Acest cuvânt are ceva anișori de când a fost scris, respectiv postat. Face parte dintre adevărurile pe care prea puțini le găsesc folositoare, deși minciunile pe temă nasc rătăciri cumplite. Însă, după cât îmi dă Dumnezeu putere, mi-am făcut și îmi fac datoria de a mărturisi adevărul, chiar dacă grăiesc în deșert. Sau în pustie? Cu un șir de corecturi, redau cititorilor mei această mică incursiune în legătura dintre adevăr, minciună, spiritualitate, morală și grai.
“Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ține prea adesea loc și de gândire, și de cunoaștere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe și prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui “dat cu părerea” plin de convingerea trufașă a faptului că “trebuie să fie așa”… Este ceea ce Străbunii numeau “prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele și prostiile drept adevăruri. Dar a existat și căutarea lămuririi, înțelegerii, cunoașterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidități fără nicio șovăire.
În zona (pseudo-)teologică, una dintre acestea este
presupusa egalitate dintre “Pustia” sau “pustiele” (”pustiile”) ori “pustiurile” din Țara Canaanului și deșert.
Altfel spus, există oameni care își închipuie că în Țara Canaanului turmele uriașe de oi ale Vechiului Testament pășteau nisip și piatră, că ținuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deșertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deșertul Sahara.
Își închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrișuri fierbinți – , lipsite de apă și de vegetație, în care corturile și casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deșertului.
Dar nu doar că au această fantezistă imagine! Mai mult, ei ajung și să “tragă” pe temeiul ei concluzii “teologice”, “etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, “competent” – și profund absurd – că “monoteismul este rezultatul influenței deșertului asupra Semiților” și altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste “concluzii”, ca și închipuirea de la care pornesc.
Știm, desigur, că Românii și-au uitat limba: creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicționarele surprind, uneori, definiții contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înțelesurile mai noi și cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înșelați de o așa-zisă egalitate între pustiu/pustie și deșert. Neașteptat și trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoștințe istorice și o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără șovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape același înțeles cu țelină, dar pentru întinderi mai mari.
Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă și tufe.
Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă și tufișuri, întreruptă de crânguri și păduri “de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar și de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ținut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, și Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părțile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Mai la nord, erau alte crânguri și păduri, fie pe malul Iordanului și Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălțimi, împestrițau Galileea până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiții Codrii ai Libanului, atât de iubiți și de cântați și de Evrei, nu doar de Fenicieni și alte neamuri vechi din acele locuri.
Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirți, roșcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriași se făcea în ele uneori neașteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desișurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiați -, fie dădeau naștere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufișuri la aceea de arbuști sau arbori – delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desișuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urșii sau leii, care ieșeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ținuturile iubite de păstori și colindate de turmele de oi sau de capre, de stavele de cai, de măgari sau catâri și de cămile – spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori sau alte vietăți sălbatice. Aici tufișurile erau mai rare, la fel și crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.
Pentru a înțelege mai bine înfățișarea acestui ținut am putea avea înaintea ochilor Sciția Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munții Măcinului și împrejurimi, tufărișurile și întinderile de iarbă dinspre lacurile de la țărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri românești mai joase ale Pindului, ale Epirului, Tesaliei și sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărișuri și pășuni largi.
Ori, la fel, părțile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munții Crimeii și pășunile – am putea spune, salmastre – întinse între țărmurile de apus și Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă și pădure și înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ținuturi vechi românești sunt foarte asemănătoare celor din Țara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii și neamurile amintite în Vechiul Testament.
Confuzia între pustie și deșert, de înțeles între anumite hotare, este ușurată de faptul că astăzi mari părți din locurile cândva roditoare ale fostului Canaan sunt (tot mai uscate). Ținuturi în care demult pășteau turme uriașe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghițite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.
Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste și “deșert”, nu o pot face decât ignorând realitățile istorice. Pentru că Mozaismul și Ortodoxia apar nu într-un ținut deșertic, ci într-unul în care exista un frumos și echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărișuri și stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deșert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveția și Franța, Unitarianismul în pământurile mănoase ale Transilvaniei etc.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine știe ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Țara Făgăduinței mai era numită și “țara în care curge lapte și miere” ; era un pământ bogat, cu livezi și vii, cu păduri și pășuni. Căci, spune Domnul, pământul la care mergi tu ca să-l stăpânești nu este ca pământul Egiptului din care ai ieșit, unde, semănând sămânța, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceți ca să-l stăpâniți este o țară cu munți și cu văi și se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Altfel spus, pământul făgăduit lui Avraam era mai roditor decât acele părți ale Egiptului care se fertilizau prin revărsările Nilului.
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această țară au intrat în ea, ajungând la Valea Eșcol (în sudul fierbinte al țării), “au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii și smochine” (Numeri 13.24). Pe care le-au adus ca mărturie a fertilității extraordinare a Țării Canaanului – inclusiv în opoziție cu Deșertul Egiptului, pe care Evreii îl cunoșteau bine.
Acele locuri atât de roditoare – și dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Și în Arabia și părțile Levantului, și în Africa, uscăciunea a înaintat mult – spun unii, odată cu înaintarea Islamului – , cucerind ținuturi uriașe. La fel s-au uscat și multe din vechile păduri și pășuni ale Meziei, Persiei și Partiei, din Iranul de astăzi, precum și alte asemenea ținuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire și înaintarea Islamului este, presupunem, o simplă coincidență. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic și nisipurile, pietrișurile, deșertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Țara Sfântă a suferit și ea de pe urma acestei coincidențe.
Amintirea țării în care curge lapte și miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duși, în care smochinele și rodiile se culeg din mers, a trecut în istorie, iar pentru unii în legendă.
Cu toate că fertilitatea Țării Canaanului este un fapt concret și elementar, pe care orice teolog sau istoric este dator să îl cunoască.
Totuși, disprețuind adevărul și bunul-simț, sunt unii care își închipuie și proclamă arogant că pământul Israelului a fost deșertic.
Apoi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol apel simplist la ”influența deșertului”.
Iar asta ignorând cu superbă descalificare intelectuală… faptul că deșerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părți ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deșerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip “incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât știmă că în vremea Patriarhului Avraam ținuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea și bogăția lor, iar “deșertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
