La cratiţă… Muşchiuleţ şi slănină

Se apropie sfârşitul.
Sfârşitul Postului, vreau să spun.
(Se apropie şi alte sfârşituri, că aşa este viaţa: trecem prin noi sfârşituri către noi începuturi.)

Şi se cuvine să ne pregătim pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, cu toate cele cuvenite, după Legea Românească: milostenie, post, rugăciune, spovedanie, curăţenie (şi în casă, şi trupească, şi sufletească), mâncare…
Acum, ca să zâmbim puţin, am mai amintit eu gluma aceea:

„- Auzi, tu eşti credincios? Chiar te rogi şi ţii posturile?
– Posturile, nu prea, dar dezlegările, cu sfinţenie!”

Glumă, glumă, dar adevărul este că cel care s-a pregătit cu postul simte cel mai bine bucuria de sărbători.
Întâi, că postul înseamnă să te fereşti de rău şi să faci binele mai mult decât oricând. Iar după patruzeci de zile de luptă cu răul din noi şi de obişnuire cu binele se simte altfel, mai adevărat, lumina Naşterii lui Christos, minunea venirii binelui într-o lume a răului, a luminii într-o lume a întunericului.

20171210_145139 mic

Al doilea, că cel care gustă cu stăpânire bunătăţile se bucură mai mult de ele decât cel care le înfulecă lacom.
Ultimul doar îşi umple pântecele, în vreme ce primul „ascultă” cu gustul şi mirosul simfonia aromelor acestei nevoi pe care darul ceresc şi geniul omenesc au transformat-o în artă: hrănirea.

Al treilea, că cel care şi-a curăţit organismul prin post şi a stat deoparte de bucatele de dulce le va simţi nuanţele de gust şi miros aşa cum nu le poate simţi niciodată cel care are parte de ele zi de zi.

Ca urmare, în aceste zile în care aşteptăm Sărbătorile Domnului răbdând abţinerea în mijlocul miresmelor şi pregătirilor de praznic, vă ofer şi eu două mici reţete…
Nu neapărat originale, nemaivăzute sau nu ştiu cum!
O să o tot repet, sunt doar un om care se joacă în bucătărie, după un principiu învăţat în copilărie de la tatăl meu:
„Dacă tot trebuie să faci o treabă, învaţă-te să o faci cu plăcere!”
Şi cum trebuie hrăniţi copiii, putem să o facem frumos şi cu plăcere, nu-i aşa?

Deci,
Muşchiuleţ de porc marinat şi dat la cuptor
(din latinescul musculus, latinescul porcus şi româneasca bucătărie)

Se ia muşchiuleţul, se curăţă de orice fărâme de os, se spală de sânge etc. Să fie curat, cum se cuvine.
Apoi se pune într-o oală potrivită pentru mărimea sa, alături de condimente: usturoi, dafin, cimbru, piper şi ce vă mai place. Şi se acoperă cu bere! Cam aşa:

20171217_202128 micCam aşa arată muşchiuleţul în marinată… Îmi cer iertare pentru poză, nu mi-am dat seama că-i puţin neclară şi timpul să-l dau înapoi, nu pot!

Mare grijă, să nu fie o bere prea amară – nu vreau să dau nume – că stricaţi muşchiuleţul şi devine „medicamente amar”. Trebuie să fie una mai uşoară ca gust!

Cât se lasă la marinat?
La mine, o zi, două.
Mult?
Ce-i drept, se face atât de fraged, încât stă să se sfărâme când îl scoţi din marinată. Şi miroase, de mai că l-ai mânca aşa! Dar nu poţi, că e post!
Deci, înghiţi în sec, şi îl pui în tava în care ai un strat de ulei sau de unt topit.
Îl ungi pe toate părţile şi îl presari cu mirodenii (feliuţe de usturoi, puţin cimbru, ceva boia şi tot aşa…)
– şi, dacă vrei, şi cu ceva sare (eu nu mă grăbesc la sare, o să vă spun la sfârşit de ce).

20171218_172323 micMuşchiuleţul pus la tavă, pregătit pentru întâlnirea cu trecerea prin cuptor… 

Ei, înainte să-l punem în cuptor, avem două alegeri: să-l acoperim, sau nu.
Pentru că am un cuptor cu încălzire (şi) în partea de sus, nu-l acopăr. Îl pun la o depărtare potrivită, astfel încât partea de deasupra (unsă, vă amintiţi?) să se facă destul de iute. Astfel nu apucă să iasă prea mult suc din muchiuleţ prin evaporare. Totuşi focul nu îl dau tare (să zicem spre 200°).
Dacă nu avem un asemenea cuptor, facem o acoperire parţială – trebuie să şi răsufle – cu un capac pus într-o parte (fie că avem tavă romană pentru cuptor, din aceea cu capac, pe care îl punem puţin şui, fie că improvizăm ceva).

Îl întorc iar şi iar, cam la 15 minute, mai completând cu mirodenii dacă simt că este nevoie, dar mai ales ungând iar muşchiuleţul, ca să păstreze cât mai mult din suc (oricum o parte se scurge în tavă, devenind parte a unui sos… deosebit!).

În clipa în care este făcut arată cam aşa:

20171218_182637 micMuşchiuleţul trecut prin cuptor… 

Este, deci, vremea, să-l lasă să se răcorească.
Între timp am terminat şi

Slănina fiartă
(aşa cred eu că vine din tracă sau dacă acest cuvânt, „slănină”… de nu se poate spune!)

destul de uşor de făcut, de altfel.

Se ia slănina, se pune pe o tavă (preferabil sticlă, plastic ori un blat din lemn, nu metal) şi se presară bine-bine cu mirodenii (boia dulce sau iute, usturoi, cimbru, busuioc, ce vă place!). Trebuie să miroasă TARE mirodeniile.
Se pune în saramură – o saramură GROASĂ, de să plutească oul în ea – ori se presară cu sare cu pumnul, să fie şi sub slănină, dar şi pe ea.
Era să uit: slănina poate fi „tratată” întreagă, ori pe fâşii sau bucăţi; de obicei eu o crestez în lungime (o alegere „de mijloc”… trăiască moderaţia!).

IMG-20171217-WA0024 micSlănina, tratată… voiam să spun, tăiată moderat şi pe drum de condimentare şi sărare

După vreo două-trei zile, se vine cu un mujdei de usturoi gros, cu bucăţi mari – cel mai bine sfărâmat în piuă de lemn – şi grunji de sare. Cu o pensulă (de 20 sau 25 prefer eu) se unge slănina – dar mai ales se pune din belşug în crestături.

După încă o zi sau două, se poate da la fiert, afumat sau prăjit, după gust.

La fiert se pot adăuga aceleaşi condimente; rău nu pot face.
Cam aşa arată după

20171218_193406 mic

Nu vă speriaţi, am înfipt furculiţa în bucata de slănină nu ca s-o mănânc, ci spre a folosi bucăţile ca să acopăr muşchiuleţul de porc, făcând un ansamblu ca în această poză:

20171218_193410 micAcopăr muşchiuleţul cu slănina călduţă încă; mi se pare că le stă bine împreună!

Bag totul la rece şi îl las să se matureze până de Crăciun.
Când se scoate şi se poate servi rece sau încălzit.

„De ce rece?”
Păi ciorba şi sarmalele sau „friptura nouă” sunt oricum fierbinţi!
Puse frumos pe o farfurie largă – pe un platou – feliile de muşchiuleţ la cuptor, slănină şi brânză formează – cu o completare lichidă – un aperitiv perfect.
Interesant este că acelaşi aperitiv poate să devină uşor şi un „fel trei”… după gust!

Acum, de ce am spus că nu ţin să pun sare la muşchiuleţ?
Pe de-o parte, pentru că astfel merge bine şi pe post de „felul trei”, fiind răcoritor şi bine aşezător al stomacului.
Pe de altă parte, pentru că primeşte destulă sare dacă-i adăugăm o feliuţă de slănină condimentată ori de brânză telemea.
Sau chiar putem să-i turnăm deasupra puţină brânză topită de casă – simplă sau afumată, cu sau fără mirodenii. Aşa, cam ca asta…

 

În unt topit se adaugă bucăţi de caş sau telemea, topindu-se încet etc.; merge şi ca „topping” pentru friptură… 🙂

Dar, despre brânza topită de casă, poate altădată.

Până atunci, post cu folos, Sărbători Fericite şi poftă bună!
Dumnezeu cu noi!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Reamintesc pentru cei care uită, spun pentru cei care nu cunosc „serialul” „(Popa) La cratiţă…” că nu sunt bucătar, nu am pretenţii de bucătar, doar împărtăşesc experienţa mea măruntă dar plină de bucuria de a încerca să fac viaţa mai frumoasă, chiar şi pentru câteva clipe, copiilor mei şi celor dragi – care se încumetă să guste de ce comit. Deci, aceia care sunteţi specialişti ori specialiste, iertaţi-mi toate stângăciile şi nepriceperile culinare. Eu doar mă joc de-a gătitul!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

La cratiţă… Iar despre pateul de ficat

După ce am publicat mica scriere despre pateul din ficat de porc m-am trezit cu multe întrebări, laude (nemeritate) şi reproşuri – mai ales pe linia că e post şi „ispitesc”…

20171215_211259 micCică ar fi ispită pateuţul ăsta, săracu’ de el!

Acum, în ceea ce priveşte treaba cu „postul şi ispita”, cred că asta dovedeşte doar cât de orăşeni – în înţelesul trist al cuvântului – devenim. Păi suntem la sfârşitul postului! Şi trebuie pregătit mâncărurile (de dulce!) pentru Crăciun! Altfel cum o să prăznuim Naşterea Domnului cu cei dragi? Cu ciorbă de fasole şi pâine cu zacuscă? Sau cu mâncare de dulce cumpărată de la hipermarket-uri, plină de E-uri şi felurite alte chimicale?

Din moşi-strămoşi sfârşitul Postului Mare şi al Postului Crăciunului este plin de arome „de dulce”: de cozonac sau drob, de cârnaţi, sarmale, ciorbă de miel sau de pui sau de porc şi nenumărate altele.
Şi milioane şi milioane de Românce şi Români, generaţie după generaţie, au ţinut postul în vreme ce pregăteau bunătăţile bogate ale praznicelor Învierii şi Naşterii Domnului.
Ştiu că e greu, când îţi aburesc la nas toate bucatele de dulce, să faci faţă postului. Dar, pe de-o parte, ştii că mai e puţin şi vine dezlegarea. Iar, pe de altă parte, atunci capeţi putere sufletească mai mare, când înfrunţi ispite mai puternice.
Deci, eu doar ţin tradiţia, nu vă mai supăraţi pe mine!:D

Ei, şi venind la întrebări, m-am hotărât să răspund la trei dintre ele:

1. „Părinte, o reţetă de pateu de ficat mai rapidă nu aveţi? Că nu am timp să fac una prea migăloasă.”

Cea mai simplă reţetă de pastă de ficat pe care o cunosc este următoarea:

Se ia ficatul – de porc, de pasăre, de ce-o fi – şi se spală bine, dacă e nevoie se taie bucăţi, se pune în lapte cu mirodeniile dorite (fără sare!) şi se fierbe bine. Când fierbe, se adaugă şi sarea. Când începe să se sfărâme se pune la răcit în chiuvetă sau pe tocul ferestrei (dacă e destul de lat), şi fiind călduţ încă se dă prin sită sau prin maşina de tocat (sau prin amândouă). Desigur, se vor culege pieliţele şi firele mai rezistente (prin sită e uşor, că rămân acolo, în maşina de tocat cu grijă să nu ne prindem degetele; dacă e electrică, faceţi bine şi scoateţi-o din priză de fiecare dată când umblaţi la ea, că ştiu un caz când a apăsat din greşeală pe buton cu cotul chiar cel care o curăţa… ).
Se mai pot adăuga mirodenii, dacă se doreşte, dar, iată, cel mai simplu „pateu din ficat”.

2. „Părinte, reţete mai complicate de pateu nu aveţi?”

Acum, nu ştiu dacă întrebarea – pusă de vreo trei până acum – a fost sau nu glumeaţă ori ironică. Dar răspunsul, serios, este: da, ştiu unele mai complicate.

O să dau o singură pildă, una de îmbogăţire a reţetei de pateu de ficat în aluat (deşi se poate folosi şi pentru altele).

Se ia piept de pui, se pune în palincă aromatizată natural – sau, în lipsă, într-un vin bun ori, şi mai bine, în coniac – şi se lasă câteva ore să se pătrundă bine.

20171214_175437 mic 2O sticluţă mică-mică de palincă aromată (cu scorţişoară, cuişoare şi altele…), numa’ bună pentru ajutor la bucătărie!

Când este gata se pune lapte la fiert şi în laptele care fierbe se pune pieptul de pui pentru 5-10 minute.
Se scoate, se taie bucăţi – după cât de mare este pateul de ficat – şi se pune peste primul strat de pateu, acoperindu-se cu grijă cu următorul strat (eventual într-un mozaic de bucăţi de piept de pui şi ouă de prepeliţă – bineînţeles, fierte).
La sfârşit, după cum am povestit în postarea dinainte, se face capacul de aluat şi se dă la cuptor.

Dacă se vrea ceva şi mai şi,
se poate ca bucăţile de piept de pui scoase din coniac să fie învelite cu un strat subţire de aluat şi să fie prăjite puţin în unt, după care se pun în pateul care va merge la cuptor. Crusta va păstra şi mai mult din aroma de coniac, iar efectul la tăierea pateului – mai ales dacă tăişul dă de bucăţile de piept de pui – este… ameţitor.

Sper că doritorii de reţete mai complicate sunt mulţumiţi.

3. „Cât se păstrează pateul din ficat făcut în casă?”

Dacă a fost spălat bine de sânge – care e primul vinovat în oxidarea pateului la aer – şi dacă este acoperit cu unt ori aspic, până când „se intră în el” pateul de ficat poate să stea la frigider şi trei săptămâni.
De obicei însă la noi nu rezistă mai mult de 2-3 zile de sărbătoare (că nu facem atât de mult încât să mai rămână.)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

La cratiţă… Paste cu sos de roşii şi peşte – reţetă foarte rapidă

Pentru că astăzi este ultima zi cu dezlegare la peşte din Postul Crăciunului, în cadrul serialului La cratiţă… (am mai zis de copyright? 🙂 ) o reţetă simplă şi rapidă. Produsul nu îmi aparţine, a fost făcut sâmbătă de Andrada (fata mea cea mică). Am primit greu aprobarea să postez mica reţetă, sub cuvânt că „E ceva prea uşor, prea simplu! Nu se poate numi gătit!”.
Poate, dar nici eu nu pretind că aş fi bucătar… iar uneori chiar avem nevoie de câte o reţetă uşoară, simplă, rapidă…

Deci, se iau nişte spaghete fără ou (că e post!) şi se pun la fiert, cu puţină sare sau fără, cum place fiecăruia.
În acelaşi timp, se ia nişte pastă de roşii (preferabil ca cea făcută la Mânăstirea Paltin Petru-Vodă, adică 100% naturală) şi se pune într-un castron, ca să devină baza sosului.

Se condimentează după gust.
Andrada a preferat busuioc şi cimbru, în primul rând. Apoi, desigur, usturoi. Doar că usturoi praf – aşa a vrut ea – pentru că „dă gust repede, nu ustură la limbă şi nu trebuie să aştepţi”. Bine, cum zici tu!

Apoi a deschis o conservă de ton şi una de sardine, a turnat acreală peste ele (lămâia este cea mai bună, dar în lipsă merge şi puţină zeamă de castraveţi muraţi), apoi le-a adăugat în sos. Care, până la urmă, arăta aşa:

IMG-20171216-WA0013 micSosul de roşii cu peşte

Apoi au fost gata şi spaghetele,

IMG-20171216-WA0015 micDacă nu aţi mai văzut spaghete fierte, să ştiţi că aşa arată!

iar produsul final arăta astfel:

20171216_174606 mic

Puteţi să observaţi alături usturoiul tăiat felii pentru doritori (eu, cu siguranţă!) şi strugurii (din Republica Moldova) pentru desert.

A fost, într-adevăr, o reţetă făcută îndată, şi foarte bună! Cel puţin aşa credem noi, cei care am lichidat produsul…
Vorba aia, n-o fi gătit să faci aşa ceva, dar merită!

Recunosc însă, acum la sfârşit, blasfemia pe care am săvârşit-o (după cum mi s-a explicat, fără să îmi schimb părerea şi purtarea): am mâncat la aceste paste şi castraveţi muraţi

(Tot naturali, din aceeaşi sursă cu pasta de roşii…)

Dacă nu aveţi prea mult timp astăzi şi vreţi o reţetă foarte rapidă… poate că este o idee bună.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

La cratiţă… Pateu din ficat de porc

Pentru că se apropie Sărbătoarea Naşterii Domnului, a avut loc – sau va avea lor – şi tăierea porcului. Despre rostul Postului Crăciunului şi al tăierii porcului la sfârşitul acestuia poate o să scriu altădată. Acum vreau să reîncep să povestesc puţin din micile întâmplări „la cratiţă” pe care le întâlnesc, fie că sunt ale mele sau ale unor apropiaţi…

Seria a început pe o reţea de socializare, sub numele de „Popa la cratiţă” (copyright!), la exclamaţia unei doamne în timpul unei discuţii culinare („Aş vrea să văd popa la cratiţă!”). Acum, să mă fotografiez(e cineva) la cratiţă mi s-a părut puţin cam mult (să nu dăm în vedetisme!), dar să povestesc de prin bucătărie şi să pun poze cu eroinele principale (adică mâncărurile), da, mi-am zis, e bine.
Însă pentru că nu am de gând să povestesc în această serie doar despre ce trebăluiesc eu prin bucătărie, am ales un titlu mai general, adică „La cratiţă…” (copyright şi mai şi!).

Pentru astăzi, avem o poveste de dulce şi ceva mai încâlcită, chiar în rândurile următoare…

despre Pateu din ficat de porc

Cuvântul pateu este un neologism deja bine împământenit, luat din limba franceză. Unde este folosit şi pentru felurite plăcinte – foetaje, mă scuzaţi! – cu brânză, carne etc., dar şi pentru pasta de ficat, carne sau peşte amestecată cu anumite condimente.

Această bogăţie de înţelesuri a dat în limba română şi în bucătăria românească felurite reţete, expresii şi termeni; cel mai răspândit fiind, mi se pare mie, acela de pateu de ficat.

Rareori cumpăr pateu de ficat din magazine.
Şi îl cumpăr doar după ce am citit etichetele tuturor produselor de acest tip şi numai dacă mi se pare convingătoare descrierea ingedientelor.
Obligatoriu, nu cumpăr produse cu monoglutamat de sodiu, cele care au „proteină animală” de origine incertă (ştiu cum se produce în abatoare o mare, foarte mare parte din această „proteină animală” şi nu doresc nimănui să ştie!), cele care „îmbunătăţesc” pateul cu soia şi „proteină vegetală” etc. Este uneori cutremurător de-a dreptul, pentru că găseşti „pateul cu ficat de… (pasăre, porc)” sau chiar „pateu din ficat de…” în care ficatul este 15% ori chiar 8%! Ceea ce înseamnă că, de fapt, cam 90% din produs nu are legătură cu ficatul – şi adesea nici cu ceea ce înseamnă aliment într-o lume raţională.
Dar se mai găsesc, deşi nu totdeauna, produse care sunt convingătoare şi ca etichetă, şi ca ceea ce găseşti în conservă.

Totuşi, de departe, prefer, dacă se poate pateul de ficat făcut în casă. Este între greu de egalat şi inegalabil, atât ca siguranţă a conţinutului (a ingredientelor), cât şi ca potrivire a gustului cu ceea ce place familiei.

Şi pentru că săptămâna trecută am primit ceva materie primă – dintr-un porc de curte, crescut fără chimicale – m-am încumetat să fac şi eu pateu din ficat.
După cum am spus şi altădată, nu sunt bucătar, sunt doar un om care găteşte de nevoie şi de plăcere. Deci nu vă aşteptaţi la cine ştie ce competenţă şi nivel înalt; mă joc, mă bucur, încerc să fac ceva frumos… şi ştiu că sunt foarte mulţi care gătesc artistic, profesionist, cu multă artă, mult deasupra încercărilor mele modeste. Dar, cum îmi spunea tatăl meu când eram mic, fiecare steluţă de pe cer îl face mai frumos, oricât ar fi de mică.

Deci, cum am făcut eu

Pateu din ficat de porc

Am tăiat bucăţi ficatul, precum şi bucăţi şi mai mici de carne (rinichiul este foarte bun, de asemenea orice muşchi/carne de la porc) dar şi câteva de slănină. Este nevoie de slănină, chiar dacă adaug şi unt, bineînţeles, pentru că ficatul de porc este destul de uscat şi fără slănină, chiar şi cu unt, tinde să fie un pic aspru.

Pentru că am vrut un pateu care să fie „foarte de ficat”, slănina şi bucăţile de carne nu au fost mai mult de 1/6-1/5 din cantitatea de ficat.

Am spălat bine, în multe ape, ficatul.
Aici sunt două aspecte. Pe de-o parte, creştinii ortodocşi, aşa cum sunt eu, nu mănâncă sânge (Facerea 9.3-5). Aceasta, de altfel, este şi o parte foarte veche a Legii Româneşti, după care au trăit Străbunii vreme de milenii. Pe de altă parte, sângele strică pateul, îl face să fie uşor oxidabil şi greu de păstrat, chiar şi ţinut în cele mai bune condiţii. Şi, părerea mea, îi scade şi calitatea gustului.

Deci, bucăţile de ficat (şi celelalte), se pun într-un vas smălţuit, se lasă la apă rece, se scurg, apoi se reia umplerea cu apă a vasului, clătirea, scurgerea.
Treptat din roşu, roşu-întunecat, ficatul devine cenuşiu, iar apa care se înroşea îndată devine cel mult roză. Înseamnă că ficatul a fost curăţat de tot sângele în exces. Dacă este spălat prea mult, iarăşi nu este bine, pentru că începem să spălăm ficatul de ficat, dacă pot spune aşa.

20171214_175256 mic.jpgFicatul (şi ajutoarele lui) după spălare

Ei, odată ficatul pregătit, încep mai multe reţete de pateu de ficat. Dar nu o să stau să povestesc aici despre ele, despre ce am auzit ori am citit! O să povestesc ceea ce am făcut şi fac eu, adică reţetele de pateu din ficat pe care le folosesc eu.

Lapte!
Pentru mine, laptele este esenţial, alături de unt pentru un pateu din ficat de calitate.

20171214_175343 micLapte de vacă, proaspăt muls şi fiert…

Deci, pun peste ficatul spălat – şi celelalte bucăţi de slănină şi cărniţă – lapte, până îl acoperă binişor. Apoi adaug mirodenii (condimente). Desigur, fiecare pune mirodenii după gust, dar eu prefer:

– piper negru praf
– piper roz boabe (piperul roz este foarte aromat dar foarte blând la gust, aproape că nu ustură deloc; e folosit mai ales la peşte)
– cimbru
– frunze de dafin
– boia dulce
puţin usturoi şi coriandru

Pe lângă acestea mai folosesc, după chef, nucşoară, ienibahar, ienupăr şi, poate, un praf de rozmarin. Dar, după cum am spus, depinde totul de cum simt eu aromele atunci când lucrez, deci nu pot spune că folosesc exact aceeaşi reţetă de două ori. Se poate să mai adaug şi puţin busuioc.

