RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC”” C.I.B. ÎNTREABĂ:

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC” C.I.B. ÎNTREABĂ:

Ma intrebam daca orice om trebuie sa stea sub pacatul lui Adam sau este permis ca unul sa manance ca Ioan Botezatorul si sa se sacrifice ca el (sau sa incerce e mai multe ori); si atunci e gresit sa fii vegetarian cat mai mult timp sau mereu? e gresit ce a facut Ioan Botezatorul? Iisus spunea ca pentru a invinge anumiti demoni trebuie post de 40 de zile spun biologii ca laptele ouale carnea sunt acide si cu toxine ; sigur ca daca esti in lume gusti (nu abuzezi) – dar acasa 90% vegetarian (naut fasole linte fasole mamaliga nuci miere usturoi mucenici placinte – nu e asa rau); pentru ca altfel se intelege ca omnivor se intelege salam dimineata cu oua prajite la pranz friptura si seara felul 2 adica se intelege mai mult carnivor; mi-a placut paragraful cu ce mancau romanii de demult – oare asta inseamna sa fii omnivor?; sa tii post inseamna sa iti faci tie un bine (sufletului si trupului) nu lui Dumnezeu nu? Aveam o colega care tinea post miercurea vinerea si LUNEA – spunea ca asa o ascuta Dumnezeu mai mult ce ziceti?

Este greu de crezut că vor fi mulţi dintre Creştini care să-l egaleze măcar pe Sfântul Constantin cel Mare (cel întocmai cu Apostolii). Iar „Împăratul Alb”, Constantin cel Mare, a mâncat şi carne… Aceasta este doar o pildă – între foarte, foarte multe – prin care putem să înţelegem că nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 8.8).

Nevoia de carne este venită din starea de cădere a Omenirii, ca întreg. Aceasta este indirect o urmare a căderii Protopărinţilor, dar această relaţie nu este bijectivă: ieşirea din blestemul ascultării de Satana – lăsat moştenire de Adam şi Eva urmaşilor lor – nu anulează consecinţele alegerilor ulterioare ale omului, nu anulează făptuirile urmaşilor lor. Altfel spus, atunci când Saul s-a botezat, devenind Pavel, nu au înviat nici Ştefan, Întâiul Mucenic, nici alţi creştini ucişi cu complicitatea sau din vina lui Saul/Pavel. Atunci când pocăinţa Apostolului Petru a fost primită de Domnul iertarea nu a înlăturat lepădarea, nu a şters-o din istorie; ea a rămas făptuită şi stă până astăzi pildă a slăbiciunii şi trufiei omeneşti, a iubirii dumnezeieşti şi a puterii curăţitoare şi vindecătoare a pocăinţei şi harului.

Tot la fel, ieşirea din blestemul lui Adam s-a făcut, la nivel obiectiv, prin Întruparea, Pătimirile, Moartea, Pogorârea la Iad, Învierea şi Înălţarea la Ceruri săvârşite de Domnul nostru Iisus Christos. Însuşirea acestei ieşiri se face, la nivel personal, prin Credinţa în Iisus Hristos Domnul, prin ascultarea faţă de Biserica/Învăţătura Sa. Nu se face ieşirea de sub blestemul/păcatul lui Adam nici prin post, nici prin rugăciune, nici prin orice altă asemenea lucrare; acestea au rostul lor, ca mijloace de (mai) bună aşezare a noastră în Credinţă, de înlocuire a păcatelor şi patimilor cu lucrarea şi trăirea cea bună. Ele nu sunt nici scop în sine, nici „mijloace mântuitoare” – căci altfel nu era nevoie de Jertfa lui Christos.

Desigur, postul este cerut şi proorocit de oamenii lui Dumnezeu, ca şi de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi (ca la Matei 9.15 ş.a.a.). Dar ceea ce înseamnă postul în primul rând se vede mai pe larg, în Scripturi, la Profetul Isaia (capitolul 58), la Profetul Zaharia (capitolul 7) etc. Cei care pun accentul pe mâncare în post au toate şansele să uite de esenţa postului: facerea de bine şi ferirea de rău. Din acest punct de vedere Fiul lui Dumnezeu a postit şi atunci când mânca mielul pascal, şi atunci când mânca peşte, ca şi atunci când nu a mâncat nimic, pentru că niciodată nu săvârşise nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia 53.9; I Petru 2.22). Milostenia, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: acestea sunt postul care alungă demonii (şi, trebuie să-ţi spun, Hristos nu a cerut pentru acest post o anumită durată! vezi Matei 17.21 şi Marcu 9.29, ca să constaţi că nu există termen anume pentru post şi rugăciune…).

Abţinerea de la anumite mâncăruri se face în post ca mijloc de a supune trupul sufletului, astfel încât şi patimile trupeşti să fie biruite de voinţa întărită, antrenată prin abţinerea de la mâncărurile amintite. Dar asta nu înseamnă că ele pot fi numite necurate sau spurcate, de vreme ce Însuşi Domnul a oprit o asemenea gândire (Faptele Apostolilor 10.9-16), iar Duhul lui Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Pavel, spune limpede că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4.4-5).

Faptul că unii biologi (ori medici) spun că ar fi „acide şi toxice” unele alimente este nesemnificativ în acest context; unii (biologi ori medici) spun că şi cartofii sunt toxici, că şi peştii sunt toxici, că şi pâinea e toxică, ba şi legumele şi fructele… Dacă ne-am lua după toţi, ar trebui să ne hrănim cu aer!

Adevărul este însă că o hrănire sănătoasă, omnivoră, este mai bună decât veganismul sau vegetarianismul pentru cei mai mulţi dintre oameni. Voi reveni mai jos asupra termenului.

Înainte aş vrea să mă opresc la uimitoarea comparaţie cu Sfântul Ioan Botezătorul.

Totdeauna m-am minunat de îndrăzneala unor oameni care îşi închipuie că pot „imita” sfinţii în anumite performanţe, fără a se strădui să observe contextul, fără a se întreba dacă nu cumva acelea ţin de unicitatea sfântului ce le-a atras atenţia.

Sunt unii care sunt grabnici în a lovi – din păcate, chiar la propriu – sub jalnica „îndreptăţire” că ar fi vorba despre „palma Sfântului Nicolae”. Dar ei uită că înainte de a putea da o asemenea palmă ar trebui să aibă în spate toate ostenelile şi faptele bune ale Sfântului Nicolae – ba chiar mai multe, proporţional cu păcatele şi patimile lor – şi să fi ajuns la înălţimea duhovnicească a acestuia (adică la îndumnezeire). Dar ei, fără să se fi despătimit măcar, cu atât mai puţin să fi ajuns la contemplaţie şi îndumnezeire, îşi arogă dreptul la o faptă pe care o înţeleg strâmb, foarte strâmb (după starea lor sufletească, adică).

În aceeaşi măsură şi ideea de „a-l imita” pe Sfântul Ioan Botezătorul este străină dreptei judecăţi. Pentru că rosturile şi starea acestuia – ultimul profet al Vechiului Testament, primul sfânt al Noului Testament, deschizătorul căii Domnului – sunt înfricoşător de departe de starea celor care pretind a încerca „să-l imite”…

„Simplul” fapt că iconografia ortodoxă îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul îngereşte înaripat ar trebui să ne smerească sufletul înaintea sa!
Desigur, există în Istoria Bisericii câţiva – câţiva! – care au ajuns la măsuri asemănătoare Sfântului Ioan Botezătorul în unele privinţe; ca în asprimea postirii, de pildă. Însă aceştia sunt, după cum am subliniat, câţiva; şi, pe deasupra, călugări.

Mai mult, ideea că Ioan a postit „ca să se sacrifice” este cel puţin stranie, iar cea că un mirean de astăzi ar putea – sau ar trebui – „să se sacrifice ca el” este şi mai străină gândirii ortodoxe.

Om excepţional, plin de Duhul Sfânt şi prooroc încă din pântecele maicii sale, cel prin care însăşi maica sa a primit Duhul Sfânt (Luca 1.41-45), Ioan Botezătorul este pentru omenire un pisc ameţitor de înalt. Rosturile sale de binevestitor al Venirii Domnului, de Botezător şi Înaintemergător al Acestuia sunt unice şi irepetabile. De aceea, din pilda vieţii sale trebuie să alegem ceea ce este de ales, nu ceea ce suntem ispitiţi să „înşfăcăm”.

Merită observat că însuşi Proorocul Ioan Botezătorul nu a îndemnat pe oameni la o postire ca a sa! Întrebat de unii şi de alţii despre calea pe care trebuie să o urmeze, el le-a răspuns
Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea.” (Luca 3.11)
Iar vameşilor le-a cerut doar
Nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit” (Luca 3.12-13)
Iar ostaşilor le-a poruncit
Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3.14)

Şi dacă ucenicii lui Ioan posteau, aceasta nu a fost nici după o cerere a Proorocului, nici după chipul postirii lui, şi nici nu i-a ferit de greşeli; căci postirea lui Ioan era urmare a harului, pe când postirea lor era o căutare a harului. Dar harul se dă după mila lui Dumnezeu, iar nu după fapte. Faptele sunt fie roade ale credinţei (Matei 7.16-18; Iacob 3.17), fie călăuză spre o viaţă în credinţă, îndreptar şi lecţie (Tit 2.1-14 şi 3.8; Romani 7.4-5; Evrei 10.24; I Timotei 6.17-19 etc., etc.). Iar harul lui Dumnezeu este dar, pe care omul fie îl respinge, fie îl iroseşte, fie îl primeşte, apropiindu-se de Credinţă şi începând să se ostenească a rămâne în Credinţă (şi dând voinţă, primeşte putere, adică har peste har – Ioan 1.16).

Ori încercarea de a impune – sau de a-ţi impune – un regim vegan, ori chiar vegetarian, împotriva poruncilor lui Dumnezeu, nu este lucrare a Credinţei. Căci Însuşi Dumnezeu a poruncit să se mănânce şi carne (Facerea 9.3-4; I Corinteni 10.25 ş.cl.), şi a oprit osândirea acesteia (F.A. 10.9-16; I Timotei 4.4-5 ş.cl.), ba chiar a osândit făţiş pe cei care ar impune, ca obligatoriu, veganismul sau vegetarianismul (I Timotei 4.1-3).

Este oare bine să ţinem post?

Da. La vremea potrivită, şi doar dacă folosim abţinerea de la mâncărurile de dulce pentru a da sufletului putere în lucrarea faptelor bune. Dar dacă mâncarea de post ni se face îmbuibare şi prilej de lăcomie, cu mare greutate se mai poate numi acela post.

Este oare bine să nu mâncăm niciodată carne?

Desigur. Dacă avem o boală care ne opreşte de la carne, dacă suntem călugări sau pustnici (respectiv călugăriţe sau pustnice). Sau dacă, printr-o lucrare a harului, scăpăm de nevoia de carne; doar că trebuie mare grijă să fie har, iar nu ispită diavolească prin care ne hrănim trufia, prin care ne tulburăm familia, prin care smintim pe alţii. Pentru că Cel care a zis milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6.6; Matei 9.13), ne-a arătat limpede că mai mare este dragostea decât postul (Matei 9.9-15). Căci este o vreme pentru toate lucrurile de sub cer (Eccleziastul 3.1), iar postul este bun şi el la vremea lui şi cu rostul lui. Iar pentru cei din familie s-a poruncit ca rugăciunea şi postul – şi de mâncare, şi de apropiere dintre soţi – să se facă doar cu bună învoială, pentru un timp – deci nu pentru totdeauna (I Corinteni 7.5). Căci diavolul adesea ispiteşte pe unul dintre soţi fie cu îndemnuri nemăsurate la rugăciune, fie cu îndemnuri nemăsurate la post, fie cu alte asemenea „asupra măsuri”, pentru a stârni dezbinări, certuri, despărţire; şi se bucură cu atât mai mult cu cât asemenea răutăţi se fac în numele evlaviei.

Este oare bine să mâncăm carne, ouă, lactate şi altele asemenea?

Desigur. Dacă ţinem posturile cuvenite, iar mâncarea de dulce o primim cu mulţumire şi măsură.

Aşa cum există ispita laicizării, prin care unii pierd moştenirea Străbunilor şi în Credinţă, pierzând şi bucuria posturilor, şi bucuria sărbătorilor, tot aşa există şi ispita monahomaniei. Prin aceasta s-au pierdut familii, căci unul dintre soţi – sau chiar amândoi – au uitat ce înseamnă căsătoria şi mirenia şi au început, cu totul nepotrivit, să încerce să fie „mireni-călugări”, adoptând, fără îndrumare duhovnicească şi fără dreaptă socoteală, bucăţi din cele ale monahilor, scoase din rânduiala mânăstirească. Doar că postirea monahilor – dacă este să o dăm ca pildă – se face prin ascultare şi cu îndrumare, iar nu după chef şi idei culese de pe internet sau din spusele unuia şi altuia. Am cunoscut chiar cazuri în care mari duhovnici au silit pe unii fii duhovniceşti (fie călugări, fie mireni) să mănânce de dulce în post spre a-i scăpa de trufia în care căzuseră pentru că se încredeau în faptele lor. Trebuie să ne păzim, prin urmare, şi de lepădarea de viaţa creştinească de frica lumii, dar şi de ispita evlaviei false, lipsită de dreaptă socoteală; căci amândouă ne despart de Dumnezeu. (Să nu uităm că mulţi prooroci şi martiri au fost ucişi sub cuvânt de evlavie…)

Cu toate că acest răspuns poate să pară lung, faţă de întrebările puse e, de fapt, foarte scurt. Mai multe lucruri se lămuresc, desigur, prin buna călăuzire a duhovnicului, prin ţinerea cărării împărăteşti cea de mijloc, bine cumpănită.

Iar Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s