Categorie: Dogmatică

Rostul luptei în fața răului proorocit

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Povestea un preot ortodox din America de uimirea pe care a trăit-o în fața unei reacții neoprotestante față de pușcăria globală care se construiește.
Ca premisă, trebuie să înțelegem că în multe locuri din SUA există o bună înțelegere între neoprotestanți și ortodocși – dacă primii nu sunt Români sau de origine română. Ei colaborează în felurite activități sociale, în lupta împotriva avorturilor, în apărarea drepturilor civile etc.
Ca urmare, a fost neașteptat pentru ortodocși să constate pasivitatea, de multe ori totală, în fața măsurilor de control dictatorial impuse de clasa politică.

Unul dintre pretexte a fost acesta: Dacă e proorocit că se va întâmpla acest lucru, de ce să ne împotrivim?
Cu mai multe forme, precum: De vreme ce este proorocit acest rău de Dumnezeu, cine suntem noi să ne opunem?
Pe scurt, ideea era că lupta este fără rost în fața răului proorocit de Dumnezeu.

I-am spus părintelui în cauză că această idee am auzit-o promovată și în Europa, inclusiv în România.
Și că o consider parte din propaganda celor care instaurează pușcăria globală.

Sunt în această viziune mai multe greșeli.

Întâi, că există dreptul și chiar datoria de a lupta împotriva unui rău proorocit de Dumnezeu.

Dacă spunem că Avraam a făcut asta (Facerea 18:16-33), vor pretinde unii că nu suntem prooroci ca Avraam; asta deși Sfântul Ioan Botezătorul este mai presus de Avraam, iar un ucenic al lui Iisus ar trebui să aibă mai multă îndrăzneală la Dumnezeu decât Ioan Botezătorul (Matei 11:11; Luca 7:28; Ioan 14:13-14 etc.).
Însă ca să fie și mai clare lucrurile, nu erau prooroci nici regele din Ninive, nici poporul cel păgânesc de acolo; dar Dumnezeu a primit lupta lor împotriva răului pe care El îl proorocise (Iona 3:1-10).
Astfel încât se poate vedea clar că există și dreptul, dar și datoria de a lupta împotriva unui asemenea rău.

Al doilea, că împotrivirea față de rău este o datorie sfântă. Asta cred că nu mai e nevoie să demonstrez unui creștin.

Al treilea, că împotrivirea duhovnicească până și în fața unei pedepse dumnezeiești este bine primită de Dumnezeu și necesară.

Aici voi aminti iarăși de Avraam (Facerea 18:16-33), dar și de David, care a plâns și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, încercând să își scape de la moarte copilul zămislit în adulter și crimă1; și chiar dacă nu a primit ceea ce dorea, lupta lui a fost primită și binecuvântată de Domnul (II Regi 12:14-24).

La fel este și rugăciunea lui Avraam pentru Abimelec și ai săi (Facerea 20:17), rugăciunea lui Moise pentru oprirea focului ce pedepsea nelegiuirea (Numerii 11:1-2), tămâierea și rugăciunile lui Moise și Aaron pentru oprirea pedepsirii mereu răzvrătitului Popor Israel (Numerii 16:41-50) etc., etc.

Se poate astfel vedea că

este după Dumnezeu ca oamenii Săi să lupte pentru a mărgini sau opri chiar și pedepsele Sale, cu atât mai mult răul adus de oameni.

Ceea ce face din principiul dacă Dumnezeu a proorocit răul, noi nu i ne vom împotrivi o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Căci, evident, atunci când Dumnezeu proorocește răul o face pentru că vede că îl aduce libertatea de alegere rău folosită de oameni, nu pentru că îl vrea El2.

Dar, mi-a replicat cândva un baptist la aceste cuvinte,

Nu este scris despre creștini că așteaptă și grăbesc venirea Zilei Domnului? (II Petru 3:12) Deci – a adăugat el – ar trebui să lăsăm răul proorocit să se împlinească, grăbind astfel venirea Zilei Domnului!

Și l-am întrebat: Dacă erai în zilele vieții pe pământ a Domnului Iisus, ai fi sprijinit Răstignirea?

S-a cutremurat: Ferească Domnul! Nu!

Și l-am întrebat iar: De ce? Nu ai fi grăbit astfel venirea Zilei Domnului?
Și s-a blocat, săracul.
Atunci i-am zis:

Creștinii grăbesc venirea Zilei Domnului prin viață sfântă și cucernicie, nu prin complicitate cu răul, fie ea și prin pasivitate.

Dimpotrivă, luptând cu răbdare și dragoste chiar și împotriva răului (ce pare) de nebiruit ne arătăm cu adevărat ai lui Dumnezeu.
Căci și Acesta luptă, cu răbdare și dragoste, împotriva răului din mințile, inimile și sufletele noastre, rău pe care noi, liber, alegem neîncetat să îl urmăm.

Deci rostul luptei împotriva răului proorocit este mare. Amintim, pe scurt, că această luptă:
– ne face tot mai bine așezați în Bine
– ne desparte tot mai puternic de tot răul
– mărturisește dragostea față de cei care sunt departe de Dumnezeu
– ne alătură mărturisitorilor lui Dumnezeu din toate timpurile
– face binele ființial nouă

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Lupta împotriva răului, oricât ar părea sau ar fi de nebiruit, este parte esențială a Legii Române(ști). Este o luptă pe care au dat-o toți Sfinții Români, de la auxiliarii, legionarii și milițienii Sfântului Constantin cel Mare până la eroii Rezistenței Anticomuniste. Fără ea, nu suntem Români, ci doar Românofoni.

