7. CE PUTEM MÂNCA, NOI CREŞTINII? ŞI, PÂNĂ LA URMĂ, CE TREBUIE NOI SĂ ŢINEM DIN LEGEA LUI MOISE?

Ce putem mânca noi creştinii?

Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru (I Cor. 10, 25). Iată porunca lui Dumnezeu!
Dar adventiştii pretind că nu am avea voie să mâncăm carnea anumitor animale. De ce spun asta? Desigur, pentru că sunt în rătăcire. Dar de unde apare această rătăcire?
Ei pornesc în amăgirea lor de la legământul făcut de Dumnezeu cu israeliţii după ieşirea din Egipt. Atunci, ca parte a obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu, li s-a dat şi să nu mănânce anumite feluri de animale, care, pentru ei, urmau a fi considerate spurcate. Iată un exemplu:

Grăiţi fiilor lui Israel şi le ziceţi: Iată animalele pe care le puteţi mânca din toate dobitoacele de pe pământ: Orice animal cu copita despicată, care are copita împărţită în două şi îşi rumegă mâncarea, îl puteţi mânca. Dar şi din cele ce-şi rumegă mâncarea, sau îşi au copita despicată sau împărţită în două, nu veţi mânca pe acestea: cămila, pentru că aceasta-şi rumegă mâncarea, dar copita n-o are despicată; aceasta este necurată pentru voi. Iepurele de casă îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi. Porcul are copita despicată şi despărţită în două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi (Leviticul 11, 2-7 şi urm.).

Şi se continuă mai departe cu aceeaşi precizare fundamentală pentru voi (Lev. 11, 4-8, 10, 12, 20, 2326, 28, 29, 31 etc.), adică pentru fiii lui Israel, pentru evreii Vechiului Testament. Deci animalele nu erau spurcate în sine, ci urmau a fi spurcate pentru ei, pentru israeliţi. De altfel, cum ar fi putut fi spurcate în sine animalele, când ele făceau parte din creaţia lui Dumnezeu cea bună foarte (Facerea 1, 20-25)? Dar ele urmau a fi spurcate pentru evrei, evreii Vechiului Testament, ca parte a contractului (legământului) dintre ei şi Dumnezeu. Deşi ele nu erau spurcate în sine, evreii aveau obligaţia a le trata ca atare, renunţând să le mănânce, ca o formă rituală de postire, ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca un alt chip al postului pe care Adam şi Eva nu îl ţinuseră.

Dar pentru noi, creştinii, este valabil acest cuvânt? (Vedeţi, revenim la aceeaşi problemă a adventiştilor, cea cu privire la ţinerea Legii de către creştini!)
Bineînţeles, nu este valabil acest cuvânt pentru noi creştinii. De fapt, putem cunoaşte deplin ce este valabil pentru creştini din Legea lui Moise, căci iudaizanţi rătăciţi – ai căror urmaşi şi mai rătăciţi sunt adventiştii de astăzi – au tulburat Biserica şi în zilele Sfinţilor Apostoli. Ei încercau a sili pe creştinii dintre neamuri a păzi „rânduielile lui Moise” şi chiar a se tăia împrejur, făcând pentru aceasta mari presiuni în Biserică (Galateni 2, 11-13; Fapte 11, 2-3; 15, 1-5).

Şi Apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6).

Şi făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le lor ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă (Fapte 15, 7-9).

Iată deci, mărturia Duhului Sfânt prin gura marelui Petru, arătând cum Dumnezeu primea pe păgânii care credeau în Hristos şi nu ţineau Legea lui Moise, curăţindu-i prin credinţă.

Acest lucru se vede şi din primirea Duhului Sfânt de către sutaşul Corneliu şi cei împreună cu el (Fapte 10, 1-48). Că acest sutaş nu era dintre prozeliţi, deci nu ţinea Legea lui Moise, se vede chiar din pilda pe care Dumnezeu i-o dă lui Petru. Căci pe când Sfântul Apostol Petru se pregătea să mănânce,

a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer (Fapte 10, 10-16).

Este evident deci că sutaşul Corneliu mânca, la fel ca toţi cei dintre neamuri, alimente interzise în Legea Veche, ceea ce l-ar fi oprit pe zelosul Petru a se duce în casa lui. Iar Duhul Sfânt a arătat în chip evident că o asemenea oprelişte nu mai există în Legea Nouă.
Desigur, învăţătorii înşelăciunii adventiste, stânjeniţi de această pildă atât de limpede a lui Dumnezeu, încearcă s-o răstălmăcească. Ei spun că animalele spurcate din pânză ar închipui neamurile (păgânii), dar nu ar avea legătură cu vreo anulare a prescripţiilor Legii Vechi privind mâncarea. O asemenea părere copilărească este uşor de înlăturat. De vreme ce se face comparaţie între animalele interzise în Vechiul Testament şi neamuri, ori sunt primite ambele în Legea Nouă, ori nici una. Căci dacă s-ar compara neamurile cu animalele zise spurcate, şi n-ar fi curăţite în Legea lui Hristos şi unele şi altele, comparaţia n-ar avea nici o valoare. Ar fi ca şi când ai spune „zăpada este albă ca smoala”! De vreme ce smoala este neagră, în chip firesc zăpada ori nu poate fi albă, ori nu poate fi ca smoala. Deci dacă neamurile, în ciuda Legii Vechi, au fost primite de Dumnezeu, atunci şi animalele cândva socotite spurcate sunt bune de mâncare.

Dar să ne întoarcem şi la acel loc în care Sfinţii Apostoli şi preoţii din Ierusalim ne sunt arătaţi de Dumnezeu în discuţii privind ţinerea sau ne-ţinerea Legii lui Moise de către creştini. După ce Sfântul Apostol Petru aminteşte – cum am arătat – de minunile făcute de Dumnezeu pentru (şi la) primirea celor dintre neamuri în credinţa Adevărului, el mai aminteşte ceva important: Legea lui Moise nici n-a putut fi ţinută vreodată de om. Căci, spune el:

Pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? (Fapte 15, 10).

Dar despre aceasta deja am mai vorbit, arătând că din Legea Veche nu se poate mântui cineva, ci numai din Hristos. Astfel că Duhul Sfânt a folosit prilejul Sinodului de la Ierusalim pentru a proclama adevărul în chipul cel mai limpede. Şi această hotărâre – care este totodată o certare a tuturor sectanţilor şi iudaizanţilor – sună astfel:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Drept aceea, am trimis pe Iuda şi Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri.
Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:
Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de [animale] sugrumate, de sânge şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată, prin urmare, limpede, ce rămâne din regulile Legii Vechi: a nu mânca cele jertfite idolilor, animalele sugrumate şi sânge de animale şi, desigur, fuga de desfrânare. Nu mai sunt nici vechile jertfe, nici vechile ritualuri, nici tăierea împrejur, nici sâmbăta, nici opreliştile alimentare, nici celelalte ale Legii Vechi. Căci şi păzirea Sâmbetei, şi oprirea de la carnea anumitor animale s-au dat prin Moise, prin Legea Veche. Nu au păzit nici Sâmbăta sau prescripţii alimentare nici Avraam, nici patriarhii, nici urmaşii lor până la Moise. Ba mai mult, prin acest Sinod din Ierusalim încetează chiar şi tăierea împrejur! Iar aceasta, deşi poruncită şi de Moise, se dăduse încă lui Avraam de Dumnezeu, ca semn al făgăduinţei şi al legăturii dintre cei aleşi şi Dumnezeu, până la venirea Mântuitorului! Iată deci câtă putere are Legea Nouă, spre a depăşi hotarele mici ale preînchipuirii, ale Legii Vechiului Testament! Iar pentru subiectul acestui capitol iată că NU există pentru creştini vreo interdicţie de genul „nu mânca, nu atinge”, căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat (I Timotei 4, 4).

Şi acest lucru rămâne până la sfârşitul veacului, indiferent cât ar încerca ispititorii (şi Ispititorul) să rătăcească pe cei aleşi.

Pentru cei care încă nu s-au lămurit îndeajuns, Duhul Sfânt a lăsat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, o întâmplare care mărturiseşte şi întăreşte adevărul deja arătat:

[…] când Chefa [adică Sfântul Apostol Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob [adică din Biserica din Ierusalim şi împrejurimi, păstorită de Sfântul Apostol Iacob], el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu ei, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii? (Galateni 2, 11-14).

Să vedem dar întâmplarea! Petru, marele apostol şi mărturisitor al dumnezeirii Cuvântului, a venit în Antiohia, unde foarte mulţi creştini nu erau dintre iudei, ci dintre feluritele neamuri ale Siriei. Şi, după Legea Nouă, mânca Sfântul Apostol Petru împreună cu toţi creştinii, primind la fel şi carnea de porc, şi pe cea de vită sau de pasăre, şi fructele de mare şi peştele şi toate celelalte. După cuvântul Evangheliei, după cum spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar venind din Biserica Ierusalimului iudei care ţineau şi rânduieli ale Legii Vechi, a şovăit Petru, nevoind – poate din dragostea cea multă faţă de neamul său, poate dintr-o nepotrivită temere – să-i ruşineze. Şi a început să mănânce cu ei, ferindu-se de cărnurile pe care Legea Veche le interzicea, dar care acum erau permise creştinilor. Şi au fost atraşi la această făţărnicie mulţi, ba chiar şi cei dintre neamuri s-au văzut nevoiţi – sub presiunea iudaizanţilor şi a pildei lui Petru – să respecte ce nu era de respectat. Şi pentru a se restabili adevărul şi firescul Bisericii a fost nevoie de intervenţia autoritară a Sfântului Apostol Pavel. Şi lui nimeni n-a putut să-i spună ceva, ca unul ce avea Adevărul de partea sa.

Iată, prin urmare, că Biserica a ţinut în vremea Sfinţilor Apostoli aceeaşi lege ca şi astăzi, prin care toate cele ale lui Dumnezeu sunt binecuvântate. Fără Legea Veche, fără a pune pecetea spurcăciunii pe cele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut şi le-a numit curate¹. Vedem limpede mărturia Sfintei Scripturi, mărturia lui Dumnezeu, mărturie pe care Hellen White şi urmaşii ei o calcă în picioare, ca duşmani ai Adevărului, ai Bisericii, ai lui Dumnezeu.

Desigur, ei mai adaugă la aceste răstălmăciri ale Bibliei şi tot felul de explicaţii omeneşti, care să arate tot felul de beneficii ale practicilor lor. Astfel, ei se străduiesc să dovedească faptul că, prin evitarea cărnii de porc şi a celorlalte alimente de care se feresc, au o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. De fapt nu este chiar aşa, pentru că ei aleg anumite eşantioane din comunităţile adventiste, altele fiind în contradicţie cu declaraţiile de sănătate şi longevitate ale sectei. Dar, oricum, acest lucru nu ar trebui să conteze pentru un CREŞTIN! Căci noi nu pentru a sta cât mai mult în lumea de aici trebuie să luptăm, ci pentru câştigarea vieţii veşnice. Din acest punct de vedere mult mai importantă decât longevitatea şi sănătatea este ASCULTAREA faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar adventiştii, prin „regimul lor alimentar”, aşa cum am văzut, îl încalcă. A, dacă ar spune, „ştim că nu mai este obligatorie o asemenea lege, dar noi o ţinem pentru noi, pentru sănătatea noastră”, încă ar fi de înţeles. Dar aşa cum fac ei, proclamând practici străine drept practici creştine, iar apoi justificându-le cu asemenea argumente lumeşti, se dovedesc doar negustori de idei religioase. Mai rău este că şi aici se înşeală; şi aceasta din două pricini. Întâi, trebuie să amintim tuturor că sănătatea şi viaţa noastră sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Alimentaţia Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul în pustie, a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul şi a altor sfinţi din Vechiul şi Noul Testament era – după ideile dietologiei moderne – cu totul nesatisfăcătoare. Şi totuşi sfinţii nu au avut probleme de sănătate sau longevitate. Putem da numeroase astfel de exemple şi din călugărie, de la Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Daniil Sihastrul la părintele Cleopa sau la părintele Sofian, sfinţi asceţi ai zilelor noastre. Din toate aceste pilde se vede limpede că alimentaţia modernă, cu tot suportul ei ştiinţific, se limitează doar la considerente omeneşti. Dar realitatea duhovnicească este foarte diferită. Nu vom trata aici acest subiect, care e prea larg pentru lucrarea de faţă. Credem însă că am spus destul pentru ca oricine să vadă că de fapt ideile adventiste legate de regimul alimentar sunt greşite şi pur şi simplu necreştineşti.

Şi nici nu este de mirare că ajung în astfel de rătăciri feluriţii sectanţi, când ei nici măcar nu au preoţie, care să apere învăţătura Bisericii de răstălmăciri. „Ba nu!” ar zice sectanţii, „noi toţi suntem preoţie împărătească, neam sfânt…” Dar nu sunt, nici nu au preoţie, aşa cum nu au nici dreptate în nenumăratele lor rătăciri. Şi neavând preoţie, nu au nici călăuzire. Dar de fapt, ce e cu preoţia, şi de ce nu o au?

Note

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă