Se apropie sfârşitul.
Sfârşitul Postului, vreau să spun.
(Se apropie şi alte sfârşituri, că aşa este viaţa: trecem prin noi sfârşituri către noi începuturi.)

Şi se cuvine să ne pregătim pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, cu toate cele cuvenite, după Legea Românească: milostenie, post, rugăciune, spovedanie, curăţenie (şi în casă, şi trupească, şi sufletească), mâncare…
Acum, ca să zâmbim puţin, am mai amintit eu gluma aceea:

„- Auzi, tu eşti credincios? Chiar te rogi şi ţii posturile?
– Posturile, nu prea, dar dezlegările, cu sfinţenie!”

Glumă, glumă, dar adevărul este că cel care s-a pregătit cu postul simte cel mai bine bucuria de sărbători.
Întâi, că postul înseamnă să te fereşti de rău şi să faci binele mai mult decât oricând. Iar după patruzeci de zile de luptă cu răul din noi şi de obişnuire cu binele se simte altfel, mai adevărat, lumina Naşterii lui Christos, minunea venirii binelui într-o lume a răului, a luminii într-o lume a întunericului.

Al doilea, că cel care gustă cu stăpânire bunătăţile se bucură mai mult de ele decât cel care le înfulecă lacom.
Ultimul doar îşi umple pântecele, în vreme ce primul „ascultă” cu gustul şi mirosul simfonia aromelor acestei nevoi pe care darul ceresc şi geniul omenesc au transformat-o în artă: hrănirea.

Al treilea, că cel care şi-a curăţit organismul prin post şi a stat deoparte de bucatele de dulce le va simţi nuanţele de gust şi miros aşa cum nu le poate simţi niciodată cel care are parte de ele zi de zi.

Ca urmare, în aceste zile în care aşteptăm Sărbătorile Domnului răbdând abţinerea în mijlocul miresmelor şi pregătirilor de praznic, vă ofer şi eu două mici reţete…
Nu neapărat originale, nemaivăzute sau nu ştiu cum!
O să o tot repet, sunt doar un om care se joacă în bucătărie, după un principiu învăţat în copilărie de la tatăl meu:
„Dacă tot trebuie să faci o treabă, învaţă-te să o faci cu plăcere!”
Şi cum trebuie hrăniţi copiii, putem să o facem frumos şi cu plăcere, nu-i aşa?

Deci,
Muşchiuleţ de porc marinat şi dat la cuptor
(din latinescul musculus, latinescul porcus şi româneasca bucătărie)

Se ia muşchiuleţul, se curăţă de orice fărâme de os, se spală de sânge etc. Să fie curat, cum se cuvine.
Apoi se pune într-o oală potrivită pentru mărimea sa, alături de condimente: usturoi, dafin, cimbru, piper şi ce vă mai place. Şi se acoperă cu bere! Cam aşa:

Cam aşa arată muşchiuleţul în marinată… Îmi cer iertare pentru poză, nu mi-am dat seama că-i puţin neclară şi timpul să-l dau înapoi, nu pot!

Mare grijă, să nu fie o bere prea amară – nu vreau să dau nume – că stricaţi muşchiuleţul şi devine „medicamente amar”. Trebuie să fie una mai uşoară ca gust!

Cât se lasă la marinat?
La mine, o zi, două.
Mult?
Ce-i drept, se face atât de fraged, încât stă să se sfărâme când îl scoţi din marinată. Şi miroase, de mai că l-ai mânca aşa! Dar nu poţi, că e post!
Deci, înghiţi în sec, şi îl pui în tava în care ai un strat de ulei sau de unt topit.
Îl ungi pe toate părţile şi îl presari cu mirodenii (feliuţe de usturoi, puţin cimbru, ceva boia şi tot aşa…)
– şi, dacă vrei, şi cu ceva sare (eu nu mă grăbesc la sare, o să vă spun la sfârşit de ce).

Muşchiuleţul pus la tavă, pregătit pentru întâlnirea cu trecerea prin cuptor… 

Ei, înainte să-l punem în cuptor, avem două alegeri: să-l acoperim, sau nu.
Pentru că am un cuptor cu încălzire (şi) în partea de sus, nu-l acopăr. Îl pun la o depărtare potrivită, astfel încât partea de deasupra (unsă, vă amintiţi?) să se facă destul de iute. Astfel nu apucă să iasă prea mult suc din muchiuleţ prin evaporare. Totuşi focul nu îl dau tare (să zicem spre 200°).
Dacă nu avem un asemenea cuptor, facem o acoperire parţială – trebuie să şi răsufle – cu un capac pus într-o parte (fie că avem tavă romană pentru cuptor, din aceea cu capac, pe care îl punem puţin şui, fie că improvizăm ceva).

Îl întorc iar şi iar, cam la 15 minute, mai completând cu mirodenii dacă simt că este nevoie, dar mai ales ungând iar muşchiuleţul, ca să păstreze cât mai mult din suc (oricum o parte se scurge în tavă, devenind parte a unui sos… deosebit!).

În clipa în care este făcut arată cam aşa:

Muşchiuleţul trecut prin cuptor… 

Este, deci, vremea, să-l lasă să se răcorească.
Între timp am terminat şi

Slănina fiartă
(aşa cred eu că vine din tracă sau dacă acest cuvânt, „slănină”… de nu se poate spune!)

destul de uşor de făcut, de altfel.

Se ia slănina, se pune pe o tavă (preferabil sticlă, plastic ori un blat din lemn, nu metal) şi se presară bine-bine cu mirodenii (boia dulce sau iute, usturoi, cimbru, busuioc, ce vă place!). Trebuie să miroasă TARE mirodeniile.
Se pune în saramură – o saramură GROASĂ, de să plutească oul în ea – ori se presară cu sare cu pumnul, să fie şi sub slănină, dar şi pe ea.
Era să uit: slănina poate fi „tratată” întreagă, ori pe fâşii sau bucăţi; de obicei eu o crestez în lungime (o alegere „de mijloc”… trăiască moderaţia!).

Slănina, tratată… voiam să spun, tăiată moderat şi pe drum de condimentare şi sărare

După vreo două-trei zile, se vine cu un mujdei de usturoi gros, cu bucăţi mari – cel mai bine sfărâmat în piuă de lemn – şi grunji de sare. Cu o pensulă (de 20 sau 25 prefer eu) se unge slănina – dar mai ales se pune din belşug în crestături.

După încă o zi sau două, se poate da la fiert, afumat sau prăjit, după gust.

La fiert se pot adăuga aceleaşi condimente; rău nu pot face.
Cam aşa arată după

Nu vă speriaţi, am înfipt furculiţa în bucata de slănină nu ca s-o mănânc, ci spre a folosi bucăţile ca să acopăr muşchiuleţul de porc, făcând un ansamblu ca în această poză:

Acopăr muşchiuleţul cu slănina călduţă încă; mi se pare că le stă bine împreună!

Bag totul la rece şi îl las să se matureze până de Crăciun.
Când se scoate şi se poate servi rece sau încălzit.

„De ce rece?”
Păi ciorba şi sarmalele sau „friptura nouă” sunt oricum fierbinţi!
Puse frumos pe o farfurie largă – pe un platou – feliile de muşchiuleţ la cuptor, slănină şi brânză formează – cu o completare lichidă – un aperitiv perfect.
Interesant este că acelaşi aperitiv poate să devină uşor şi un „fel trei”… după gust!

Acum, de ce am spus că nu ţin să pun sare la muşchiuleţ?
Pe de-o parte, pentru că astfel merge bine şi pe post de „felul trei”, fiind răcoritor şi bine aşezător al stomacului.
Pe de altă parte, pentru că primeşte destulă sare dacă-i adăugăm o feliuţă de slănină condimentată ori de brânză telemea.
Sau chiar putem să-i turnăm deasupra puţină brânză topită de casă – simplă sau afumată, cu sau fără mirodenii. Aşa, cam ca asta…

 

În unt topit se adaugă bucăţi de caş sau telemea, topindu-se încet etc.; merge şi ca „topping” pentru friptură… 🙂

Dar, despre brânza topită de casă, poate altădată.

Până atunci, post cu folos, Sărbători Fericite şi poftă bună!
Dumnezeu cu noi!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Reamintesc pentru cei care uită, spun pentru cei care nu cunosc „serialul” „(Popa) La cratiţă…” că nu sunt bucătar, nu am pretenţii de bucătar, doar împărtăşesc experienţa mea măruntă dar plină de bucuria de a încerca să fac viaţa mai frumoasă, chiar şi pentru câteva clipe, copiilor mei şi celor dragi – care se încumetă să guste de ce comit. Deci, aceia care sunteţi specialişti ori specialiste, iertaţi-mi toate stângăciile şi nepriceperile culinare. Eu doar mă joc de-a gătitul!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…