Note

  1. Pentru căutătorii de noduri în papură, amintim că rostul vieții noastre este Împărăția Cerurilor. Copilul lui David și Batșeba, zămislit în nelegiuire, a fost eliberat prin moartea sa de povara părinților lui și, ca trimis al lui Dumnezeu și mijloc al lucrării Sale a primit o parte mai bună prin moartea sa. Astfel că moartea lui a fost pedeapsă pentru părinții care nelegiuiseră, și binecuvântare pentru el. ↩︎
  2. Puțini îndrăznesc să înțeleagă felul în care Dumnezeu și-a limitat puterile în lumea materială ca să lase libertate deplină de alegere omului. Aici este de fapt deosebirea esențială între această lume și Rai sau Iad. În această lume Dumnezeu își mărginește puterile, deși nu și le retrage, în Rai toată voința oamenilor și îngerilor fiind unită cu Dumnezeu puterile Sale se văd și lucrează deplin, pe când în Iad cele mai multe sunt și retrase, nu doar că nu lucrează – de aceea Iadul este pustiu de toată frumusețea și de tot binele, care sunt lucrări și puteri dumnezeiești. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a cincea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.
Ce vreau să spun prin asta?

Vreau să spun că este o mare deosebire între a fi mai puțin rău și a fi superior.
Desigur, în Iad există păcătoși aflați la o adâncime mai mică decât alții. Dar ne îndreptățește asta să spunem că păcătosul aflat deasupra altora le este superior?

Iarăși, atât întrebarea inițială, cât mai ales exemplele, pot să pară extreme. Aceasta fiind o etichetare comună astăzi, pentru tot ceea ce nu convine cuiva – alături de alte sperietori, adesea nu doar verbale, precum cea de rasism (a se vedea asasinarea lui Henry Nowak).
Însă, în realitate, aici trebuie să apelăm la o străveche metaforă, a amestecului de miere cu o picătură de otravă. Și să o punem în paralel cu o aceeași miere, dar cu două picături de otravă. Este vreuna, din punct de vedere creștin, superioară celeilalte?

La această paralelă se poate însă ușor contraargumenta prin alta, pragmatică: punerea în paralel a unei societăți ca cea americană republicană cu societățile de Stânga de tip britanic actual.

Societatea americană republicană este în mare parte un mixtum compositum de concepții religioase de origine (parțial) creștină. Nu există aici un criteriu de ierarhizare în afară de cel al utilității sociale, așa cum este ea simțită de cetățeni. Totuși, prin respectarea două dintre cele mai apropiate de Ortodoxie documente politice din istorie – Declarația de Independență și Constituția (cu amendamentele actuale) – această societate este una dintre foarte puținele societăți ne-ortodoxe care dă libertate reală Bisericii lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, societatea britanică stângistă de astăzi este o dictatură neonazistă tipică, în care locul „raselor inferioare” din Germania lui Hitler este luată de „rasa albă” in integrum. Asasinarea lui Henry Nowak de către un sikh în complicitate cu Poliția (zis) Britanică este doar un exemplu paradigmatic. Eroismul unei fete scoțiene de 14 ani, care și-a apărat cu o secure și un cuțit sora de 12 ani de imigranții violatori ce o atacaseră – și a fost arestată de Poliția (zis) Scoțiană pentru asta – este alt exemplu paradigmatic. Bandele de Musulmani care violează minore fie pentru intimidarea albilor, fie pentru a le transforma în sclave sexuale, sunt o realitate despre care Britanicilor le este interzis legal să spună ceva! În timp ce Musulmanii pot emite, oral și în scris, orice mizerii la adresa Creștinilor și Evreilor, „albii”, indiferent de religie, nu pot critica Islamul sau infracțiunile acestuia fără să fie atacați de autorități.
Atacul bestial, tipic islamic, al Sudanezului din Dublin, al Arabului ce a violat o fată de 10 ani în satul Saggart de lângă Dublin1, sunt iarăși doar câteva exemple într-un ocean de acțiuni tipic naziste, toate mediate de politica și acțiunile directe ale autorităților zis britanice sau irlandeze.
Și pentru simplul fapt că spun aceste lucruri în Marea Britanie aș fi băgat în pușcărie. Pentru că autoritățile de aici pretind că ar exista o infracțiune numită „instigare la ură” (o aberație juridică vrednică de Hitler și Stalin); iar pentru ele instigare la ură nu înseamnă violuri în masă, nu înseamnă atacuri în masă, nu înseamnă ura Musulmanilor față de Creștini sau valorile britanice, nu înseamnă jafurile, nu înseamnă nimic din ce fac rasele superioare. Pentru autoritățile din Marea Britanie instigare la ură este să spui adevărul despre ele.
Semnalele de alarmă trase de scriitori catolici sau anglicani încă din secolul al XIX-lea și accentuate puternic în interbelic – și în timpul Celui de-al treilea război mondial – nu doar că nu au dus la răspunsuri pozitive din partea Stângii, dar par să fi fost folosite ca manuale pentru dezvoltarea dictaturii.
Ca urmare, în cadrul acestei (acestor) societăți Biserica lui Dumnezeu este în fața unei persecuții directe, atât brutale cât și insidioase.

Paralela aceasta impune evidența faptului că o societate americană real republicană este într-adevăr superioară societăților extremiste de Stânga din Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia ș.a.m.d.

Lămurește această paralelă, însă, dilema în care am mărturisit că sunt?
M-aș bucura să fie așa, însă trebuie să vedem în ce măsură starea pozitivă din punct de vedere ortodox a societății americane republicane propriu-zise nu este o excepție sau nu este doar o fază.

Pentru că, tot factual, sunt o serie de comitate republicane americane în care se practică politici extremiste de tip democrat (= neocomuniste și neonaziste) cu toată liniștea!
Existența lor nefiind ceva nou, ci un lucru existent încă de la începuturile Partidului Republican. Dar care tinde să se extindă.

Așa cum am precizat de la început, văd pentru Ortodoxie o scară valorică utilitară ce poate fi folosită în raport cu aceste culturi.
Însă o ierarhie a binelui?
E foarte greu de spus și nu pot, îmi cer iertare, să mă pronunț!2

B. Participarea la Bine a Republicii Romane

Partea din paragraf referitoare la Republica Romană este o redeschidere prin exemplificare a provocării ierarhizării culturilor păgâne în scala binelui creștin.
Putem găsi un răspuns, fie și punctual sau excepțional, prin acest studiu de caz?

Mă tem că provocările sunt mai mari decât par.

Astfel, îmi pun problema Ce societate necreștină „cinstește legea naturală”?

Înainte de a încerca un răspuns, mă opresc asupra unei evoluții discursive care este simultan semantică.

Întâi apare formularea „se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15)”.
Acest mai fidel, o exprimare foarte versatilă, duce mai mult către o ierarhie a răului: societatea X e mai puțin rea decât cealaltă.
Apare apoi sintagma, folosită într-un fel ce sugerează implicit sinonimia, „cinstește legea naturală”.
Și aici este, aș zice eu, un punct pe i!

Căci, într-adevăr, nu cunosc nicio societate necreștină care să cinstească integral legea naturală.

Societatea cutare urăște divorțul, dar acceptă bigamia. Societatea cealaltă urăște divorțul și bigamia, dar acceptă avortul sau pedofilia. Și tot așa!

Această realitate se vede mai departe în frază, atunci când se face precizarea „oricât de imperfect și parțial”.
Precizare care ne pune în fața unei alte provocări: poate să fie participarea la Bine reală, intențională și ziditoare, „oricât de imperfectă și parțială” este?

Ca să mergem ad absurdum, Satana însuși face, involuntar, binele, atunci când Dumnezeu în lucrările teandrice îi întoarce răul în bine.
Totodată, energiile necreate dumnezeiești îl țin pe Satana în existență, cu toate darurile pe care încă și le păstrează – printre care lipsa oboselii, memoria deplină, puterea abstractizării etc.
Toate acestea sunt participări, foarte imperfecte și extrem de parțiale, la structura participativă a Binelui.

Și, da, primul reflex este de a replica: Dar Satana face răul și știe că îl face!
Oarecum!
Satana știe că face răul în raport cu ”binele lui Dumnezeu”, dar este convins (= se minte pe sine foarte bine) că face alt bine, al lui.
Mecanismul este tipic oricărei căderi: înlocuirea ascultării de Dumnezeu prin ascultarea de orice altceva sau altcineva.

Dar, va spune cineva, este prea extrem și absurd acest argumentum ab absurdum.

Însă aceeași realitate o găsim și în raport cu alte societăți.
Ca să rămân aproape de casă, voi sublinia că, deși anticomunist din copilărie, ca preot am ajuns și la a spovedi sau a fi duhovnic unor membri ai nomenclaturii comuniste – adesea aflați pe moarte. Și este foarte clar că mulți dintre ei au căutat să facă binele pe care îl puteau face în calitate de Comuniști.
Desigur, o calitate care este un defect, o realitate ce include nenumărate idei greșite și extremisme.
Dar, unii au lucrat la ridicarea unor instituții despre care sincer au crezut și sperat că vor face mult bine. Alții au promovat știința, cu încrederea sinceră că va ajuta la dezvoltarea României. Etc.
În paralel, peste 300,000 de Români erau închiși în pușcării și lagăre, torturați și uciși, pentru Credința în Dumnezeu și dragostea de neam – valori față de care Comunismul era și este total ostil.
Unii dintre oamenii sistemului (de ocupație sovietică) au înțeles, cu timpul, răutatea acestuia (a sistemului). O parte dintre ei, încă înainte de 1989, alții după, alții doar atunci când frica morții i-a făcut să deschidă ochii – adică să își mute atenția de la cele ale lumii la cele dumnezeiești.
Cei mai mulți sunt departe de a se fi pocăit, murind în păcatele lor.

Dar ceea ce ne interesează aici este faptul că între participanții la un sistem totalitar, vinovat de genocid – în primul rând religios și etnic –, foarte mulți voiau să facă binele… în cadrul sistemului.

Și dacă ne uităm la realizările materiale sau culturale pe care le-au lăsat în urmă, este clar că voiau asta.
Unii o voiau din mândrie, ca să le rămână numele, alții o voiau pentru că așa credeau că își compensează vinile, alții pentru că așa știau că trebuie să trăiască, etc.
Oricum, avem în ei un anumit grad de apărare a integrității familiei, de cultivare a virtuții, deci, de participare, imperfectă și parțială, la structura participativă a Binelui.

Pe exact această linie se află și Republica Romană – deși nu văd de ce nu am adăuga aici și Regatul Roman, sau Uniunea Triburilor Latine dinainte de Republică.

Sunt mai multe lucruri demne de laudă la societatea și cultura romană tradițională, în raport cu ceilalți păgâni ai vremii.
Am mai arătat acestea, și punctez aici doar câteva: punerea interesului comun (național, res publica) mai presus de cel personal, fuga de lux, geniul ingineresc (sistematic cultivat la nivel național), dragostea de familie, grija creșterii copiilor etc.

Totuși, acestea toate se făceau în cinstea zeilor, adică a idolilor, adică a dracilor.
Știu că sună dur, dar vom vedea îndată nu doar justificarea biblică – Matei 7:22-23; I Corinteni 10:20-21 și 12:2 etc.
Dimpotrivă, putem vedea felul în care cinstirea zeilor îi îndepărtează pe Romani de valorile amintite mai sus, provocând o schizoidie care în timp duce la multe rele.

Astfel, vedem că zeii cinstiți de Romani sunt curvari, ucigași, mincinoși, adulterini, pofticioși fără margini, vicleni, mincinoși, necinstiți.
Cine nu crede, să citească viețile acestora și va vedea3. Ori să cerceteze situația prostituției în Republică, o situație deosebit de josnică din multe puncte de vedere.
Poate cel mai josnic fiind obiceiul de a vedea ca infamă prostituata (pentru că și cum era folosită), în loc de a-i vedea infami pe cei care o foloseau. Asta deși în cea mai mare parte prostituatele erau forțate spre această ocupație, pe când clienții, nu.

Aș putea înșira aici nenumărate acte ce, în perspectivă creștină, sunt inumane, săvârșite nu doar de zeii Romanilor, ci chiar de eroii acestora.
Moartea lui Remus prin mâna fratelui său Romulus este paradigmatică pentru amestecul contradictoriu de valori al tradiției romane.

Sunt multe de discutat – și disputat – pe această temă.

Și mă tem că, dacă suntem cinstiți înaintea lui Dumnezeu, o asemenea judecată asupra unei culturi și națiuni s-ar putea să fie prea mult pentru puterile noastre.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Tipic pentru ticăloșia Stângii (ticăloșie cf. definiția 1 din DEX 1998), deși o parte din presa de Stânga a recunoscut că violatorul a cerut interpret de limbă arabă, au fost „jurnaliști” de Stânga ce nu s-au sfiit să mintă că ar fi cerut interpret de limbă română! ↩︎
  2. Aici nu am intrat în problema fundamentală a greutății de a cunoaște adevărul într-o societate care se joacă cu el. În Iran majoritatea populației este înstrăinată de Islam pentru că l-a trăit în forma sa cea mai coranică, cea mai exactă dogmatic. În Vest, oamenii s-au putut „juca” de-a Socialismul sau Islamul tocmai pentru că societățile în care trăiau erau, pe de-o parte, bine economic, iar pe de altă parte, văduvite de dogmatism național. Acest ultim proces a însemnat deschiderea unor porți pentru Ortodoxie în țări care altădată ar fi eradicat-o violent. Dar și deschiderea unor porți, chiar instituționale, către felurite extremisme islamice și/sau de Stânga. Asta și pentru că bunăstarea, pe de-o parte, iar pe de alta toleranța (un concept de mare ambiguitate și de mare plurivalență politică), tind să amețească spiritul critic și dorința creșterii spirituale. Ceea ce lasă loc multor extremisme inițial mascate. ↩︎
  3. Precizez aici o eroare metodologică în cercetarea zeităților romane: se face confuzia între numărul mic de „zeități vechi” (dinainte de Etrusci) păstrate în cronicile romane și numărul zeităților la Latinii dinainte de Etrusci. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!

Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.

Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!

În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.

Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:

1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.

Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.

Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.

Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.

Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.

Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1

Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.

Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.

Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.

În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.

Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!

Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.

Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).

Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.

Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.

Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:

– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.

Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.

Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.

Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?

Dar să mergem la problemă în sine!

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.

(continuarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
  2. Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎

Cine știe Biblia, câștigă!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mi se plânge un cunoscut despre faptul că „nu știe cum să răspundă” unui ”prieten” care îi atacă mereu credința. Cunoscutul fiind, să-mi fie iertată expresia, un fel de ortodox ori un ortodox parțial (critică pe care și-a asumat-o cu frumoasă modestie):
– crede în Dumnezeu după Învățătura Ortodoxă, spune el,
– se roagă,
– nu postește,
– nu merge la biserică.
De asemenea, are o părere proastă despre preoți în general – conform declarației lui, fiind numai „câțiva preoți în care are încredere”… dar nu se spovedește la niciunul dintre ei.
Este un tipar foarte comun, o treaptă intermediară în reușita Satanei de a despărți omul de Biserica lui Dumnezeu – o despărțire de Dumnezeu pe care mulți nu o disting astfel.

Revenind, omul mi-a relatat câteva ”mari probleme” ridicate de așa-zisul prieten. Voi reda patru dintre ele, cu răspunsuri și o Încheiere pentru toți.
Adăugând faptul că sper ca același cunoscut să îmi spună în curând că s-a spovedit și a început să citească Biblia.

Deci, care sunt marile probleme care „l-au încuiat”?

1. Că Iisus s-ar fi născut cu 4 ani mai devreme decât anul 0, adică al Nașterii Domnului.

Răspuns:

Aceasta este o falsă problemă, deoarece nu există nicio dogmă privind anul Nașterii Domnului.
Un sfânt român, Dionisie cel Smerit (Exiguul), din Dicia (Dobrogea, pe atunci Dicia sau Sciția Mică), a făcut calendarul confruntând mărturiile evanghelice cu documentele existente la Roma.
Se pretinde modern că a greșit, pentru că Irod cel Mare (Matei 2:3 ș.cl.) ar fi murit cu trei sau patru ani înainte de anul 0 (anul 753 AUC1, față de 750 anul atribuit modern morții lui Irod).
Este evident că problema în cauză ține de cronologie și istorie, fiind lipsită de semnificații teologice.

2. Că nu se știe câți frați și surori a avut Christos, dar a avut.

Răspuns:

Această minciună este legată de confuzia între frate (frați) și frate biologic.
În limba română frate poate să însemne
– frate biologic
– frate vitreg
– frate de cruce
– camarad de arme
– frate adoptiv
– prieten bun
etc.
Cam la fel este și în greaca veche, limba din care se traduce de obicei Noul Testament în română sau alte limbi europene.
Mai mult, ne izbim și de faptul, uitat de mulți, că textul vechi-elin al Evangheliilor este în cea mai mare parte o traducere din ebraica veche și/sau aramaică!
Iar în ebraică se folosea termenul אָח, adică ach, pentru toate rudeniile apropiate de același gen. Ach (אָח) erau și frații biologici, și verii de aproape sau de departe, ba chiar și unchii uneori!2
Și, atunci, cum ne dăm seama dacă frații lui Iisus Christos din Noul Testament sunt frați biologici sau altceva?
Simplu, din ceea ce spun Sfintele Scripturi!

De exemplu, la Matei 1:25 se spune foarte clar că Iisus este UNICUL3 fiul al Fecioarei Maria.
Afirmație repetată și la Luca 2:7.
Și care nu poate fi contrazisă rațional atât din pricina mărturiei tuturor celor care L-au cunoscut pe Iisus – care au creat prin mărturiile lor Sfânta Tradiție –, cât și dintr-un motiv de logică elementară și absolută: dacă Iisus este Unul-Născut înseamnă că nu are frați prin naștere4.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca frații lui Iisus să aibă aceeași mamă cu el.

O evidență absolut clară a singurătății lui Iisus ca Fiu este prezentat la Ioan 19:26-27. Vedem acolo că Iisus o dă pe Fecioara Maria în grija Apostolului Ioan, un act foarte logic dacă ea nu avea alți copii care să aibă grijă de ea, dar imposibil (sau cel puțin imposibil fără mari tulburări) dacă ar fi avut. Amintim că și atunci, ca și până astăzi, Evreii practică un adânc respect față de părinți și consideră o adevărată crimă neglijarea lor. 

Ca urmare, este evident că ei sunt fie fii ai lui Iosif – din căsătoria sa mai veche, dinainte de logodna cu Fecioara Maria –, fie veri ai lui Iisus.5
Primii, prin adopția lui Iisus de către Dreptul Iosif, sunt îndreptățiți să fie numiți frații Domnului, dar prin alianță, nu biologic.
Oricum, este evident că nu există vreo sursă care să ateste vreun frate biologic al lui Iisus, cu atât mai puțin vreo soră.

Deci, se știe foarte clar că Iisus Christos nu a avut frați sau surori biologici/biologice.

3. Că nu se știe unde a fost Iisus până la maturitate, deci se poate să fi fost în Persia ori/și India și să fi preluat de acolo ideile pe care le-a propovăduit.

Răspuns:

După aceeași ”logică” am putea spune și că Iisus “a fost ”se poate să fi fost în Rai învățând de la Dumnezeu ideile pe care le-a propovăduit”.
Ceea ce, de fapt, este în parte adevărat, deși nu așa cum cred materialiștii6.

Dar, ca să răspunde la minciuna fundamentală, se știe unde a fost Iisus toată viața sa: în Statul Clientelar Iudeea7 al Imperiului Roman, cu o scurtă călătorie în Egipt puțin după naștere.
Lucrul acesta este arătat clar în Biblie8 și poate cineva înșela pe temă doar pe cei care nu o cunosc.
De pildă, ni se spune

Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4:16)

Până și cei răzvrătiți împotriva Mântuitorului nu spuneau „acesta a adus învățături din străinătate”; ci, dimpotrivă, îl disprețuiau pentru că „îl știau de unde este” (Ioan 7:25-28).

Ca urmare, ideea după care ar fi o perioadă ”necunoscută” din viața lui Iisus este total falsă.
Iar interpretarea ideii drept ”argument” pentru o ”inițiere” străin a lui Iisus Christos, absolut absurdă.

4. Că titulatura lui Iisus ar fi contradictorie, unele Evanghelii numindu-L Mesia ori Christos, altele Fiul Omului.

Răspuns:

Ce spun, de fapt, Evangheliile?

Supranumele Mesia este folosit pentru Iisus de El Însuși la Matei 24:23 , de Apostolul Andrei la Ioan 1:40-41, de Iisus, femeia samarineancă și alții la Ioan 4:25-26 și 40-42.
Acest ultim verset (Ioan 4:42) este foarte folositor pentru cei care vor să înțeleagă problema denumirilor: el arată identitatea dintre termenul Mesia, întrebuințat de Samarineancă, și termenul Christos, folosit de Samarinenii din cetate.
Căci, într-adevăr, Christos este forma grecească pentru Meșaiah, adică Mesia, adică Unsul (lui Dumnezeu).

Iar supranumele Christos apare în toate Evangheliile.

În sfârșit, supranumele Fiul Omului este folosit adesea de Iisus Christos și apare în toate Evangheliile (și în Faptele Apostolilor).

Deci, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Mesia ori Christos, toate Evangheliile Îl numesc pe Iisus Fiul Omului.

De asemenea mai este denumit și Mântuitor (Luca 2:11; Ioan 4:42; Fapte 5:31 și 13:23 etc.), Învățător (Matei 9:11; 10:24-25; 17:24; 19:16; 23:8 și 10; Marcu 2:16; 5:35; 14:14; Luca 8:49; 18:18; 22:11; Ioan 3:2; 11:28; 13:13-14 etc.), Lumina lumii (Ioan 1:4-9; 3:19-20; 8:12 etc.), Răsăritul cel de Sus (Luca 1:78) etc.

Toate aceste denumiri evanghelice descriu o parte din lucrarea lui Iisus și sunt în deplină armonie între ele.

Încheiere

Aceste patru așa-zise probleme, ca și celelalte ridicate, sunt foarte ușor de dezlegat pentru cine citește cu drag Sfintele Scripturi.
Dar, totodată, sunt o piatră de poticnire, sau cel puțin rămân fără răspuns, pentru cei care nu cunosc Biblia.
Și, de asemenea, pentru cei care nu știu să întrebe pe cei care știu.

Mântuitorul ne-a prevenit:

rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29; Marcu 12:24)

Dar nu o spune pentru osândire, ci pentru mântuire, chemându-ne la cunoașterea adevărului:

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoașteți adevărul, iar adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:31-32)

Se arată astfel că Iisus ne previne asupra neștiinței noastre în cele ale adevărului. Care se poate cunoaște prin citirea și trăirea Sfintelor Scripturi – căci doar prin munca de trăire a adevărului se învață puterea și lucrarea lui Dumnezeu.

Deci, iubiți cititori, citiți Sfintele Scripturi cu sete și dor, ca să aveți viață.
Uitați-vă la mai marii noștri, adică la Sfinții lui Dumnezeu care bine și-au trăit viața și au urmat Credința Domnului. Vedeți că toți aceștia au iubit cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva, și astfel au câștigat Cuvântul lui Dumnezeu, și cu el Sfânta Treime, adică tot ceea ce înseamnă ceva.
Citiți Biblia, și citiți felul în care a fost înțeleasă și trăită de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de Sfântul Vasile cel Mare etc. Și, mai ales, încercați să urmați toată învățătura cea bună înfățișată acolo, și să vă feriți de tot răul.9

Astfel ispitirile cu ”probleme” ca cele amintite mai sus vă vor părea o joacă.
Dar, mai ales, veți câștiga pacea lui Christos, care aduce cu ea împlinire și așteptarea vieții veșnice.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. AUC = Ad Urbe Condita, adică De la Întemeierea Cetății, adică timpul de la întemeierea Romei. Era cel mai constant calendar al Romanilor până la Sfântul Dionisie cel Smerit (Exiguul). ↩︎
  2. Să ne amintim de faptul că Avraam îl numește pe Lot frate (ach / אָח), deși acesta îi era nepot de frate (Facerea 13:8 și 14:14). ↩︎
  3. Termenul vechi-grecesc folosit aici este πρωτότοκον. Din care πρωτό poate însemna primul, cel dintâi sau unicul. În cazul de față atât contextualitatea biblică, dar și Sfânta Tradiție, arată fără echivoc faptul că înțelesul este de Unicul, adică πρωτότοκον = Unicul Născut. O evidență logică este faptul că lipsește orice mențiune a unei alte nașteri (deși este evident că un frate biologic al lui Iisus ar fi fost extrem de important și ar fi fost menționat). Desigur, argumentum ex silentio are o validitate limitată de context. Însă în acest caz contextul este mărturisirea prin Evanghelii a adevărului mântuitor. Mărturisire ce arată foarte clar lipsa unor alți fii ai Fecioarei Maria, după cum se poate vedea în feluritele argumente privind acest subiect prezentate la Lumina adevărului Sfinții. Maica Domnului (click pentru accesare). ↩︎
  4. Amintesc aici de o afirmație protestantă, care proclamă, absolut fără niciun temei biblic, ideea că Iisus ar fi fost „Unul-Născut” după naștere, dar nu și mai târziu. Eroarea logică este ușor de demontat, dacă ne amintim faptul că Evangheliile sunt scrise după Învierea lui Iisus, nu la Nașterea Acestuia. Altfel spus, termenul „Unul-Născut” este un termen aplicat după încheierea vieții pământești a Mântuitorului, având astfel validitate absolută. ↩︎
  5. A se vedea faptul că la Răstignire, alături de Maria Magdalena și deosebi de Fecioara Maria se află „o altă Marie”, mama lui Iacob și Iosif – cei prezentați drept ach / אָח sau adelfoi / αδελφοί în Evanghelii. Se vede astfel foarte clar că au altă mamă (soția lui Cleopa) decât Iisus Christos. Cf. Matei 27.56, Marcu 15:40, Ioan 19:25… ↩︎
  6. Iisus, ca Dumnezeu, era și întrupat pe pământ, și pe tronul ceresc, precum și dincolo de tot ceea ce se poate știi. Creșterea lui Iisus Christos în înțelepciune și har (Luca 2:52) se produce pentru Omul Iisus Christos atât prin cele ale lumii („la oameni”), cât și prin unirea deplină cu Dumnezeu („la Dumnezeu”). Acestea sunt mai greu de înțeles, pentru că oamenii sunt doar oameni, pe când Iisus Christos este și a fost și Dumnezeu și Om. De aceea El a lucrat cele omenești, dar dumnezeiește, și cele dumnezeiești, dar și omenește. Cea mai apropiată stare o putem vedea la sfinții îndumnezeiți (precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Justin Pârvu). ↩︎
  7. Statut similar cu al Daciei înainte de Decebal și în timpul său până la atacurile sale peste Dunăre care declanșează războaiele cu Traian. ↩︎
  8. Matei 2:1-23; Luca 2:1-52 arată foarte clar faptul că după Fuga în Egipt Maica și Iosif au venit cu Iisus în locul de origine al Dreptului Iosif, Nazaret (Luca 2:4 și 2:39; Matei 2:19-23; Luca 2:51-52; Ioan 1:45 etc.). ↩︎
  9. În gândirea protestantă și neoprotestantă se pretinde că raportarea la tâlcuirile Sfinților lui Dumnezeu este o rătăcire; că trebuie folosită Biblia și doar Biblia. Doar că aceste pretenții sunt scrise în cărțile autorilor protestanți și neoprotestanți, iar nu în Biblie. Ceea ce anulează total pretențiile în cauză. Pentru cei ai Bisericii lui Dumnezeu este limpede că însăși Scripturile poruncesc asemenea raportare: Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre. Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:19-21). Vedem că Apostolul Petru numește, în Duhul Sfânt, proorocii cuvintele Sfintei Scripturi și cuvânt proorocesc ceea ce Sfinții lui Dumnezeu lămuresc din Scripturi. Deci aceasta este porunca lui Dumnezeu, ca aceia care vor să citească Biblia să nu încerce să o tâlcuiască după voia lor, ci să ia aminte la tâlcuirile Sfinților. ↩︎

Misiunea Bisericii în irealitatea virtuală

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Utilizatorul Mihai a trimis acum două zile (adică pe 9-V-2026) acest mesaj privitor la eseul despre Scoaterea Oaselor la 7 ani:

Adevărat a înviat! Sărut mâna, Părinte! Vă mulțumim pentru învățătură!
Ce clară pare robia din încheiere, când ne gândim că aceste șapte dimensiuni pe care Sfinția Voastră le articulați erau, până în urmă cu doar câteva secole, evidente pentru mirean ca efect al unei participări vii la realitatea simbolică a Bisericii.
Părinte, dacă îmi îngăduiți întrebarea, contactul cu sacrul, în înțelegerea patristică, neavând loc la nivelul emoției, ci la nivelul nous-ului, putem oare spune, împreună cu René Guénon, că asistăm astăzi la o decădere aproape totală a acestei participări simbolice, prin care atât Scoaterea Oaselor, cât până și Sfânta Împărtășanie riscă să fie reduse la simple evenimente emoționale, creștinul pierzând astfel contactul cu sacrul propriu-zis?
Putem vorbi astăzi despre o dificultate pastorală fără precedent, și anume aceea că preotul are de păstorit o turmă orbită din punct de vedere metafizic? Căci dacă Sfântul Iustin Martirul își adresa Apologia iudeilor și păgânilor, care, în ciuda rătăcirii lor, locuiau încă într-un cosmos perceput ca sacru, populat de transcendent, mireanul de astăzi este robit de realitatea virtuală în care trăiește, inoculat împotriva sacrului, chiar dacă își păstrează obiceiul social/emoțional de a merge la Biserică.

Răspunsul meu este următorul:

Domnul cu noi!

Da, omul de astăzi – și nu doar creștinul – pierde tot mai mult orice contact cu sacrul, deoarece pierde contactul cu realitatea.

Fenomenul nu este nou.

Dimpotrivă, există de la Cădere și până acum.
Când Irod a fost furat de dansul păcătos oare nu tot asta a fost?

Atunci când arhiereii și cărturarii Poporului Israel au vândut lui Irod celălalt pe Mesia (Matei 2:1-6), erau atât de furați de lăcomie și mândrie, încât nu puteau vedea realitatea: nici că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, nici că Dumnezeu este Înțelepciunea, nici că viața trece și vor plăti veșnic pentru vânzarea lor. Astfel că, știind răutatea lui Irod, i-au spus unde s-a născut Mesia, ca Irod să Îl ucidă și să rămână ei stăpânii poporului1.
Când David l-a ucis pe Urie, oare nu se desprinsese de realitate, uitând Învățătura lui Dumnezeu pentru pofta sa?
Când Eva a zis că e bun de mâncat ceea ce știa de la Dumnezeu că este aducător de moarte, oare nu tot desprinsă de realitate era?

Deci, să ținem minte, pierderea contactului cu realitatea, care duce la pierderea contactului cu sfințenia/sacrul, există de la Cădere și până la Sfârșitul Lumii.

Însă, într-adevăr, astăzi este mai mult decât oricând un mod de viață, prin minciuna satanică numită realitate virtuală.
Care în uriașă majoritate nu este realitate, ci iluzie.
Sau, cum îi spun adesea, irealitate virtuală.

Cinematograful, radioul, televiziunea, computerele personale, internetul, toate au ca rost covârșitor desprinderea clienților de realitate.

Teoretic, toate acestea se pot folosi spre bine.
Practic, foarte puțin și foarte rar sunt folosite spre bine, fiind covârșitor folosite spre rău.

Iar cel mai mare rău pe care l-au adus este, cu adevărat, desprinderea omului de realitate.

Pentru această lume ierarhia noastră – și, de asemenea, Administrația Bisericească – nu este pregătită.

=====

Da, toți ierarhii noștri știu să întrebuințeze și folosesc un telefon ”inteligent”, un calculator personal, un laptop sau o tabletă. Pentru dorințele și nevoile personale!
Dar pentru misiune?

Primii în această privință au fost unii preoți, apoi ierarhi precum Daniel Mitropolitul Moldovei, Bartolomeu al Ardealului, Andrei la Alba Iulia.
Aceștia au înființat o presă creștină care s-a dorit și pentru cei fără studii teologice. La fel s-au creat posturi de radio – cu multă opoziție din partea autorităților lui Iliescu ori Constantinescu, înfricoșate că Biserica ar putea lumina astfel sufletele oamenilor.

Dar ce s-a întâmplat?
Ierarhii și cei din Administrația Bisericească sunt de formație birocratică – pentru că așa este impusă de la Fanarioți încoace alegerea episcopilor, cu rare excepții.
Ca urmare, se feresc de oamenii vii, care nu au gândirea și reacțiile „după literă”. De aceea nu au ajuns episcopi sfinți precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ilarion Felea și alții asemenea. Știa toată administrația, știau și ierarhii, că sunt oameni iubitori de Dumnezeu până la sacrificiul suprem și dincolo de acesta. Dar nu se încadrau în șabloane!
Și, pe același tipar, presa bisericească destinată maselor, posturile de radio și de televiziune destinate maselor au devenit în foarte mare parte literă moartă.
Se găsesc între articole și emisiuni și destule de frumoasă ținută teologică.
Dar tocmai acestea, care sunt cele mai bune părți ale mass-mediei bisericești, o condamnă: sunt, în covârșitoare majoritate, prea intelectuale pentru omul obișnuit.
Care, să ne amintim, este prin definiție ținta pentru ceea ce se numește mass-media.

