Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste…

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE…

Aşa cum am spus de la început, nu am înfăţişat aici toate rătăcirile adventiste. Sunt şi multe secte adventiste, cu felurite rătăciri, dar chiar şi în sectele „principale” ale curentului iudaizant al adventiştilor sunt aşa de multe abateri, încât s-ar putea scrie despre ele volume.

Ceea ce este cel mai important am arătat: adventismul nu este Biserica lui Hristos, ci o erezie; deşi pretind că respectă Biblia, adventiştii o calcă în picioare în puncte fundamentale; adventiştii răstălmăcesc Învăţătura pentru care Hristos a murit pe cruce, fiind astfel – cu voie sau fără voie – duşmanii lui Hristos şi ai Învăţăturii Sale; ei blasfemiază Biserica lui Hristos, pe Maica lui Hristos, pe prietenii lui Hristos care sunt sfinţii; ei blasfemiază Jertfa lui Hristos, învăţând pe oameni să se supună mai departe Legii Vechi, desfiinţată de Hristos pe Cruce; ei calcă poruncile lui Dumnezeu date şi în Vechiul şi în Noul Testament; de aceea, până la urmă, deşi se pretind respectuoşi faţă de Legea Veche şi Vechiul Testament ei de fapt le înjosesc şi blasfemiază, întrucât le anulează rolul de călăuză către Hristos, rol care este însăşi esenţa existenţei lor.

Toate aceste realităţi sunt ascunse atât sub umbrela unei tradiţii omeneşti falsificatoare şi plină de sofisme – de la cărţile lui Hellen White la nenumărate altele – cât şi sub masca unei purtări politicoase, ce se pretinde „dragoste”. Din acest punct de vedere este hazlie – dacă nu tragică – prăpastia dintre cuvintele „drăgălaşe” folosite de adventişti în lume şi limbajul anti-ortodox, anti-catolic etc. folosit în cadrul grupărilor adventiste. Dacă în primul caz „fraţii rătăciţi” – cum îi numesc, zâmbind drăgăstos, adventiştii – au parte de o vorbire politicoasă, în al doilea caz aceeaşi „fraţi” devin „slugile Satanei”, „fiii Iadului”, „fiii pierzării”, „satane”, „satane în sutane” (clericii) etc. Atunci când i-am întrebat despre această contradicţie de atitudine şi limbaj adventişii mi-au explicat faptul că „fiii pierzării trebuie luaţi uşor până ies din stăpânirea diavolilor”. Purtări identice, de altfel, am găsit la toate grupările neoprotestante pe la care am trecut de-a lungul anilor – evanghelişti, baptişti, penticostali, iehovişti, mormoni etc. (deşi ultimele două tipuri sunt socotite de mulţi a nu fi neoprotestanţi, ci religii necreştine). Cred însă că este necesar să înlăturăm vălul înşelăciunii, să vedem ce este dincolo de masca pios-politicoasă afişată de adepţii acestor grupări şi să privim lucrurile în realitatea lor concretă. Fără patimă, fără sensibilităţi nedemne, ci cu dorinţa de a cunoaşte adevărul. Durităţile de limbaj din această carte sunt doar aparente; sunt încercările de a exprima o realitate tragică în cuvinte clare din punct de vedere teologic. Judecata finală este numai a lui Dumnezeu, dar analiza stării actuale este în puterile noastre. Iar analiza noastră se bazează exclusiv pe fapte, folosind limbajul Bibliei şi al Creştinismului Primar (din secolele I-IV).

În sfârşit, revenind, credem că cele arătate deja sunt mai mult decât îndestulătoare pentru ca orice om cinstit să înţeleagă adâncimea întunericului „învăţăturii” adventiste.
Există însă şi multe alte rătăciri adventiste, şi am socotit de folos a înşira aici câteva dintre ele, cu scurte combateri, pentru folosul celor care ar fi răniţi de îndoieli din pricina lor şi ca mărturie „cu vârf şi îndesat” a Adevărului.

Aşa cum am mai arătate, una din rătăcirile adventiste foarte puternic promovată în trecut în România şi alte ţări ortodoxe, dar apoi trecută sub tăcere, este legată de numele lăcaşului de cult ortodox – acela de „biserică”. Multă vreme adventiştii, dar şi alte secte neoprotestante, au pretins – cu argumentaţii de fapt lipsite astăzi de interes – că este o mare greşeală – un mare „păcat” – să foloseşti termenul de „biserică” pentru o „clădire. „Acest termen”, spuneau ei, „poate fi folosit doar pentru comunitatea celor care au crezut în Hristos, iar folosirea sa greşită este un semn de cădere şi chiar idolatrie, prin confundarea unei clădiri cu Biserica”. De ce nu ne mai interesează argumentaţiile lor pe temă? Pentru că astăzi ei înşişi folosesc termenul de „biserici” pentru fostele lor „case de rugăciune” sau „case de adunare”. Este o mărturie directă a fariseismului sectant, în mod ciudat cu totul neobservat de membrii acestor religii pseudo-creştine. Tot aşa, ei nu observă nici contradicţia între condamnarea dură din trecut a cinstirii crucii de către ortodocşi şi aşezarea ei la loc de cinste astăzi pe „bisericile” adventiste, baptiste, penticostale etc şi chiar în interiorul acestora, ca şi pe unele cărţi importante ale lor.

Dar acestea nu sunt singurele învăţături ciudate ale adventismului.

Astfel, adventiştii au obiceiul de a considera că istoria Creştinismului este, din sec. III încolo, o luptă continuă între Papalitate şi „rămăşiţa” păstrătoare de adevăr1. În această „rămăşiţă” adventiştii – asemenea multor alţi sectanţi – încearcă să includă toate sectele vechi, toate vechile erezii, care au cât de cât o asemănare cu erezia lor. Dar, aşa cum am spus şi în altă parte, nu există nici o erezie veche care să coincidă măcar în proporţie de 50% cu secta adventistă. Singura excepţie este aceea a iudaizanţilor condamnaţi limpede în Noul Testament (şi care aveau totuşi diaconi, preoţi, episcopi, sfinţi şi altele ce lipsesc adventiştilor), dispăruţi însă, la anul 1500, de pildă, de peste o mie de ani! Ceea ce, evident, înlătură orice „continuitate” concretă, fizică, deşi aceasta este absolut necesară existenţei Bisericii lui Dumnezeu.
Pe de altă parte însă, amintita „luptă”, reală ca fapt dar imaginară ca sens, era dată de fapt între feluritele culte eretice apusene (romano-catolici, valdenzi, catari, luterani, calvini ş.a.m.d.). În acelaşi timp Biserica lui Hristos cea drept-măritoare (ortodoxă) îşi ducea mai departe lupta sa de vestire a Evangheliei şi călăuzire a oamenilor către Hristos, de rezistenţă în faţa nenumăratelor persecuţii, de îmbogăţire a Bisericii din Ceruri cu nenumăraţi sfinţi.
Despre această luptă Hellen White, tributară culturii şi educaţiei sale, nu ştie şi nu spune nimic. Şi urmaşii o ignoră (oare?), confundând, adesea cu rea-intenţie, Ortodoxia cu Romano-catolicismul. De altfel ei ignoră şi acele culte necalcedoniene păstrate în Orient, precum şi multe alte culte şi mişcări ieşite din creştinism. Toată această ignoranţă duce la o imagine istorică puternic falsificată, pe care adventiştii o văd, aşa cum am spus, sub chipul unei lupte între Papalitate şi „rămăşiţă”. Iar atunci când ajung în contact direct cu Ortodoxia, adventiştii refuză să vadă lipsurile „teologiei” lui Hellen White, refuză să îşi dea seama de greşelile uriaşe ale perspectivei istorice adventiste. Şi fac sforţări uriaşe să potrivească prejudecăţile lor realităţii care îi contrazice.

O astfel de gândire ignorantă şi deviată duce, firesc, la concluzii deviate de la adevăr. Nu vom da aici decât unele exemple, din foarte multele existente, pentru a înţelege mai bine gravitatea ignoranţei trufaşe (ignoranţa – care se crede ştiinţă).

Astfel, Hellen White spune la un moment dat: „De ce pare că persecuţia a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii şi nu mai stârneşte nici o opoziţie2. De fapt, şi acest lucru vorbeşte mult despre trufia americană a acesteia şi a altor sectanţi asemenea ei – trufie cu totul monstruoasă pentru creştini –, spusele lui Hellen White se referă la situaţia din SUA, nu la situaţia din întreaga lume. În aceeaşi perioadă la care ea se referea chiar şi ortodocşii din Alaska rusească erau prigoniţi pe faţă! Dar, mai mult decât atât, în aceeaşi vreme, în fiecare an, mii şi mii de Români erau torturaţi şi ucişi de turcii musulmani pentru că nu voiau să se lepede de Hristos, sau de romano-catolicii şi protestanţii din Imperiul Habsburgic, pentru că nu se lepădau de credinţa primită de la Sfinţii Apostoli. Numai în perioada 1848-1849 Biserica a dat în Transilvania şi alte părţi ale Europei zeci de mii de martiri! Şi jertfa lor se adăuga nenumăratelor jertfe aduse de Biserică din cele mai vechi timpuri. De asemenea, în aceeaşi perioadă, an de an, erau martirizaţi sute şi mii de creştini drept-măritori sârbi, ruşi, bulgari, greci, arabi etc, atât în Europa, cât şi în Asia şi alte părţi ale lumii. Biserica lui Hristos era persecutată şi chiar prigonită pe faţă, atât de autorităţi, cât şi de populaţiile eretice şi păgâne din Imperiul Otoman, din Imperiul Habsburgic (mai târziu Austro-ungar), Imperiul rus etc. Toată această jertfă neîntreruptă pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna nu este nici măcar amintită de Hellen White; care pretinde, total neadevărat, că „persecuţia a slăbit într-o mare măsură„. Incultură? Rea-intenţie? Oricum, acelaşi rezultat: rătăcire de la adevăr.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului nemărginit se merge şi în înfăţişarea mişcării adventiste, socotită ca un moment hotărâtor în istoria lumii şi mai cu seamă a Bisericii, ca o mişcare ce a zguduit, chiar de la apariţie, marginile lumii. De fapt, mişcarea adventistă, ca numeroase alte mişcări de acelaşi fel, a fost un fenomen limitat la sectele neoprotestante americane, fără nici un ecou important în afară. Desigur, sectanţii adventişti încearcă să dovedească contrariul, dar atât numărul lor, cât şi slabul şi falsul ecou – după cum chiar ei spun! – al acţiunilor lor arată că în realitate lucrarea adventistă nu a fost în nici un caz un „eveniment mondial”. Acest lucru anulează de fapt cele mai multe din interpretările lor sucite, care se bazează pe ideea falsă că prin Biserică se pot înţelege doar protestanţii, şi mai ales protestanţii din SUA, şi pe alte asemenea limitări şi etichetări sectante3.

De la această optică ciudată, la care se adaugă lipsa de informaţie istorică ce îi duce la tot felul de concluzii aberante, apar şi alte rătăciri. Printre ele este ideea că în 1844 „Hristos a venit, dar nu pe pământ, aşa cum se aşteptaseră ei [milleriştii] ci aşa precum fusese prefigurat în simbol, în Locul prea Sfânt al Templului lui Dumnezeu în ceruri” (Hellen White). Această idee falsă va fi preluată mai târziu de iehovişti, dar cu o dată modificată şi cu unele „îmbunătăţiri” (a se citi „înrăutăţiri”) ale doctrinei adventiste. De fapt ce spun sectanţii adventişti? Două neadevăruri imense:
(1) că Hristos „a venit”, dar nu văzut, ci nevăzut şi în ceruri
şi
(2) că la această venire s-a împlinit proorocia intrării lui Hristos în Templul ceresc (Daniil 7, 13; Maleahi 3, 1).
De fapt însă, ambele idei sunt cu totul împotriva Bibliei.

Astfel, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, Sfinţilor Apostoli li s-a spus clar: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11). Şi despre intrarea Sa în ceruri stă scris astfel: Hristos […] a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templul ceresc4 (Evrei 9, 11-12), şi a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până când duşmanii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui (Evrei 10, 12-13), iar pe baza acestor lucruri şi creştinii sunt chemaţi să intre cu El în Sfânta Sfintelor (Evrei 10, 19-20). Acest lucru s-a împlinit în anul 33 de la venirea Domnului. Totuşi, iraţional, adventiştii îl socotesc împlinit abia în… 1844, la 1811 ani DUPĂ ce s-a întâmplat de fapt. Pentru a argumenta o asemenea poziţie anti-biblică adventiştii folosesc un sistem extrem de complicat de sofisme. Şi sunt obligaţi la aceasta, pentru că în definitiv ei trebuie întâi şi întâi să înlăture o problemă fundamentală: Biserica lui Hristos, stâlp al adevărului, trebuie să fie aceeaşi mereu, şi nu poate fi înlocuită de o sectă apărută în secolul XIX.

Oricât ar părea de ciudat, această învăţătură mincinoasă este, de fapt, chiar centrul sau inima religiei adventiste. Ce spune „profetesa” Ellen White?

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile5 în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia6

Aşa cum am arătat, Biblia contrazice o asemenea idee cu maximă tărie.

Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.  Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24.27-30).

Nici vorbă de o viitoare „venire ascunsă”, „în spirit”, „în ceruri”, aşa cum pretind adventiştii şi iehoviştii. De altfel, o asemenea aberantă idee, completată de afirmaţii de genul „acum Mirele a intrat la nuntă” sau „acum Iisus şi-a primit Împărăţia”, este cel puţin lipsită de bun simţ: unde fusese Mirele până atunci? Au trebuit 1811 ani pentru a ajunge de pe pământ în ceruri? Sau ce? Evident, este un nonsens. Biblia spune că Hristos a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) acum aproape 2000 de ani. Adventiştii pretind că asta s-a întâmplat abia… în sec. XIX! Este mai mult decât firesc să credem în ce spune Biblia, nu în ce spun adventiştii. De fapt, orice om cu discernământ poate vedea că o asemenea idee este în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Totuşi Hellen White nu avea altă soluţie pentru a rezolva contradicţia dintre „calculul venirii lui Hristos” şi ceea ce se întâmplase în 1843/1844. Fără această răstălmăcire evidentă şi extrem de forţată a textului biblic mişcarea mileristă devenită adventistă nu s-ar fi transformat într-o nouă religie, iar Hellen White şi cei dimprejurul ei şi-ar fi pierdut poziţiile abia câştigate. Ca urmare, printr-o serie de prelegeri de tip avocăţesc, ea a răstălmăcit îngrozitor o serie de texte biblice, spre a crea „doctrina Sanctuarului”.

Dar cam ce e „doctrina Sanctuarului”?