20171214_180726 micLapte, ficat, mirodenii…

Vasul cu ficat, lapte şi mirodenii îl pun deoparte, acoperit cu un prosop curat.
Cât se lasă deoparte?
Depinde de gustul, răbdarea şi timpul fiecăruia!
Poate sta şi 12 ore (dar atunci trebuie să stea la rece!), poate sta 2-3 ore. De această dată l-am lăsat cam 2 ore.
După care l-am dat la fiert, la foc mijlociu.
În timpul fierberii ficatul, care deja a tras mult din grăsimea şi proteina din lapte, încheie acest proces, încât de la un moment dat încolo pare că ficatul fierbe în apă. Este, de fapt, un fel de zer, este ceea ce a rămas din apa lăsată de ficat şi din laptele care a dat ficatului multă bunătate…

20171215_190623 mic.jpgLapte, ficat, mirodenii… după fierbere. Nu prea mai pare lapte! 🙂 

Bineînţeles, odată fiert bine, îl dau deoparte şi îl las să se răcească.

Atunci când s-a răcit începe următoarea parte!

Întâi, tai ceapă şi usturoi – amândouă uscate – (cam în proporţie de 2/1 sau 3/1, depinde şi cât de puternic este aromat usturoiul). În acelaşi timp, la foc mic, topesc în tigaie ceva unt – de data asta a fost o jumătate de pachet de unt (100-125 grame). Când s-a topit, adaug ceapa şi usturoiul şi amestec uşor, din când în când, până ce capătă o culoare galbenă strălucitoare (niciodată maronie! trebuie să fie curată şi luminoasă, mai bine mai spre alb decât spre maro!).

În timp ce se călesc uşor şi încetişor ceapa şi usturoiul, trec ficatul – cu slănia şi cărniţa de ajutor – prin maşina de tocat. Am grijă să strecor zeama, ca tot ficatul fărâmiţat să ajungă în pateu. Adaug noi mirodenii – în primul rând sare şi boia dulce de ardei, dar şi altele, dacă simt că mai trebuie – şi îl frământ, ca să se amestece bine. Apoi îl trec iar prin maşina de tocat.

20171215_193750 micFostul ficat cu ajutoare şi condimente în curs de a deveni pateu… 

Fac un cuib în mijlocul amestecului – ce miroase de te face să simţi jertfa postului mai tare ca niciodată! – şi torn acolo untul cu usturoi şi ceapă. Amestec – suferind! – cu aceeaşi lingură de lemn sau lopăţică de lemn pe care o folosesc mereu. Şi dau iarăşi totul prin maşina de tocat. Dacă mai este nevoie, adaug alt unt, ca pateul să fie îndeajuns de cremos. Se mai pot folosi şi lapte sau zeama în care a fiert.

20171215_193758 micPateul la răscruce… să fie mai fin sau mai consistent? mai condimentat sau mai uşor?

Ei, în această clipă suntem la o răscruce!
Vrem un pateu din ficat mai fin sau mai consistent?
Dacă vrem unul mai consistent, putem să ne oprim aici sau chiar să adăugăm ceva bucăţele de carne, păstrate (din fiertură) şi date doar o singură dată prin maşina de tocat. Ele vor da un amestec de pastă şi bucăţele de carne foarte potrivit pentru un „pateu vânătoresc” – după cum îi spunea un prieten.
Dacă vrem unul mai fin şi nu avem o sită pe măsură la maşina de tocat (cazul meu), putem să-l trecem printr-o sită cu ochiuri mici (am) sau să îl mai dăm prin maşina de tocat (nu e uşor, dar e eficient).

Totuşi mie îmi place un pateu de ficat mediu spre fin, în care să se mai simtă bucăţele mărunte de carne sau ficat – să simţi că mesteci ceva! –, dar şi fineţea şi onctuozitatea pastei… Deci, aşa l-am şi făcut!

20171215_211259 mic.jpgAlegerea mea de consistenţă, aromă şi răbdare până se termină Postul!

Dar!
Răscrucea despre care am spus nu se opreşte la fineţea pateului!
Acum se pun ultimele condimente, se pune ultima sare etc.
Era să uit!
Nu pun în pateu sare praf!
În puţin lapte sau în puţină zeamă în care a fiert ficatul pun sarea şi o topesc, turnând apoi cele două degete de saramură în pateu! Astfel se amestecă foarte bine şi nu risc să rămână sarea doar într-o parte a pateului, ori chiar să fie grăunţi de sare încă întregi. (Folosesc sare de mare neiodată ori sare de ocnă neiodată, deoarece nu avem probleme cu tiroida care să ceară un surplus de iod.)