Desigur, se poate ca cineva să fie în dezacord cu cele spuse.
Totuși, ca să fim și noi birocratici, „cifrele nu mint”: TV Trinitas are 13-14 mii de telespectatori pe minut, TV Discovery are între 20 și 25 de mii de telespectatori pe minut – ca să facem o comparație cu un post tv de documentare, totdeauna cu audiență mult mai mică decât a posturilor generaliste (cum se vrea TV Trinitas) ori a posturilor de știri.
TV Trinitas fiind, în ideal, postul de televiziune al tuturor românilor ortodocși!

Tot pe această linie observăm că TV Trinitas are un rating anual de 0.084% la nivel național.
Sau, o cotă de piață de 0.462%.

Iarăși va sări cineva în sus, argumentând că este un post tv religios, și că acestea au o audiență scăzută.
Voi încerca să arăt că nu aceasta este explicația.

Și încep subliniind faptul că un post de televiziune bisericesc trebuie să aibă alt rol decât acela al copierii activității liturgice sau catehetice scolastice.
Așa cum viața creștinului se desfășoară covârșitor în afara locașurilor de cult, la fel un post de televiziune creștin ar trebui să reflecte și să stimuleze viața creștină de toate zilele. Partea dedicată vieții liturgice și altor manifestări instituționale trebuie să fie minimă și menită să trezească interesul telespectatorilor, dorința lor de a veni în locașurile de cult.

Una dintre cele mai ușoare emisiuni la posturile de televiziune creștine este redarea slujbelor și predicilor.
Este, totodată, una dintre cele mai păgâne și anti-creștine emisiuni posibile.

Pentru cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie a așezat Duhul Sfânt Obednița.
Pentru cele Șapte Laude există Ceaslovul din care mireanul ce nu poate ajunge la biserică își citește cu evlavie partea lui.

Așa a rânduit Dumnezeu!

Dar ce fac TV Trinitas și alte posturi?
Transmit în direct sau înregistrează și transmit slujbele, transformând creștinul în spectator la viața Bisericii.
În loc să fie parte din viața Bisericii2, creștinii sunt transformați de asemenea emisiuni în spectatori, care privesc la viața liturgică precum la un spectacol teatral3.

Și, iarăși, vor sări unii cu teoria chibritului, mințind înaintea lui Dumnezeu de profunda rugăciune a unor telespectatori – la transmiterea slujbelor. Ca și cum Dumnezeu ar fi cerut creștinului să se uite la slujbe rugându-se, și nu să fie împreună slujitor cu ceilalți participanți – inclusiv clericii.

În realitatea pastorală preoții știu foarte bine că transmiterea emisiunilor la televizor a dus la lenevirea multor credincioși. Care folosesc transmisiunile ca pretext pentru a lipsi de la slujbă.
Mai mult, această lenevire liturgică se transmite în întreaga viață a creștinului telespectator.
Căci așa cum se mulțumește cu spectacolul slujbelor, fără jertfa efortului participării și fără harurile ce se primesc prin aceasta, la fel face și cu restul vieții lui.

Am întâlnit mulți creștini care ascultă în căști Biblia sau cuvintele Sfinților lui Dumnezeu, dar nu își aduc aminte de aproape nimic din ce au auzit.
Pentru că, de fapt, nici nu ascultă: este doar un zgomot de fond.

Și voi preciza că ascultarea de acest fel este bună doar dacă este însoțită de citirea propriu-zisă.
Pentru că citirea nu se poate face fără o atenție minimală, care poate lipsi cu desăvârșire în fața redărilor audio sau video.

La fel, sunt tot mai mulți creștini care au pe post de împlinirea canonului de rugăciune… ascultarea rugăciunilor în cauză la căști sau difuzoare.
Este, oare, nevoie să amintesc faptul că asemenea ”rugăciune” încurajează împrăștierea minții, lipsa dragostei, pierderea harului?

Și mă opresc aici cu explicarea foarte pe scurt (sic!) a efectelor nocive – pastorale, morale, ascetice, misionare etc. – aduse de transmiterea slujbelor la televizor.

Să punem în contrast o emisiune interactivă, în care episcopi, preoți și mireni cu învățătură bună prezintă un subiect 5-10 minute, iar apoi… răspund întrebărilor telespectatorilor!
Dar răspund întrebărilor spontane, nu celor aranjate cu telespectatori-actori!

=====

Pe aceeași linie stă și folosirea altor mijloace mediatice moderne, de la rețele de socializare până la podcasturi ș.a.a.
Sunt locuri în care se poate face multă misiune, de către oameni care cred viu și pot răspunde spontan întrebărilor reale.
Căci dacă se merge pe controlul întrebărilor și răspunsurilor4, senzația de artificial va eradica pe toți cei care sunt căutători ai adevărului.

Iată deci, răspunsul atât de lung pe scurt:

Da, oamenii sunt vrăjiți de iluziile virtuale care domină, tot mai global, dar Biserica are mijloacele pentru a-i chema și călăuzi către și întru Adevăr.

Rămâne să existe voință.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

1 A se vedea și la Marcu 12:1-13. Unde Iisus Christos le spune în față ce au făcut și ce încercau să facă, precum și faptul că Dumnezeu știe toate și va răsturna planurile lor. Însă în loc să se trezească, furați de mândrie și lăcomie, au încercat să Îl prindă, iar temându-se de popor au trimis pe Irodiani să Îl ispitească.

2 Amintesc aici doar de II Petru 2:5, ca mărturie invincibilă a faptului că un creștin ori este parte din Biserică, ori nu este creștin.

3 Și trecem aici peste hrănirea accelerată a orgoliului pentru cei care apar astfel la televizor!

4 A nu se confunda cu medierea, prin care se elimină trolii, tulburații psihic ce vor doar să se audă și alții asemenea.