Conform acesteia, în 1844 „întreaga creştinătate” – adică, de fapt, grupările neo-protestante din SUA implicate în mişcarea mileristă (pro sau contra) – a trecut printr-o „mare criză” profeţită biblic. Evident, în orbirea lor, adventiştii nu îşi amintesc de faptul că faţă de cele câteva mii de persoane implicate direct (după sursele adventiste!), în evenimente, mai erau sute de milioane de protestanţi, catolici, ortodocşi, necalcedonieni etc care nici măcar nu ştiau că există mileriştii. Cu atât mai puţin nu ştiau nimic de „marea criză” a acestora. Care, după pretenţiile lor, ar fi trebuit să fie un eveniment universal, al tuturor creştinilor, al întregii Biserici! (Milenariştii înţelegând prin „Biserică”, în 1844, pe toţi cei care se declarau într-un fel sau altul „creştini”…) Uitând aceste „amănunte”, adventiştii concluzionează victorioşi că a fost o „înnoire a Bisericii” – câte alte secte nu susţin tot felul de alte înnoiri!7 – că „s-a închis o uşă a speranţei şi îndurării dar s-a deschis alta”, prin „intrarea Mielului în Sanctuar” şi alte asemenea absurdităţi.
De exemplu, „doctrina” cu „uşile” (cu totul străină Bibliei!), o argumentează printr-o speculare a pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-12), uitând iarăşi – de! – că acolo nu mai există nici o uşă dosnică pe care să intre adepţii lui Hellen White. Dimpotrivă, acolo se vorbeşte despre o singură uşă, care odată închisă nu se mai deschide niciodată! Ceea ce, de altfel, şi credeau milenarişii în 1844, dar acum ar împiedica racolarea de noi prozeliţi pentru grupările adventiste!
Oricum, pentru a ieşi din încurcătura produsă, Hellen White a pretins că o asemenea „uşă suplimentară” s-a deschis pentru că „Hristos a intrat în Sanctuar”, împlinind astfel profeţiile de la Daniel 7, 13 şi 8, 14 şi Maleahi 3, 1. Dar în realitate „Sanctuarul” este termenul folosit de adventişti pentru Sfânta Sfintelor din Templul Vechiului Testament. Iar intrarea aici s-a petrecut chiar în timpul lucrării lui Iisus Hristos descrisă de Noul Testament!
8 Ei pretind însă că Hristos ar fi intrat… în 1844 „la nunta fiului de împărat” sau la „nunta celor zece fecioare”. Exemplu9:

În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată, Mirele vine!” Cele două clase, reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite, se găseau atunci în biserică – o clasă care aştepta revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătise cu stăruinţă să-L întâmpine; cealaltă clasă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. […]

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844 a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia.

În tot acest discurs, aşa cum am mai arătat, Hellen White nu doar că răstălmăceşte Biblia până textele îşi pierd cu totul sensul lăsat de la Dumnezeu, dar şi descrie un eveniment local, care a cuprins unele părţi din SUA (mult mai mică acum decât cea de astăzi), drept… eveniment universal! O asemenea atitudine poate fi pusă doar pe seama fie a inconştienţei şi iresponsabilităţii medicale, fie a unei făţărnicii deosebite, fie a unei trufii fără margini. Ca şi când la noi s-ar pretinde că evenimentele de la Maglavit, din perioada interbelică, au fost „o mare criză a Bisericii universale”, „un eveniment proorocit în Biblie” ş.a.m.d. De altfel această trufie este mult răspândită la sectanţi care, chiar atunci când sunt ultra-necunoscuţi, au o imensă plăcere în a se considera în centrul atenţiei întregii lumi. Repetăm ceea ce am mai spus: gândiţi-vă că Hellen White şi adventiştii declară ca eveniment mondial şi chiar cosmic o întâmplare locală, despre care sute de milioane de alţi creştini pretinşi ori adevăraţi habar nu aveau! Asta fără a mai pune la socoteală restul omenirii… Pe asemenea deliruri şi felurite răstălmăciri ale textului biblic, precum şi pe textele romantice şi pasionale ce asezonează aceste aberaţii se „întemeiază” „doctrina Sanctuarului”. O înşelare care, dacă nu ar duce la iad pe cei pe care îi stăpâneşte, ceea ce este tragic, ar fi de un ridicol desăvârşit.

Altă rătăcire adventistă, comună de altfel tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, este duşmănia faţă de sfintele moaşte, pe care creştinii adevăraţi le cinstesc după cum învaţă Sfânta Scriptură şi primii creştini. Astfel, în Vechiul Testament vedem că moaştele lui Elisei înviau morţii (IV Regi 13, 21). De asemenea, tot în Vechiul Testament vedem că trupurile şi oasele drepţilor se bucură de o cinste deosebită, fără a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obişnuiţi (Ieşire 13, 19; IV Regi 23, 18). De asemenea, din scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), ştim că încă dintru început creştinii adunau oasele martirilor ca pe o comoară scumpă, mai preţioasă decât aurul şi toate nestematele.  Toate aceste mărturii ţin de Vechiul Testament şi de Creştinismul Primar, arătând „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna„. Asemenea dovezi sunt limpezi, iar opoziţia faţă de moaşte, ilogică. Dar ce să ne mirăm de aceasta, când ei nici pe îngeri nu vor să îi cinstească, deşi i-au cinstit mereu pe îngeri sfinţii Vechiului şi Noului Testament10!?

Altă rătăcire adventistă este duşmănia lor faţă de vin, pe care îl înlocuiesc cu must fiert (aşa numitul „vin tăiat”). Ei fac intenţionat confuzie între must – care este totuşi folosit în Scriptură pentru a simboliza şi vinul (Fapte 2, 13) – şi vin. Totuşi Hristos la nunta din Cana Galileii a făcut din apă vin, nu must, după cum se vede limpede în Sfânta Scriptură (Ioan 2, 7-10). De asemenea, Hristos a fost acuzat a fi „băutor de vin”(Luca 7, 34), iar o asemenea acuză ar fi fost fără sens dacă vinul n-ar fi fost vin ci… must11. Ferirea de vin este un lucru bun, dacă nu devine idolatrie a feririi de vin; mai mult, nu trebuie uitat că, după Scripturi, Hristos Însuşi a băut vin, şi nu a interzis aceasta nimănui. Beţia este cea care trebuie îndepărtată de la noi, nu vinul. Încercând să interzică vinul, adventiştii se dovedesc a proceda exact la fel cu fariseii, ajungând la interdicţii absurde şi pretins evlavioase.

Altă rătăcire adventistă este dispreţul faţă de pomeni şi pomenirea morţilor. Acesta provine din învăţătura rătăcită despre viaţa de după moarte, despre care am vorbit, dar şi din faptul că, în mod firesc, adventiştii nu cunosc puterea Bisericii. Şi, ce-i drept, nici nu au cum s-o cunoască, pentru că sunt în afara Bisericii. Oricum, de vreme ce îşi închipuie că moartea este sfârşit total, cum să înţeleagă ei cuvântul „Domnul nu a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morţi” (Rut 2.20)?
Ca urmare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiază frumoasa şi evlavioasa rânduială a rugăciunilor şi pomenilor pentru cei adormiţi.
Căci ni se porunceşte: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (I Timotei 2, 1). Această rugăciune poruncită pentru toţi oamenii se poate face doar pentru cei vii? Dar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38); şi dacă trăiesc este cu putinţă să ne rugăm unii pentru alţii, cei de aici şi cei de dincolo. Ceea ce ne arată Însuşi Domnul, căci Însuşi Hristos a propovăduit în Iad celor ce fuseseră cândva neascultători, ceea ce înseamnă că şi pentru aceştia mai este o şansă de izbăvire (I Petru 3, 18-20). Pentru aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar ca să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6). Iată deci că şi pentru aceştia poate fi bună-vestire şi izbăvire. Şi dacă bogatul cel nemilostiv, mort fiind, s-a putut ruga pentru cei vii (Luca 16.27-31), cum nu s-ar putea ruga cei vii pentru cei morţi, şi mai ales ucenicii Domnului? Rugăciunile Mariei pentru fratele său Lazăr şi ale lui Iair pentru fiica sa, au avut efect, deşi aceştia muriseră (Ioan 11, 32-44 şi Luca 8, 41-55). Iată deci mijlocire pentru morţi, arătată pe faţă de Biblie, spre ruşinarea necredincioşilor! Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru ca Onisim, care murise, să afle milă în ziua judecăţii (II Timotei 1, 16-18), adică exact ceea ce face Biserica până astăzi pentru cei adormiţi. Iar cei care, declarându-şi credinţa în Biblie, se împotrivesc rugăciunilor pentru cei adormiţi, de fapt se împotrivesc Bibliei în care spun că ar crede!
Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; Baruh 3, 4-5; II
Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni 15, 19 etc. Mai amintim doar – că tot spun adventiştii că apreciază Vechiul Testament – cuvântul de la Deuteronom 26, 14, unde se opreşte a se da parte pentru morţi din zeciuială, ceea ce arată limpede că era permis a se da pentru morţi doar din celelalte părţi, care nu erau afierosite Domnului. Iată deci că pomana pentru cei adormiţi se practica încă în vremea lui Moise!

Din nefericire, am putea continua foarte mult cu rătăcirile adventiste. Am putea înfăţişa aberaţiile spuse despre valdenzi – „transformaţi” în… apărători ai Sabatului! –, despre copţi şi etiopieni sau despre hulele pe care le aduc Bisericii lui Hristos, despre permanenta opoziţie din scrierile lui Hellen White între adventişti şi „bisericile creştine” sau „biserica creştină” – ceea ce îi arată limpede a fi în afara Bisericii şi a creştinismului, aşa cum de altfel au fost mereu consideraţi chiar şi de ceilalţi neoprotestanţi – despre falsele tâlcuiri ale profeţiilor vechi-testamentare, despre grupări adventiste ce au născocit teorii ale „spurcăciunii Creaţiei” (plecând de la ne-creştina lor scârbă faţă de anumite animale) şi despre multe alte rătăciri.

Credem însă că este de ajuns cât am înfăţişat pentru ca orice om cu dorinţă sinceră de a ţine de Biserica lui Hristos să înţeleagă temeinic faptul că în doctrinele adventiste şi ale altor sectanţi se află foarte multă otravă, şi că doar în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos pot găsi mântuirea.


Note

1 Veche pastilă propagandistică protestantă (întâlnită deci la foarte multe grupări religioase), preluată şi colorată sâmbetist de Hellen White în lucrări ca Tragedia veacurilor, Marea luptă şi altele asemenea, iar apoi şi de urmaşii ei întru erezie.

2 Marea luptă, p. 41

3 Este greu de înţeles pentru un ortodox cât de departe pot merge amăgirile adventiste. O menţiune a sectei lor de un rând sau două într-un ziar obscur înseamnă pentru ei că toţi cei din ţara în care apărea ziarul respectiv în sec. XIX a aflat de ei şi cunosc ideile lor!

4 Sanctuar – cum îi spun adventiştii.

5 De fapt corect este „Cel Vechi de zile”…

6 Ellen G. White, Marea Luptă, p. 386

7 De exemplu iehoviştii, care urmează îndeaproape stilul adventist, sunt plini de proclamări pompoase de acelaşi tip, de „revelaţii” şi „solii” şi „proclamări” ce „au zguduit lumea”, dar de care nu a auzit nimeni…

8 Evrei 1, 3; 1, 13 (unde se spune clar „i-a zis”, deci proorocia se împlinise când Sfântul Apostol Pavel scria Epistola către evrei!); Evrei 2, 9; 4, 14; 4, 16; 6, 19-20 şamd. Aici se arată foarte limpede că Hristos deja intrase în Sfânta Sfintelor („Sanctuar”) în acea vreme!

9 Precizăm aici că limbajul agramat şi neromânesc aparţine strict lucrării din care cităm (Marea Luptă, p. 385-386).

10 Pentru o sumară documentare în privinţa îngerilor, dăm câteva repere biblice: Facerea, 18.2 şu; 19.1 şu; Facerea 48.16; Numeri 22.31; Iosua 13.15; Judecători, capitolul 6 şi 13.20; IV Regi 19.36; Iov 33.23-24; Psalm 33.7; Psalm 90.11-12; Daniel capitolul 3, ca şi 6.23 şi 14.34-39; Zaharia 1.12-13; Luca 1.26-35; 16.22; Matei 28.1-8; Faptele Apostolilor 7.53; 8.26-40; 10.1-6; 12.1-6; 27.23; etc etc. Din toate acestea se poate vedea şi importanţa Îngerilor şi cinstirea ce li se cuvine.

11 Ca şi când ar fi ruşinos să fie cineva acuzat că e băutor de suc!

< Lumina Adevărului. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Lumina Adevărului. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

2 gânduri despre “Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s