și monopolistă, așa cum preconizează ecumenismul.

10 Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – și mai ales ecumenic – începe de la recunoașterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaștere este absolut necesară pentru a așeza în Ortodoxie și sinodul respectiv și lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaștere inițială a lipsit, ceea ce îl așează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezența total necanonică, total neortodoxă și cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanților unor religii străine în spațiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezență refuzată, în același timp, episcopilor ortodocși „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistențele BOR.

11 Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privința „Regulamentului de organizare și funcționare…” a Sinodului din Creta, declarat și el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimității prevăzute de același regulament.

12 Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă și se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident și elementar, Biserica este definită prin și de Învățătura lui Christos – în ecleziologia protestantă sunt pretinși a face parte din „Biserică” toți cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenența lor religioasă și oricât de îndepărtat de Unul Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepție protestantă a avut inițial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicție între pretenția garanției prezenței Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii și învățăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenției. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane și realizarea unei „unități în diversitate” fățarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greși sau păcătui și a declara bune greșeala și păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire și osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în așa-zisa „Mișcare Ecumenică” (denumire protestantă) și în așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

13 Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deși am avut răbdare să așteptăm informațiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeași problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declarațiilor publice.
Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi și de altă naționalitate care nu au semnat documentul „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” este mult mai mare decât se știa (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).
Dat fiind că lumina nu are părtășie cu întunericul și Adevărul nu are părtășie cu minciuna, practicile cretane de ascundere și alterare a adevărului, aflate pe o linie proorocește criticată biblic (Tit 1.12 ș.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfășurării și prezentării Sinodului din Creta în fața lumii.

Note adăugate pentru această ediție

  1. Pregătind republicarea textului de față am constatat că majoritatea link-urilor pe care le-am folosit în 2016 au dispărut ”miraculos”, fără a putea fi găsită cea mai mică alternativă pentru ele (cu excepția celor de pe teologie.net). ↩︎
  2. Prin pleroma Bisericii se înțelege deplinătatea Bisericii cu mireni, monahi și cler, cu bărbați și femei, copii, maturi și vârstnici, adică întregul trup al Bisericii. Pleroma Bisericii este cea care hotărăște în fapt și până la urmă dacă un sinod este valid sau nu, pleroma Bisericii pecetluiește ortodoxia ori lipsa de ortodoxie a inovațiilor liturgice locale (precum majoritatea celor opt glasuri), a unor păreri teologice și a teologumenelor, a sinoadelor etc. ↩︎
  3. ”Miraculos”, link-ul nu mai este funcțional. O altă prezentare a poziției Patriarhiei Antiohiei privind Sinaxa din Creta la https://www.teologie.net/2016/06/07/antiohia-adunare-creta-sinod-panortodox/. ↩︎

Platoșa Sfântului Patrick

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Rugăciunea cea mai vestită a Sfântului Patrick al Irlandei, preluată după minunata carte a Părintelui Vlad Benea, Viețile Sfinților Ortodocși din Apus. Sfinții Insulelor Britanice

Platoșa Sfântului Patrick ☘️

Mă leg astăzi
Cu vârtutea1 cea mare a chemării Treimii
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea Întrupării lui Christos și a Botezului Său,
Cu vârtutea Răstignirii Sale și a Îngropării,
Cu vârtutea Învierii Sale și a Înălțării,
Cu vârtutea Venirii Sale în Ziua Judecății.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea dragostei serafimilor,
În ascultarea îngerilor,
În nădejdea învierii spre răsplată,
În rugăciunile Patriarhilor,
În prorociile Profeților,
În propovăduirea Apostolilor,
În credința Mărturisitorilor,
În nevinovăția sfintelor fecioare,
În faptele oamenilor drepți.

Mă leg astăzi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu strălucirea lunii,
Cu frumusețea focului,
Cu scânteierea fulgerului,
Cu iuțimea vântului,
Cu adâncimea mării,
Cu trăinicia pământului,
Cu tăria pietrelor.

Mă leg astăzi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu să mă povățuiască,
Tăria lui Dumnezeu să mă sprijinească,
Înțelepciunea lui Dumnezeu să mă învețe,
Ochiul lui Dumnezeu să vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu să mă audă,
Cuvântul lui Dumnezeu să-mi dea grai,
Mâna lui Dumnezeu să mă povățuiască,
Calea lui Dumnezeu să rămână în fața mea,
Scutul lui Dumnezeu să mă acopere,
Oastea lui Dumnezeu să mă apere,

Împotriva curselor diavolilor,
Împotriva ispitei patimilor,
Împotriva poftelor firii,
Împotriva tuturor celor ce gândesc să mă vatăme,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei mulți sau puțini.

Chem astăzi toate aceste vârtuți
Împotriva oricărei puteri vrăjmașe și fără de milă
Care ar putea să atace trupul și sufletul meu,
Împotriva descântecelor proorocilor mincinoși,
Împotriva legilor negre ale păgânătății,
Împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Împotriva înșelăciunilor idolatriei,
Împotriva vrăjilor femeilor, făurarilor sau druizilor,
Împotriva oricărei științe care leagă sufletul omului.

Christoase, apără-mă astăzi
De toată otrava, de foc,
De înec, de rană de moarte,
Ca să pot primi răsplată bogată.

Christos cu mine, Christos în fața mea,
Christos în spatele meu, Christos înlăuntrul meu,
Christos dedesubtul meu, Christos deasupra mea,
Christos la dreapta mea, Christos la stânga mea,
Christos în cetate, Christos în căruță, Christos în corabie,
Christos în inima tuturor celor care se gândesc la mine,
Christos în gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Christos în fiecare ochi care mă vede,
Christos în fiecare ureche care mă aude.

Mă leg astăzi,
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.

Sfântul Patrick

Note

  1. Vârtutea este tăria interioară, fizică și spirituală, a unui om, respectiv tăria interioară fizică a unui obiect sau a unei materii. Mămăligă vârtoasă = mămăligă făcută astfel încât să aibă tărie interioară (în opoziție cu mămăliga moale). ↩︎

Gânduri despre Cartea lui Iov (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.

La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.

Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.

Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.

În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.

Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.

Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?

Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.

Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.

Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.

Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.

Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.

Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.

Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.

Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.

Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.

Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.

Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.

Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.

Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.

Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.

Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?

Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).

Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!

Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.

Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.

Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.

Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.

Această stare este recunoscută deschis de Țofar:

Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)

Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?

Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?

Din groaza față de crucea lui Iov.

Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?

Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.

Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.

Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.

(cu mila lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Nu toate formele de lepră au și bube. ↩︎

Despre bucuria lui Dumnezeu și omul. De la un cuvânt din Cartea lui Neemia (II Ezdra)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre lecțiile dureroase și încurajatoare ale Cărții lui Neemia este greutatea întoarcerii la bine după căderile mari.

La o primă vedere ne izbim de un truism: este evident că o despărțire mai mare de Dumnezeu înseamnă un urcuș mai lung pentru revenirea la starea dinaintea căderii.
Dar una este să ai o idee teoretică despre ceva, și alta să înfrunți practic greutatea urcușului.

De aceea lungul drum al întoarcerii Evreilor din Exil, în amândouă înțelesurile – fizic și spiritual –, este de mare ajutor pentru orice Creștin care vrea să se ridice din patimi și păcate.

Un fapt limpede în cele două cărți Ezdra este foarte puțina cunoaștere a istoriei și a Legii lui Moise de către Evreii aflați în exil.
Ca urmare, ei văd vremea lui David și a Judecătorilor ca un illo tempore: un timp aproape mitic, în care Dumnezeu (cu cât mai necunoscut, cu atât mai respectat și temut) lucra împreună cu Străbunii (și ei văzuți prin neguri luminoase).
Contrastul cu starea lor tristă este evident și dureros.
Ca urmare, Evreii se îndreaptă către cei câțiva care încă Îl caută și Îl iubesc, dar mai ales Îl cunosc pe Dumnezeu.
Și îi ascultă!

Lucrarea lui Ezdra și Neemia este o pildă pentru toți cei care, vrut sau nu, ajung să conducă poporul întru Domnul.
Despărțirea de influențele străine otrăvitoare, despărțirea de corupția internă, însușirea școlii muncii și, în același timp, însușirea școlii luptei, iată repere ale ridicării din cădere.
Sfântul Apostol Iacob spune credința fără fapte moartă este (Iacob 2:17).
La Ezdra și Neemia vedem cum credința se limpezește și zidește prin fapte.

Căci

– întoarcerea din Exil într-o țară pustiită,
– munca pentru refacerea ei,
– lupta politică împotriva neamurile dușmane,
– ascultarea de conducătorii buni,
– recunoașterea și înlăturarea corupției interne,
– rezidirea Templului și refacerea zidurilor și porților Ierusalimului,
– asumarea faptului că protecția regelui și oamenilor acestuia nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, deci înarmarea și pregătirea de luptă,
– neîncetata priveghere a lucrărilor dar și față de atacurile celor răi,

sunt, toate, lucrări, șiruri de fapte, de fiecare zi, care duc la recuperarea Cărții lui Moise și întoarcerea la Dumnezeu.

Procesul acesta de vindecare a Evreilor întorși din exil este identic procesului de vindecare pentru Creștinii care se izbăvesc de patimi.

Căci și ei

  • trebuie să se întoarcă în realitatea pustiirii pe care patimile și păcatele o aduc,
  • trebuie să muncească pentru refacerea cugetului, minții, inimii și sufletului,
  • trebuie să lupte diplomatic împotriva oamenilor din jur care sunt, cel mai adesea inconștient, dușmani ai eliberării
  • trebuie să facă ascultare de conducătorii buni (de la duhovnic sau cunoscuții mai îmbunătățiți până la Sfinții lui Dumnezeu de azi și de ieri)
  • trebuie să rezidească Templului lui Dumnezeu din inima lor și să își dezvolte apărarea și discernământul1
  • trebuie să își asume faptul că ocrotirea lui Dumnezeu și a oamenilor Săi nu poate înlocui propria capacitate de apărare în fața dușmanilor, astfel că trebuie să se înarmeze și să se pregătească de luptă
  • trebuie să câștige trezvia, adică neîncetata priveghere a lucrărilor de îndreptare și zidire în bine, ca și neîncetata priveghere față de atacurile celor răi (ispite).

Vedem astfel că cele două cărți amintite ori, ca sinteză, cartea Neemia (II Ezdra) sunt mărturii directe ale lucrării de întoarcere de la moarte la viață, din anatemă în binecuvântare, din patimă în virtute.

Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare cere muncă și suferință. Este o lecție dureroasă, pentru că fiecare îndreptare mărturisește răutatea căderii.
Și este o lecție încurajatoare.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că se poate străbate această greutate și durere – se pot străbate aceste greutăți și dureri –, ajungându-se la unirea cu Dumnezeu.

Este o lecție încurajatoare pentru că ne arată că greutățile și durerile pe care le întâlnim în îndreptarea noastră sunt și firești, dar și o mărturie a îndreptării.
Căci nu poți să obosești ori să suferi că te îndrepți decât pentru că te îndrepți!

Astfel încât lecția din cele două cărți este o alungare atât a mândriei, cât și a deznădejdii.

Și, totuși, pe măsură ce înaintăm în lupta cu patimile, în munca grea a eliberării de păcate, crește în noi o altă durere: a răutății și rușinii pe care le-am săvârșit prin despărțirea de Dumnezeu – fie ea și oricât de inconștientă.
Iar această durere crește sau am putea spune chiar că explodează atunci când conștientizăm mai bine Istoria Mântuirii.

Căci vedem atunci cum ne-am făcut, nebunește, dușmanii adevărurilor celor mai evidente; cum ne-am făcut părtași lui Cain, Edom, Core și altora asemenea, despre care, totuși, ne scârbim când citim.
Vedem contrastul izbitor și infinit între bunătatea luminoasă și curată a lui Dumnezeu și întunecimea spurcată în care ne scăldăm.

Acestea le-au simțit și Evreii întorși din exil după ce, refăcând Ierusalimul și Templul, au ascultat citindu-se Cartea lui Moise (Tora).

Și ne oprim aici, ca să ne aducem aminte cum ne-a pus înainte Mesia bucuria lui Dumnezeu pentru întoarcerea oii pierdute și a fiului risipitor (Matei 18:11-14; Luca 15:11-32 ș.cl.).
La Neemia vedem această bucurie, căci atunci când poporul auzea Cartea lui Moise, citită și tâlcuită de preoți și leviți, a fost cuprins de durerea și rușinea amintite mai sus.
Iar atunci Neemia le-a zis:

„Ziua aceasta [a deplinei reveniri la Legea lui Dumnezeu n.n.] este închinată Domnului Dumnezeului vostru: Să nu fiți triști, nici să plângeți!”
Căci tot poporul plângea, auzind cuvintele Legii.
„Ci mergeți de mâncați carne grasă și beți vin dulce”, adăugară ei, „și trimiteți parte și celor care nu au nimic gătit, căci ziua aceasta este sfințită Domnului nostru. Nu fiți triști, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră!” (Neemia 8:9-10)

Da, pentru cei care se pocăiesc mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care se pocăiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, mare bucurie are Dumnezeu.
Da, pentru cei care însetează de cunoașterea cuvântului dumnezeiesc, bucuria Domnului va fi puterea lor.

Și vor venii necurații ispititori, teologii Iadului, cu întrebări sterpe și stârpitoare despre cum este cu putință și în ce fel se bucură Dumnezeu, despre preștiință și neschimbare și alte aiureli pentru rătăcirea celor care îi ascultă.

Dar cei care vor ziduri tari și porți puternice, portari iscusiți și apărători viteji pentru sufletul lor, vor sta neclintiți în cuvântul lui Dumnezeu, și bucuria Domnului va fi puterea lor.
Căci dacă noi nu pricepem lucrările lui Dumnezeu este firesc; iar dacă pentru că nu pricepem le negăm suntem proști și păcăliți de cel rău.

Așa că ne vom păzi de gândurile și întrebările încâlcite ale celor care niciodată nu ajung la Adevăr.
Și, ascultând de Sfintele Scripturi, vom lucra neîncetat pocăința.
Căci la ce ar folosi cunoașterea teologică, dacă nu ar aduce lucrarea binelui?
Poate doar ca să fim și mai mult osândiți.

Să stăm bine: nu este om care să fie viu și să nu greșească.
Biserica ne arată, după cuvântul lui Dumnezeu, că și Sfinții au păcate.
Deci, nevoie de pocăință avem toți.

În cele două cărți ale lui Ezdra, ori, sintetic, în primele opt capitole din Neemia, vedem practic lucrarea îndreptării – căci lucrarea îndreptării este singura pocăință adevărată2.
Precum și faptul că trebuie ca bucuria întoarcerii la Dumnezeu să fie (mult) mai mare decât tristețea căderii.

Și mai vedem că Noul Testament este prezent în Vechiul Testament, fiind numai acoperit de și pentru răutatea oamenilor și a diavolilor.

Răutate care începe, pentru fiecare, cu ceea ce este în el.
Și tot de aici începe îndreptarea.
Iar pentru oricine vrea să se îndrepte, singur încercarea de îndreptare este bucurie la Dumnezeu, iar bucuria Domnului va fi puterea lui.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumnezeu a rânduit ca în II Ezdra să se stăruie atât asupra refacerii zidurilor cât și a refacerii porților Cetății Ierusalim. Aceasta pentru că o cetate bună știe pe cine lasă să intre și să iasă, așa cum știe pe cine oprește afară. Și pentru a-i ține pe aceștia afară, are nevoie de ziduri puternice, de porți tari, de portari iscusiți și de apărători viteji. ↩︎
  2. Am spus lucrarea îndreptării, iar nu îndreptarea. Căci lucrarea îndreptării ni s-a dat să o putem face, dar îndreptarea însăși este darul lui Dumnezeu. Deci să se păzească de demonii deznădejdii acela care vede că încă nu a căpătat îndreptarea, deși lucrează să o câștige: știe Domnul când este vremea potrivită pentru dar, ca să nu se facă mai rele cele de pe urmă ale omului decât cele dintâi. ↩︎

Frica de Dumnezeu. Între lucrătorii viei și Neemia

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pofta păcatului, odată ascultată, naște răzvrătirea.
Într-adevăr, nu putem să ne bucurăm de păcat, fie și închipuit, decât ridicându-ne împotriva Adevărului, împotriva Binelui, împotriva lui Dumnezeu.

Și putem să o facem, căci Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege.
Doar că fiecare alegere a păcatului, adică a răului, ne desparte de tot binele dăruit de Dumnezeu.
Căci Acesta este Cel care aduce toate, și în toate pe care Le aduce Se aduce. Într-un chip sau altul, dar Același fiind și pretutindeni fiind.

Așa încât despărțirea de Dumnezeu înseamnă și despărțirea de darurile Sale.
Într-o măsură sau alta, după cum socotește iubirea Sa de oameni și neîncetata Sa chemare la pocăință.

Împotriva ascultării de pofta păcatului pot sta câteva motivații: frica, nădejdea, credința, iubirea de Dumnezeu.

Dintre acestea, cel mai greu de înțeles și de primit de omul de azi este frica de Dumnezeu.

Voi trece aici peste feluritele pretexte ale respingerii fricii de Dumnezeu.
Întâi, pentru că ar însemna să fac o lucrare prea lungă pentru ceea ce mi-am propus.
Al doilea, pentru că cei agățați în pretexte foarte rar pot să audă adevărul, și cu atât mai puțin pot să îl primească. Pentru că pretextarea păcatului împietrește inima, cugetul și sufletul.

Ca urmare, voi răspunde foarte pe scurt la întrebarea

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Voi răspunde la această întrebare pentru că cine întreabă încă mai caută adevărul (chiar și dacă nu își dă seama deocamdată).

Deci,

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Un prim răspuns este pentru că astfel începem să fim raționali.
Dar acesta îl las pentru altă parte – dacă va rândui Domnul să reiau acest subiect.

Un al doilea răspuns este că frica păzește via.

Și îmi cer iertare celor indignați de un cuvânt popular într-o mică exegeză teologică: înțelepciunea populară a Românilor Vechi este infinit superioară diplomelor goale și textelor sterpe ale filosofilor de curte de ieri și de azi.
Această înțelepciune populară și-a tras totdeauna puterea din trăirea Cuvântului lui Dumnezeu (trăirea întru și după Biblie, trăirea întru și după Christos).

La fel este și acest cuvânt, cu numeroasele lui forme1: cuprinde un răspuns esențial la întrebarea noastră.

Căci, într-adevăr, lucrătorii viei cei răzvrătiți2 pierduseră frica de stăpânul viei și, astfel, au lucrat nelegiuire peste nelegiuire.
Căci ascultând ei de pofta păcatului (aici, a păcatului lăcomiei), s-au răzvrătit. Și, ca toți răzvrătiții împotriva Binelui, au început să se mintă că au dreptate și că ce fac ei este bine.
Vedem acest lucru din faptul că nu s-au oprit din răutăți, ci le-au făcut multă vreme, cu toată hotărârea.

Iar bătrânii, arhiereii, cărturarii și Fariseii care au încercat să Îl ispitească pe Domnul (Luca 20:1-2 și Matei 21:23 cu 45) de frică s-au oprit din minciună (Matei 21:24-26 și Luca 20:3-6) și tot de frică nu L-au atacat pe Iisus Christos atunci deși voiau să Îl ucidă (Luca 20:19 și Matei 21:45-46).
Doar că frica lor era nu de Dumnezeu, de care se cuvenea să se teamă, ci de popor, de care nu aveau voie să se teamă… dacă făceau binele.

Pentru frica de Dumnezeu găsim un cuvânt zguduitor – pentru cine are inimă să înțeleagă – în Cartea lui Neemia (zisă și II Ezdra):

Din ziua aceea în care am fost numit eu guvernator al lor în Țara lui Iuda, din anul al douăzecilea până în anul al treizeci și doilea al Regelui Artaxerxe, timp de doisprezece ani, eu și frații mei nu am mâncat pâinea de conducător.
Iar conducătorii de mai înainte apăsau poporul și luau de la el pâine și vin, pe lângă cei patruzeci de sicli de argint; ba până și slugile lor apăsau poporul. Eu însă nu am făcut așa, pentru că mă temeam de Dumnezeu! (Neemia 5:14-15; s.n.)

Atâtea se înțeleg din acest cuvânt!

În primul rând, nemilostivirea conducătorilor Evreilor, care a și dus poporul în robie, dar care și după aceasta i-a apăsat mai departe.
În al doilea rând, iscusința lui Neemia, care a căpătat postul de Guvernator al Iudeii de la Regele Artaxerxe. Este o iscusință politică ce necesită și talent, în primul rând, însă și lucrarea acestuia, plus pregătirea și munca pentru a obține funcția dorită.
Aici se poate spune multe despre Creștinii care nu doar că nu caută funcții pe măsura talentelor pe care le au. Dar și resping asemenea funcții de li se oferă, sub pretextul demonic al smereniei. Astfel încât se leapădă de frații lor, lăsându-i să fie conduși de cei răi. Ba, mai rău, unii și caută alte funcții, care nu se potrivesc unui Creștin.
Dar trecem repede și peste asta, ca să ne îndreptăm către următorul lucru de înțeles din citatul biblic de la II Ezdra 5:14-15.
În al treilea rând, vedem faptul că Neemia, folosindu-și talentul politic pentru a ajunge la putere, conducătorul Țării lui Iuda, a condus cu multă smerenie și dragoste pentru Poporul lui Dumnezeu.
Scena din capitolul 5 al cărții este mai largă: felurite căpetenii locale apăsau poporul cu biruri nedrepte, iar când nu puteau să plătească îl sileau la nelegiuire3.
Neemia lucrează cu o covârșitoare înțelepciune, în care dragostea și adevărul sunt deplin unite. Le face astfel pe căpeteniile locale nu doar să oprească asemenea practici, dar și să îndrepte, pe cât era cu putință, răul făcut. Și, totodată, aduce pace poporului tulburat de prea grele încercări.

Cuvântul de la Neemia 5:14-15 este o urmare a acestei întâmplări, este punerea purtării proprii ca exemplu și paradigmă pentru conducătorii Poporului lui Dumnezeu.

Și care este deosebirea fundamentală între căpeteniile corupte, pe de-o parte, și Neemia cu frații lui, pe de altă parte?

Frica de Dumnezeu.

Neemia însuși o spune: Eu însă nu am făcut așa [ca cei corupți, n.n.], pentru că mă temeam de Dumnezeu (Neemia 5:15).

Într-adevăr, frica păzește via.

Căci dacă lucrătorii viei ar fi avut frica de Dumnezeu a lui Neemia, ar fi rămas lucrătorii viei, ba chiar ar fi devenit parte din Vița cea Veșnică, zidindu-se ca mlădițe ale Acesteia (Ioan 15:5).

Sau, pentru lucrătorii viei de astăzi – episcopi, preoți, diaconi, călugări și mireni –, putem spune la prezent: dacă lucrătorii viei vor avea frica de Dumnezeu a lui Neemia, vor rămâne lucrătorii viei și parte vor fi din Vița cea Veșnică.
Iar dacă nu, voi fi aruncați afară de Împărăția Cerurilor, arzând ca și diavolii în focul veșnic4 (Ioan 15:6).

Dar aici ne izbim de o altă întrebare ce caută să înlăture frica de Dumnezeu și mântuirea venită prin aceasta!
Căci spun unii:

De ce să amintim de frica de Dumnezeu în loc să promovăm dragostea de Dumnezeu?

Răspunsul este evident.
Dar, pentru că de vreme ce este pusă întrebarea, nu este văzut, să ajutăm la găsirea lui:

Din aceeași pricină pentru care dragostea de mama cuiva nu îl oprește de la pornografie. Cum nu îl oprește nici dragostea față de surorile sau fiicele sale.
Ba chiar unii, în numele unei ”iubiri” care numai iubire nu este, cred că se cuvine să învețe la curvie și perversiuni chiar pe cei din familia lor.

După cum se poate vedea din această realitate dureroasă, nici măcar dragostea de părinți sau copii – cele mai puternice pentru omul lumesc – nu îl pot opri pe om de la răutăți foarte mari, inclusiv împotriva celor dragi.

Cu atât mai puțin dragostea de Dumnezeu, Cel pe care omul nu L-a văzut (I Ioan 4:20).
Căci dacă dragostea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea ecumeniștii care cred că ”iubirea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu acceptă Ecumenismul.
La fel, dacă iubirea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea zelotiștii care și ei cred că „dragostea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu se supun ideilor tale.

Iată, iar și iar, adevărul dureros pe care doar mândria îl neagă: foarte rar oamenii au putere de a asculta de Dumnezeu din iubirea de El, pe când frica de El pe mulți i-a mântuit.

Căci dacă omul înțelege Iadul, cu veșnicia lui de chinuri, dacă omul înțelege că toată frumusețea și tot binele sunt numai de la Dumnezeu și doar întru Dumnezeu, se va opri de la rău.
Căci și frica de a pierde tot ce este frumos și bine, dar și mai mult, din păcate, frica de Iad, mult ne pot ajuta să avem puterea de a respinge răul.

Neemia era un om politic iscusit și un luptător de frunte, după cum vedem în Biblie. Era și un om cu multă dragoste față de cei din Poporul Ales.
Și pune înaintea tuturor frica de Dumnezeu pe care o avea.
Pentru că știa că fără aceasta niciodată nu se ajunge la dragostea de Dumnezeu.
Pentru că prima condiție a iubirii adevărate este respectul.
Și respectul adevărat există doar în adevăr.
Adevărul fiind că despărțirea de Dumnezeu duce în Iad, iar căutarea Lui cu sinceritate duce în Împărăția Cerurilor.

Vedem asta la Neemia, vedem asta la lucrătorii viei, vedem asta la noi înșine.
Dacă vrem să vedem!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Se grăbesc mulți să citeze un cuvânt Sfântului Vasile cel Mare preluat cu nesaț și parafrazat repetat. Cuvânt în care acesta zice că

noi ne abatem de la rău fie că ne înfricoșăm de pedepse, și suntem (atunci) în situația sclaviei, fie că împlinim poruncile urmărind câștigurile din leafă, pentru folosul nostru propriu, și prin aceasta suntem la fel cu lefegii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare pentru binele ca atare din dragostea Celui Care ne-a dat Legea … și astfel suntem în situația de fii. (PSB 18, 1989:214)

Mulți, după cum am spus, aduc înainte acest cuvânt ca pretext pentru a disprețui frica de pedepse (frica de Iad), ignorând contextul, adică scrierile Sfântului Vasile cel Mare în care acesta arată nevoia de frica de Dumnezeu.
Da, arată el, plecăm de la starea de sclavie a fricii, ca să urcăm la înălțimea de copii ai iubirii, amândouă de Dumnezeu.
Dar dacă nu plecăm de la prima, nicicând nu vom ajunge la ultima!

Cât despre mine, cu lacrimi de durere și cu tot sufletul strig spre Dătătorul Bunătăților să îmi dăruiască frica de El ca să pot pune începutul cel bun înainte de sfârșit.

Căci la ce îmi folosește să caut cele înalte, când nu am reușit încă să pun piciorul pe scară?
Ca să mă asemăn acelor mulți care căutând cele înalte în loc de a căuta să fie și să devină, au căzut asemenea lui Lucifer în adâncurile Iadului?
Ferească Dumnezeu!

Este infinit mai bine să fiu în sclavia fricii de Dumnezeu și ca sclav al său să mă mântuiesc, decât să caut, trufaș, la cele mai presus de mine și astfel, ferească Domnul!, să mă osândesc veșnic.
La cele mai înalte, dacă le pot duce, mă va duce Domnul când va fi vremea.
Eu cu frica Sa mă voi mângâia, știind că îmi aduce viața veșnică.

Note

  1. Precum frica păzește via, frica păzește dreptatea, frica păzește bostănăria, frica păzește bostanii, frica păzește pepenii etc. ↩︎
  2. Matei 21:33-41 ș.cl. și Luca 20:9-16 ș.cl. ↩︎
  3. De pildă, punându-și zălog viile, ogoarele și casele, ca să poată să se împrumute, uneori chiar de la cămătari, și să poată plăti ceea ce li se impunea. ↩︎
  4. Focul cel veșnic drept parte a Veșniciei Iadului este amintit, printre alții, de Proorocul Isaia, când zice viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge (Isaia 66:24). La fel de Însuși Iisus Christos (Matei 18:8 sau 25:41). Iar că este pentru unii viață veșnică, iar pentru alții osândă veșnică, se știe de la începuturi – Daniel (12:2) fiind numai un exemplu. Până și Talmudul, care adesea amăgește cititorii cu doar 12 luni de chinuri, admite în fapt veșnicia Iadului, după cum se poate vedea la Roș Hanașa 17a sau Chagigah 27a. Astfel încât cele 12 luni se arată a fi de fapt o urmă a învățăturii adevărate că unii dintre cei osândiți pot fi scoși din Iad prin binele făcut – mai cu seamă din iubirea pentru ei – de către urmașii sau ucenicii lor. ↩︎