Deci, ca să revin, acum este clipa în care se face şi ultima dregere a pateului, în care se pun şi ultimele condimente.
Eu, de pildă, am pregătit într-o cană, în două degete de palincă aromatizată de mine (natural 100%), boabe de ienupăr şi de piper roşu (roz). Ienupărul şi piperul au tras o mare parte din palincă şi s-au înmuiat aproape de dizolvare. Am amestecat totul – ienuper, piper şi cele câteva picături de palincă aromată – cu ceva pateu de ficat, umplând un borcănaş care, bineînţeles, va avea altă savoare decât restul.

20171214_175437 mic 2Palincă de Maramureş aromatizată de mine doar cu aromate naturale (de unde şi culoarea);  e sănătate lichidă! (bineînţeles, folosită cu moderaţie!)

Penultimul capitol este acela al umplerii borcanelor (recipientelor) cu pateu din ficat.
Umplerea trebuie făcută cu grijă, ca să fie cât mai puţin aer prins în vase.
Ca să se păstreze bine, trebuie ca vasele să fie umplute până la capac, astfel încât să nu fie loc pentru aer şi să îl oxideze.
Dar, bineînţeles, există şi varianta mai elegantă, în care pateul de ficat este acoperit cu unt, cu aspic sau cu aluat.
Acoperirea cu unt este uşoară: se topeşte la foc mic untul în tigaie, se adaugă eventual mirodenii şi sare, se lasă să se răcească şi se toarnă într-un strat nu prea gros peste pateu.
Aspicul cere ceva mai multă muncă, iar prepararea este cam la fel cu facerea de piftie. Chiar şi condimentele pot fi aceleaşi! Dar, bineînţeles, există şi forme complicate de aspic (inclusiv cu tot felul de gelatine industriale şi coloranţi alimentari)… de care nu am făcut şi nu fac (merg pe reţete strict naturale, nu folosesc gelatină din comerţ pentru a închega aspicul sau piftia!).

20171216_170858 mic.jpgFiertura – copită şi ureche de porc – din care iese aspicul; cimbru, usturoi, puţin ienibahar… după gustul fiecăruia

Aluatul este o altă poveste, şi chiar una minunată!
Un aluat de plăcintă, precum cel de plăcintă cu mere, de pildă, este foarte bun pentru pateu. Odată pregătit aluatul, se unge o tavă de chec sau cozonac – ori alta potrivită – cu unt, se tapetează cu hârtie de copt (aş zice eu, şi aceea unsă şi pe dinăuntru cu unt) şi apoi se aşează un strat de 1-2 cm de aluat. Se umple cu pateu şi se adaugă un „acoperiş” din aluat, apoi să dă la copt. În cazul acestui pateu se pot adăuga în pateu ouă întregi (fierte bine) de găină sau prepeliţă, mici cuiburi de brânză tare (telemea, gouda, caşcaval etc.) sau jumătăţi de ou de raţă sau gâscă (bine fierte). Toate fiind, se înţelege, înglobate în pateul de ficat.
Din păcate, nu am apucat de această dată să fac şi această formă de pateu, care este excepţională şi ea.
Dar nu pot să mă plâng, pentru că pateul pe care l-am făcut aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul şi sfârşitul Postului! Sau eu le aştept cu nerăbdare?? Hm!

Desigur, la sfârşit este o întrebare grea:

Cât de bun este acest pateu din ficat făcut în casă?

Ca să spun drept, fiecare are părerea lui, dar eu cred că drogurile au apărut doar pentru că oamenii de acolo nu cunoşteau pateul de ficat. Dacă l-ar fi cunoscut, nu ar mai fi avut nevoie de altceva…
iar postul ar fi însemnat un eroism incomparabil (şi o adevărată întărire a puterii sufletului asupra trupului!).

Post cu folos şi… poftă bună!

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă