Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste

Tricolor România f

M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce n-au fost canonizaţi încă sfinţii români din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumeşti care ar explica acest lucru, rămâne totuşi o realitate duhovnicească, superioară. Iar aceasta cuprinde şi faptul că sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârşesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, după cum arată istoria Bisericii, este mai mult decât îndestulătoare pentru a birui ceea ce teoriile lumeşti găsesc drept explicaţie pentru întârzierea canonizării.

Şi atunci?

După „ceva vreme” de întrebare şi rugăciune, am înţeles, cred eu, cine întârzie canonizarea sfinţilor închisorilor.
De pe pământ – pentru că de aici izvorăşte, de fapt, opreliştea – mirenii şi preoţii care-i cinstesc pe sfinţii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu? De dincolo, chiar sfinţii închisorilor. Şi mai aburd, nu-i aşa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, în primul rând, canonizările, sunt sfinţii din prigoanele comuniste. Şi o fac din multa dragoste de Adevăr şi din Dragostea cea adevărată ce împodobeşte pe toţi sfinţii.
Ca să înţelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să începem de la atât de frumoasa campanie „Din temniţe spre sinaxare”. O campanie care îşi propune să ajute începerea canonizărilor atât de mult dorite de popor. O campanie în care sunt alături, ca primă propunere de trecere în calendar, trei sfinţi mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul călugăr (ieromonahul) Daniil de la Rarău. Toţi trei, mărturisiţi ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni şi o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiţi pentru acestea şi au răbdat neclintiţi până la sfârşit. Foarte potrivit aleşi, într-adevăr, dacă…
Oare acum se înţelege de ce sfinţii închisorilor sunt primii care ţin, încă, în loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede că cei trei sfinţi aleşi ca pildă pentru toţi ceilalţi simt lipsa cuiva?
Avem aici un mirean, un preot de mir şi un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar înainte de începerea făţişă a prigoanei comuniste în România ierahii Bisericii lui Hristos deja pătimeau. Abuzurile şi ura soldaţilor şi ofiţerilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupaţie şi colaboraţioniste, ale întregului sistem ce voia să se instaureze au fost simţite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci şi, sau în primul rând, de vlădici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost înlăturat din scaun, ţinut sub strictă supraveghere, ameninţat şi persecutat până la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus în domiciliu forţat la Agapia şi, după multe mărturii, ucis de sovietici în 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic în 1947 şi pus sub supraveghere moare „întâmplător” tot în 1948, pe 16 decembrie.
„Din întâmplare”, în acelaşi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dincă, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanentă, până la moarte.

În acelaşi an, se înţelege, „din întâmplare”, este alungat şi episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care îi ajutase neîncetat, atât în necazurile cele mai obişnuite şi mizere, cât şi în supărările cu patronii. O asemenea legătură între cler şi credincioşi, dar mai ales între un episcop şi muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor şi colaboraţioniştilor din România ocupată. Încercările unor agenţi bolşevici de a-l denigra sunt respinse cu mânie de muncitori. Îndepărtarea lui devine un obiectiv prioritar pentru Comunism. Este trimis la Seminarul de la Neamţ, alături de alţi patru episcopi alungaţi de comunişti din scaunele lor. Mai târziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui într-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori şi preschimbată în „casă de odihnă”. Atât de adâncă şi plină de dăruire a fost lucrarea acestui sfânt episcop, încât Securitatea, chiar şi într-o vreme de teoretică destindere, a forţat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neîncetată supraveghere şi prigoană până la moartea sa, în 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoană. Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor ungureşti din Transilvania ocupată, care l-au trecut prin doi ani de chinuri în puşcăriile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost şi mai cumplită, episcopul martir fiind scos din scaun în acelaşi însângerat an 1948 şi pur şi simplu răpit de autorităţile bolşevice, pentru a fi înapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lămurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost înmormântat la Răşinari, adăugându-se astfel lungului şir de martiri ce a sfinţit pământul Transilvaniei străbune.

Puţini ştiu astăzi că între Carpaţi şi Alpi, în secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andronic, numit uneori şi episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale cărui rădăcini creştine încep astfel în vremuri apostolice, a fost binecuvântat în prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai puţin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii săi ani aici – a făcut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care trăiau în păcat au renunţat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit şi sfinţit 20 de biserici şi case parohiale, s-au început multe altele şi chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniţi şi s-au făcut instituţii pentru sprijinirea celor săraci şi loviţi de nenorociri, s-au tipărit foi şi cărţi folositoare de suflet… Uimitor de mult, cât nici nu se poate spune în câteva rânduri. Apoi a venit prima prigoană. Ocupanţii hortişti l-au alungat în grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu şi-a părăsit credincioşii ci, aşezat la Beiuş, lângă noua, vremelnica şi nedreapta frontieră, i-a sprijinit din răsputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli şi suferinţe martirice ale acestui mare episcop al Românilor, rămâne parcă mai presus de toate mărturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atât între patru ochi, la sfătuire şi spovedanie, dar şi de faţă cu mulţi martori, la Sfânta Liturghie şi cu alte prilejuri, Mărturisitorul Episcop Nicolae Popovici a învăţat poporul să se ferească de învăţăturile nebuneşti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupaţiei sovietice şi colaboraţioniştilor, a mângâiat pe cei care fuseseră loviţi, ei şi familiile lor… Ura comunismului a fost pe măsura mărturiei lui. Arestat, bătut, „eliberat” de frica răscoalei poporului dar pus sub pază la Sfânta Mănăstire Cheia, otrăvit de câteva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost ţinut de Dumnezeu într-o lungă suferinţă mărturisitoare. S-a stins în aceeaşi detenţie camuflată, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană împotriva Bisericii lui Hristos este Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut şi prin prigoana hortistă, înainte de a urca Golgota mărturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin naştere a fost şi un adevărat fiu şi mai ales părinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preoţii păstoriţi a fost uimitor de mare, aşa încât şi-a pus neîncetat viaţa în primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preoţilor arestaţi de prigonitori, să îi reprimească pe cei care – de multe ori pentru puţină vreme – erau eliberaţi, să ocrotească familiile preoţilor martirizaţi de autorităţi. A încercat să oprească pe preoţi de la mărturisiri care să-i dea pe mâna prigonitorilor, mărturisind în locul lor chiar el, în catedrală şi oriunde simţea că este nevoie. A propovăduit împotriva urii de clasă, pentru dragostea creştină şi păstrarea comorii Credinţei adevărate. A mărturisit împotriva colaboraţionismului, împotriva pactizării cu sovieticii şi comunismul, împotriva primirii „legilor drăceşti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „duşman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunişti, prin otrăvire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atât de mare, încât pur şi simplu autorităţile nu au îndrăznit să ia pe faţă măsuri împotriva sa.

Mitropoliţii Tit Simedrea şi Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu şi alţii, sunt şi ei printre ierarhii români ai Bisericii lui Hristos prigoniţi şi chiar ucişi de autorităţile comuniste.
Este un şir cutremurător de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferinţele cumplite ale Bisericii lui Hristos în vremea comunismului. Din acest şir se cuvine ca, pentru început, măcar unul dintre ierarhii mărturisitori să fie adăugaţi celor trei martiri din icoana campaniei „Din temniţe spre sinaxare”. Abia atunci când aceasta se va săvârşi icoana va fi într-adevăr o icoană a mărturisirii Bisericii în vremea prigoanei comuniste, cuprinzând laolaltă pe cei ce împreună au suferit şi mărturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoţi de mir şi mireni, Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Calea Sfinţilor

Faţă de cele cinci căi amintite ieri s-a pus întrebarea:
Care este Calea Sfinţilor? 

O întrebare bună.
Dacă cei care muncesc şi luptă pentru îndreptarea locului (lumii) în care trăiesc sunt pe Calea Eroilor, cum ar fi, mai sus de aceasta, o Cale a Sfinţilor?

De fapt, aşa cum spunea un erou al Rezistenţei Anticomuniste,
tăcuţii mucenici cu haiducii’s gemeni.

Deosebirea vine dintr-o neaşteptată nuanţăSfinţii muncesc şi luptă nesfârşit de mult pentru îndreptarea a tot ceea ce este rău sau strâmb în ei înşişi. Munca şi lupta lor pentru îndreptarea lumii sunt atât de strâns legate de această primă lucrare şi luptă încât uneori parcă nici nu se văd. Dar izvorâte din îndreptarea proprie, tot mai deplină, au în fapt, dincolo de ceea ce se poate simţi şi cunoaşte de oameni, o putere nesfârşit de mare.
Pentru cei care au trăit în România stalinistă, sub ocupaţia invadatorilor sovietici deveniţi „cetăţeni români” şi a puilor lor, este uşor să dăm o pildă: Sfinţii Prigoanelor Comuniste. Cunoscuţi şi ca Sfinţii Închisorilor. Şi vorbim aici mai ales despre cei care au încercat – în puşcării, lagăre, domicilii forţate sau cuşca societăţii staliniste – să îndrepte lucrurile începând cu adâncurile propriului suflet, propriei minţi, propriei inimi, propriului trup. Toţi au fost, din punctul de vedere al societăţii staliniste, nişte pierduţi, nişte înfrânţi, „o pleavă„, cum îi numeau unii comunişti de frunte. În vreme ce alţii îşi cumpărau cu puncte pe cartelă „rochiţa cu buline” sau alte haine „chic” („şic”), ei stăteau în zdrenţe. În vreme ce oamenii obişnuiţi „se învârteau” de o primă, de „ceva” luat de la locul de muncă, de o avansare, chiar, ei „se învârteau” de încă o bătaie de la gardieni, de încă o reţinere la Securitate, de încă o arestare, de o eliminare din facultate sau de la locul de muncă (pe motiv de „origine nesănătoasă”, „atitudine nesănătoasă” etc.).
Pe scurt, în societatea stalinistă a României acelor decenii aceşti oameni nu se auzeau, nu se vedeau. Chiar şi rudele, adesea, fugeau de ei.
Cu toate acestea ei sunt astăzi cea mai mare mândrie a Neamului Românesc. Ei sunt cei care au luptat împotriva sistemului satanic în ciuda unor forţe mai mult decât copleşitoare. Ei au dat Românimii o Rezistenţă Anticomunistă unică în lume. Care, fără niciun sprijin extern real, a dus vreme de doisprezece ani (1944-1956) un război armat de rezistenţă anti-comunistă; un război teoretic imposibil de dus fie şi un singur an. Ei au dus şi acest război, dar şi nenumărate ale forme de rezistenţă anticomunistă – de la monahismul „de apartament” până la tipărirea de carte creştin-ortodoxă în plin stalinism, de la construirea de biserici în plin regim ateist (care interzisese construirea de noi biserici!) până la frumoasa poezie creştină a închisorilor politice. Şi România cerească a devenit mult, mult mai bogată prin sosirea lor acolo.
Dar, mai mult decât atât, lucrarea lor a avut un răsunet adânc, ce a ajuns mai departe decât ne închipuim. Dacă ar fi să ne amintim de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ajuns un mărturisitor atât al realităţilor comuniste, cât şi al duhului ortodox, în Statele Unite (inclusiv la nivelul vârfului acestei federaţii) şi tot ar fi de ajuns. Ori dacă aş aminti – sau le-aş spune celor ce nu ştiu – că atât de mulţi dintre cei care suntem astăzi creştini datorăm atât de mult unor dispreţuiţi ai vremilor staliniste… Căci pentru foarte mulţi dintre cei de astăzi părinţii duhovniceşti, cei care „ne-au născut întru Christos”, după o expresie biblică, sunt cei trecuţi prin moara ucigaşă a prigoanei comuniste.

Şi Sfinţii şi Eroii merg pe aceeaşi cale. Dar Sfinţii merg mai bine, căci lucrează mult mai mult la propria îndreptare. Acest lucru, ce pare să amâne adeseori – şi mult – îndreptările exterioare, îi face nu doar să greşească mai puţin, să se ferească de alunecările de dreapta sau stânga ale eroilor; îi face şi să săvârşească un bine mai deplin, mai adânc, mai desăvârşit. Cucerind uneori chiar pe cei pe care eroii pur şi simplu i-ar înlătura. Şi care, datorită sfinţilor, devin din umblători pe căile răului, trăitori ai binelui şi lumină a lumii.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cele cinci răspunsuri, cele cinci căi

În faţa greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor din jur există cinci răspunsuri mari; la ele se adaugă, desigur, nuanţe, dar acestea pot fi înţelese folosind cele cinci răspunsuri amintite:

– să munceşti şi să lupţi, acolo unde eşti, pentru a le învinge, pentru a îndrepta lucrurile; celor care fac asta li s-a spus în Biblie „Voi sunteţi lumina lumii!”; aceasta este Calea Eroilor.

– să te retragi într-un loc „adăpostit”, astfel încât să câştigi putere pentru a munci şi lupta ca să îndrepţi lucrurile; este Calea Strategilor.

– să fugi unde este mai bine (sau crezi că este mai bine); Antichitatea a definit această atitudine (cu dispreţ) în forme diferite, cea mai celebră ajunsă în contemporaneitate fiind „ubi bene, ibi patria” („unde este bine, acolo (îmi) este patria”); este Calea Profitorilor.

– să pleci capul şi să te supui greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor, bombănind împotriva „sistemului” dar fără a te împotrivi real (de frică, de lene, din dependenţă etc.); este Calea Sclavilor.

– să te alături celor care lucrează greutăţile, nedreptăţile, necazurile etc., sperând că vei deveni părtaş la câştigul lor; este Calea Ticăloşilor.

Bineînţeles, există (am spus-o şi mai sus) nuanţe.
De pildă, uneori sunt oameni care o iau pe Calea Ticăloşilor pentru a doborî sistemul din interior. Este o cale extrem de grea, din toate punctele de vedere; extrem de puţini o pot urma fără a deveni răi sau a se distruge.
Dar dincolo de nuanţe, este bine să înţelegem principiile, astfel încât să putem vedea pe ce cale suntem şi cum ne putem îndrepta.
Pentru că, oricare ar fi calea sau căile pe care am mers în trecut, totdeauna există loc de îndreptare şi loc de strâmbare, totdeauna putem să ne ridicăm sau putem să cădem. Iar pentru a ne păstra – sau câştiga – discernământul şi puterea interioară avem nevoie să ne reamintim, iar şi iar, principiile.
Să câştigăm Cerurile!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În urma discuţiei cu unul dintre mulţii Români refugiaţi din faţa regimurilor comuniste (stalinist, ceauşist, iliescian etc.), cred că se cere această lămurire:

Din punctul meu de vedere avem o mulţime de Români care sunt cu adevărat REFUGIAŢI, adică retraşi din faţa unui genocid mult prea puternic. Spre deosebire de imigranţii înfăţişaţi drept refugiaţi, aceşti Români au fugit dintr-o ţară în care regimurile politice, doar teatral diferite, urmăresc sistematic distrugerea totală a Neamului Românesc. Să socoteşti această retragere, această refugiere, drept „Calea Profitorilor” este, delicat spus, ilogic. În cel mai rău caz este „Calea Strategilor”. Dar cel mai corect este să o vedem ca pe o stare excepţională, în care greutăţile, necazurile şi nedreptăţile trec dincolo de orice nivel firesc al acestei lumi. Căci regimurile care îi asupresc pe Români, de trei sute de ani încoace, au căpătat de la Carol al II-lea până în prezent accente paroxistice, care par fără sfârşit. De aici şi situaţia Românilor şi României, cu un număr de refugiaţi mai mare decât al Siriei, practic cel mai mare din Europa ultimului secol (cel puţin!).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă