Cine face politică?

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Un apel la unitate care dezbină

Directorul editorial la Revistei ”Lumea Credinței”, Răzvan Bucuroiu, a publicat pe 5 Decembrie a.c. un material despre „Sfântul Nicolae: chip al dărniciei, apărător al dreptei credințe”.
La o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, același autor publică pe pagina personală de facebook un apel prolix la unitate între Biserică și Catolicism. Un apel în care dreapta credință nu mai merită apărată…
Cităm

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă.

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității. Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic. Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.
Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?

Încercăm în rândurile următoare să dăm un răspuns acestui apel, mirându-ne, iarăși, de cât de contradictorie poate să fie purtarea omului.

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă spune autorul citat.
Ceea ce însă domnia sa ori nu știe (greu de crezut!), ori trece sub tăcere (dureros de crezut!), este faptul că aceste „anateme” au o importanță exclusiv formală în Biserica lui Dumnezeu: pe de-o parte, anatema unor rătăciți le face rău doar lor, pe de altă parte anatema Bisericii este doar o mărturisire publică a unei stări de fapt.
Altfel spus, pentru ca Biserica să poată ridica o anatemă (sau orice alt act asemănător) trebuie întâi dovedit fie că starea de fapt s-a schimbat în bine, fie că anatema (sau orice act asemănător) s-a dat greșit ori nedrept.

Din păcate pentru admiratorii actului din 7 Decembrie 1965, acesta este nul canonic și dogmatic, atât din partea Bisericii cât și din partea Papalității.
Din partea Bisericii, pentru că este necanonică și greșită dogmatică o asemenea „ridicare” fără un sinod ecumenic ce ar dovedi schimbarea în bine din Catolicism (nu există, dimpotrivă chiar!), ori ce ar dovedi greșeala sau nedreptatea ce ar fi fost făcute de Patriarhia de Constantinopol în 1054.
Din partea Catolicismului, pentru că ridicarea de către papalitate a scrisorii de excomunicare a cardinalului Humbert nu schimbă poziția Catolicismului față de Ortodoxie: aceasta este văzută ca o rătăcire, ca o schismă și chiar ca erezie.

De pildă, portalul vaticancatholic, prezintă sistematic Biserica în forma disprețuitoare Eastern ”Orthodoxy”. Totdeauna cu termenul de Ortodoxie în ghilimele, și cu numeroase atacuri, nedemne și mincinoase, la adresa Bisericii. (Amintim titluri de articole ca Eastern ”Orthodoxy” Refuted adică ”Ortodoxia” Estică Respinsă, sau St. Theodore the Studite (d. 826), Byzantine monk, debunks Eastern ‘Orthodoxy’ adică Sfântul Teodor Studitul (+826), monah bizantin, demască ”Ortodoxia” Estică, sau Eastern „Orthodoxy” Exposed: Their Heretical Doctrine Of God adică ”Ortodoxia” Estică Demascată: Doctrina lor eretică despre Dumnezeu etc., etc.).
Această atitudine este susținută de o idee pe care o găsim și pe portalul (enciclopedia) catholic, unde se pretinde, textual, că „este ortodox cel a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice”. Tot aici găsim și afirmația „The believer accepts the whole deposit as proposed by the Church; the heretic accepts only such parts of it as commend themselves to his own approval.” adică „Credinciosul primește întregul volum (depozit) așa cum este propus de Biserica Catolică; ereticul acceptă numai acele părți care sunt plăcute propriei sale voințe.”.
Aceste idei, și altele asemenea, sunt prezente și pe site-ul (portalul) oficial al Vaticanului, astfel încât este limpede că doctrinar și canonic, pentru Papalitate și Catolicism, actul din 7 Decembrie 1965 este lipsit de consecințe.

Revenim la textul pe care îl comentăm, care spune

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității.

Prima frază ignoră, după cum am arătat, o stare de fapt: „blestemul reciproc” a fost o consecință, nu o cauză, o etapă, nu un început. Recomand cititorilor cărțile fostului monah catolic (și istoric catolic!) Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică (click pentru accesare) și Papalitatea eretică (click pentru accesare). De asemenea și cartea lui Constantin Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la Macedo-Români (de pildă aici, mai multe cărți pe Proiect Avdhela). Aici se pot vedea, obiectiv, lucrările Satanei și oamenilor lui și în ruperea Vestului de Biserica lui Dumnezeu, și în lupta acelorași împotriva Bisericii din Răsărit. Cititorul va putea urmări începuturile și lunga desfășurare a acestui război. Și va înțelege că actul din 1054 este aproape la fel de puțin important ca și cel din 1965: sunt acte mai mult formale, cu totul altele fiind cele care au despărțit Papalitatea (și, implicit, Catolicismul) de Biserică.

Două asemenea acte de maximă greutate sunt Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879-880) și Cruciata a 4-a (1204).

Sinodul al VIII-lea este un sinod acceptat ex cathedra de Papa Adrian al II-lea al Romei. Ceea ce, după doctrina catolică despre papi și sinoade, îl face perfect valid pentru Catolicism. Dar este trecut sub tăcere, sau denigrat, pentru că osândește, de pildă, eretica învățătură Filioque. Care este, ca să parafrazăm un text catolic, „parte din doctrina eretică despre Dumnezeu a Papalității și Catolicismului”. Aici recomand cititorilor acea subțire și minunată cărticică a Părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. În ea se înfățișează ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El Însuși. Putem să înțelegem, astfel, de ce ideea că Duhul Sfânt ar purcede nu doar de la Tatăl, ci și de la Fiul, nu doar că Îl contrazice pe Fiul, dar distruge armonia deplină a Dumnezeirii (fiind astfel o multiplă răzvrătire împotriva Adevărului și Iubirii). Revenind, acest sinod a fost esențial în repararea schismelor dintre Papalitate și Biserică… până când Papalitatea a hotărât renegarea lui. După cum vedem, acest sinod (care anatematizează Filioque cu acordul Papalității!) este cu peste 170 de ani înainte de 1054.

Pe de altă parte, pentru actele ce au dovedit despărțirea deplină a Catolicismului de Biserica lui Christos paradigmatică este Cruciata a 4-a (din 1204). Plecată din Vest „pentru eliberarea Creștinilor oprimați de Islam”, Cruciata a transformat gazda sa, Constantinopolul, în ținta jafului și crimelor. Iar din Constantinopol, crimele și jafurile s-au întins până departe. Nenumărații martiri ai Bisericii din acea vreme – mireni și călugări, clerici și ostași, cărturari și oameni fără carte – sunt o icoană potrivită pentru toată istoria persecuțiilor catolice împotriva Ortodocșilor.
Dacă amintim de cele peste 300 de biserici, mânăstiri și schituri nimicite în Transilvania secolului al XVIII-lea pentru impunerea Catolicismului (în forma perversă a Greco-Catolicismului); dacă amintim despre masacrarea Românilor din Moravia în secolul al XVII-lea pentru refuzul de a trece la Catolicism; dacă amintim despre eforturile uriașe ale Vaticanului de a-i bulgariza, croatiza, maghiariza etc. pe Românii convertiți; dacă amintim despre implicarea Vaticanului în nimicirea Ortodoxiei în Croația în secolul XX… ei bine, acestea sunt toate sunt doar un fragment din persecuțiile suferite de Români.
(Într-o notă de maximă obiectivitate științifică și istorică recomandăm lucrările Românii în secolul al XIII-lea: Între cruciată și Imperiul mongol, de Șerban Papacostea, și Din mâinile valahilor schismatici…, de Ioan-Aurel Pop.)

Se va putea observa, de către oricine studiază aceste evenimente – și cărțile amintite mai sus – că „blestemul reciproc” din 1054 nu apare nici măcar ca pretext. „Însemnătatea lui” este aproape zero, fiind umflată de același gen de intelectualiști cu program politic precum cel care a lansat termenul insultător de „Imperiu Bizantin” pentru Romania.

Revenind la textul ce se vrea apel la unitate, ajungem la o diatribă foarte interesantă:

Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic.

La o primă vedere, s-ar putea crede că această critică insultătoare se adresează Catolicismului (în numele unității!).
Pentru că, evident, acesta este cel care, mai ales din secolul al XVI-lea, s-a spart în nenumărate denominațiuni. Fenomenul nu există în Biserică – exceptând rupturile produse de Papalitate prin marioneta zisă Greco-Catolicism.
Cumva însă, prin curgerea textului, autorul pare să învinuiască Biserica de dezbinările celor care s-au rupt de ea…
Într-un fel sau altul, este uimitor că autorul poate crede că o asemenea frază poate produce unitate.

Și întorcându-ne la curgerea textului avem

Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.

Acum, ca să începem cu auto-critica, ar fi fost nevoie de ceva de felul:

Băi Ortodocși supărăcioși, de ce vă îmbufnați pentru nimic? Ce, că ați fost arși pe rug de Catolici e mare lucru? Că au exterminat Românii Ortodocși din Moravia este motiv de supărare? Că s-au folosit de Catolicism ca să maghiarizeze pe Românii din Panonia, Banat, Crișana, Maramureș, Oaș, Transilvania etc. e mare lucru? Ce, că au rupt de vii mii și mii de mucenici români poate să fie pricină de dezbinare? Sau că au violat, ucis și jefuit pe schismatici? Sau că au sprijinit nenumărate acte criminale împotriva României? Ori sunteți atât de zgârciți că suferiți pentru nenumăratele biserici răpite, pentru dărâmarea altora, pentru averile care au curs și curg în buzunarele Papalității și slugilor ei? Chiar nu vă e rușine să vă supărați pentru călugării măcelăriți în Carpați, Dinarici, Alpi sau Atos, pentru episcopii închiși ori uciși sau alte asemenea crime?

Cam asta se înțelege din „barierele separării îmbufnate” de oricine cunoaște șirul parcă nesfârșit de martiri produs de prigoanele catolice și la Român și la alți Ortodocși.
Sau, ca să nu dăm o interpretare atât de aspră, poate că autorul a avut în vedere acel nivel al turnului de fildeș în care trăiesc unii. Unii care nu se implică în nicio mărturisire care să le aducă încercări adevărate, primejdii, prigoane. Și pentru care, departe fiind ei de suferința celor mulți, „barierele separării” dintre Biserică și Catolicism ține de speculații intelectuale. Căci pentru ei dogmele nu sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, ci neînsemnatele creații ale gândirii filosofice a unora. Deși nu mi se pare că aceste înțelesuri sunt mai puțin urâte decât celelalte…

Voi mai comenta aici ideea că „actul reparator… nu și-a atins pe deplin scopul”.
După cum vom vedea mai jos, autorul se contrazice teribil atunci când vorbește despre scopul văzut de el („front comun de acțiune” socială) ca parte a unui act ce ține de Dogmatică și Dreptul Canonic.
Este ca și cum ai cere anularea caterisirii lui Arie ca să faci front comun cu el împotriva avortului… Una e una, alta-i alta. Aici apelul al bunul-simț țărănesc al monahului martir Nicolae Steinhardt este extrem de actual!
Ca să nu mai încarc cititorul cu link-uri și cărți, voi sublinia doar că scopul acelui act a fost din partea Catolicismului, oficial, aducerea Ortodocșilor la Catolicism. Din partea Bisericii nu a existat niciun scop, actul fiind unul personal al Patriarhului de la Istanbul (de la Fanar), fără nicio semnificație în afară de deschiderea către trecerea la Catolicism (imposibilă ortodox). Or, din acest punct de vedere, este chiar minunat că actulnu și-a atins pe deplin scopul”.

Și ne întoarcem la textul apelului, mai precis la fraza

Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?

Da, este extrem de greu, tocmai pentru că se face această bălăceală politic-teologică!
Această amestecare a minciunii în adevăr în numele „unirii”, „iubirii” sau, cât de blasfemiator!, chiar al „lui Dumnezeu” este stearpă și otrăvită.
Merită observat ceea ce am spus și mai sus (și e tipic pentru textele ecumeniste): confuzia gravă a termenilor.
Autorul vorbește aici de un deziderat al unirii „nu dogmatic!, nu administrativ!”, ci de acțiune socială. Ceea ce este, vom vedea mai jos, perfect corect! Doar că este singura parte corectă dintr-un discurs ce amestecă lucrurile teribil. Căci dacă facem un apel la o comună acțiune socială (foarte bine!), ba și spunem „nu dogmatic!, nu administrativ!”, atunci nu introducem teme dogmatice și administrative! Este o logică elementară, este o chestiune de bun-simț.
Din nefericire, autorul vine cu acest apel la unitate socială după ce a început cu discuții despre unitatea dogmatică și administrativă! Și asta doar pentru că se întâmplă să fie 7 Decembrie, data actului politicianist din 1965.

Ca să înțelegem deosebirea dintre unitate socială (în punctele comune!) și bălăcăreală administrativ-dogmatică, voi da o pildă personală.
Este o întâmplare din vremea în care eram preot paroh la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București.
După Sfânta Liturghie, vorbind cu cineva la ușa bisericii, am văzut două fete cu un fel de afișe în mână. Erau la poartă, cumva speriate și șovăielnice. M-am dus la ele:
– Doamne ajută! Spuneți, vă rog! Ce doriți?
S-au uitat o clipă una la alta, apoi una mi-a spus, temătoare:
– Știți, aș fi vrut să vă întreb dacă ne dați voie să punem un asemenea afiș la biserica dumneavoastră?
Între timp văzusem afișul: era un marș împotriva avortului organizat de Catolici cu participare liberă și a altora.
Zic:
– Bineînțeles! Puneți-l aici, la intrare! – și le-am arătat unde.
Ele s-au uitat la mine cu mirare:
– Știți, noi suntem catolice!
Am râs:
– Știu. Dar luptăm împreună să salvăm copilașii, orice religie am avea, nu?
Au râs și ele și s-au liniștit.
Au lipit afișul. Și am îndemnat pe cei care pot să meargă, să lupte pentru salvarea copiilor nenăscuți.

Mai apoi, cineva m-a întrebat:
– Părinte, sunteți tradiționalist, sunteți împotriva Ecumenismului, cum de ați acceptat așa ceva?
– Să zicem că un om se îneacă, i-ai aruncat o funie și nu ai putere să îl tragi la mal. Și vine un necunoscut să te ajute. Ce faci, salvezi cu el omul? Sau îl oprești să apuce de funie, cerându-i întâi să-ți spună ce religie are, și dacă nu e Ortodox îl respingi? Ce faci?
– Trag omul la mal cu el, firește!
– La fel am făcut și eu, la fel trebuie să facem toți! Nu ni s-a cerut nimic împotriva Credinței noastre prin acele afișe sau prin anunțurile organizatorilor. Ne-au rugat să tragem de funie împreună cu ei, poate salvăm vreun copilaș. Este datoria noastră să ajutăm, dacă putem.

Și închei cu aceasta:
Este de bun-simț ca Biserica să colaboreze cu toți cei care au o poziție dreaptă față de probleme ca „ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.”.
Dar fără excursuri dogmatice și canonice nepotrivite; fără brodarea unor povești fanteziste despre Istoria Bisericii sau a altor religii. Nu impunem noi altora să fantazeze ori să nu fantazeze: dar așa cum nu acceptăm să fim siliți a trăi în fanteziile LGBT-iste ori transumaniste, nu acceptăm nici să fim siliți a trăi în fanteziile ecumeniste.

Pace tuturor!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români

Despre numele de botez. Ce este, ce greșeli se fac mai des la alegerea lui.

Tot omul greșește, tot omul păcătuiește. Acesta este un fapt ce îl deznădăjduiește pe cel (încă) depărtat de Dumnezeu. Însă pentru cel ce știe ce crede, acest fapt este ajutor întru smerire și îndreptare, în punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu, nu în puterile proprii.
Canoanele 114 și 115 de la Sinodul al VIII-lea din Cartagina au fost pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii. Și ele ne arată că și sfinții (mai) păcătuiesc, deci se înțelege că mai și greșesc. Singur Dumnezeu este fără de greșeală. Și la El ne întoarcem, iar și iar, ca să primim îndreptare.

Numele este pecetea insului, persoanei, față de fire sau natură.
Firea omenească, de pildă, există în fiecare dintre noi, dar altfel, așa încât fiecare dintre noi este unic. Și numele propriu este cel prin care ne recunoaștem și suntem recunoscuți ca persoane.
Prin urmare, numele propriu are o mare însemnătate.

Atunci când cineva urmează să se boteze, avem două împrejurări: este destul de mare și așezat spre a-și putea alege numele ori este prea mic sau prea slab pentru asta.

În prima împrejurare meritul sau vina alegerii sunt ale celui care și-a ales numele. Sfătuitorii au, însă, partea lor; mai ales cei care, folosind slăbiciunile celui nebotezat, îl îndeamnă pe căi greșite.
În a doua împrejurare nașii sunt cei care poartă cea mai mare răspundere, urmați îndeaproape de părinți, sau – dacă greutatea alegerii se schimbă -, părinții urmați de nași.

Ce nume se pot folosi la Sfântul Botez?

Răspunsul canonic este: orice nume care nu sunt de ocară.

Adică ne vom feri cu putere de nume care denumesc deschis răul, de cele obscene sau ridicole.
Voi sublinia faptul că folosirea acestor nume este necanonică, până la măsura în care se discută adeseori validitatea botezului la care se acceptă așa ceva.
De asemenea, ne vom feri de nume excesiv de lungi: în loc să pecetluiască identitatea persoanei, silesc la forme scurte ce mai mult tulbură și duc spre pierderea identității. (Exemplu negativ: Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru; este evident că deși numele omului este „Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru” nu se va putea identifica prin el, și nu va putea fi identificat prin el de către rude și prieteni; se vor folosi doar bucăți din numele său, și el însuși va folosi doar o parte, ceea ce duce la foarte multe probleme psihologice.)

Dar se naște aici altă întrebare
Nu sunt obligatorii numele creștine, numele de sfinți ori îngeri?

Nu, nu, nu! Canonic, nu!
Părerea teologică după care Botezul se face drept doar cu nume de sfinți este o exagerare ce nu ține seama de Istoria Bisericii, de Sfintele Scripturi, de mărturia din veac a Duhului Sfânt. Adică este o părere necreștină, care dă valențe magice unor nume, fără niciun temei teologic.
Uimitor? Șocant? Scandalos? Să vedem ADEVĂRUL!

A. Mărturia Scripturilor despre numele de botez

A.1. Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu există nicio datorie de a da copiilor nume de prooroci sau ale altor oameni sfinți. Există doar grija pentru înțelesul numelui – după cum am amintit și mai sus că este canonic și azi.

A.2. Noul Testament

În Noul Testament apare Botezul – adevărata Tăiere Împrejur, nu după trup, ci după duh și în Duhul. De asemenea, apare, pentru Biserica lui Christos, o constelație sau un cer de constelații de nume noi (față de cele vechi-testamentare). Acestea sunt de două feluri.:

  • Acvila, Andrei, Ampliat, Andronic, Corneliu, Crescent, Lidia, Luciu, Petru, Pavel, Ruf, Sila, Ștefan, Timotei, sunt doar câteva dintre numele „neamurilor” care, niciodată înainte folosite de oameni sfinți, sunt totuși păstrate la Botez și asumate; și sfințite prin sfințirea purtătorilor
  • Apolo (F.A. 18.24), Aristobul (Romani 16.10), Dionisie (F.A. 17.34), Febe (diaconița – Romani 16.1), Hermas și Hermes (Romani 16.14), Nereu (Romani 16.15) etc. sunt denumiri de zeități păgâne; dar purtătorii lor au fost botezați cu ele, cu numele purtate până atunci, nu cu nume ale sfinților vechi-testamentari sau ale martirilor creștini, și le-au sfințit prin viața lor.

Se vede, prin urmare, că Dumnezeu nu s-a scârbit de asemenea nume. Deși acestea, toate, țineau de culturi și religii străine Evreilor și păgânești. Dimpotrivă, a vărsat harul Său peste purtătorii acestor nume, cu belșug și bucurie. Iar ei au sfințit numele păgânești, astfel încât astăzi strălucesc în Calendarele Bisericii.

B. Istoria Bisericii

În Istoria Bisericii apar iar și iar nume din culturi și religii străine, care sunt folosite ca atare la Sfântul Botez. Și care, iarăși, sunt sfințite de purtătorii lor. Aproape totdeauna practica este ca numele primit de la părinți sau tutori să se păstreze la Sfântul Botez. Ca urmare, calendarul creștin se îmbogățește cu noi și noi nume – de origine necreștină, dar sfințite prin sfințirea oamenilor ce le-au purtat.
Amintim aici despre Ignatie Teoforul, despre Ducele Sărunei Dimitrie (Izvorâtorul de Mir), despre sfinții cu numele Teodor, de Mucenicul Sava Gotul, despre Sfântul Betranion, de Ioan Casian Romanul, despre Constantin cel Mare, de Elena, maica sa, de Efrem Sirul, despre Macarie Egipteanul și nenumărați alții.
Cu toate că numele lor nu erau biblice, cu toate că nu erau de sfinți, cu ele au fost botezați și le-au sfințit ei, prin viața lor.

Avem aici mărturia Duhului Sfânt, că primește numele oamenilor după neamul și limba lor și cultura din care vin, așa cum le-au avut înainte de Botez, prin acesta și Mirungere – și celelalte lucrări ale Bisericii – dăruindu-le har spre a se și a le sfinți.
Repetăm: Niciodată în Sinoadele Ecumenice sau în sinoadele locale, în Învățătura Bisericii sau în tradiția liturgică sobornicească nu a existat această contrazicere cu Sfintele Scripturi, prin care s-ar cere schimbarea numelui la Botez pe motiv că nu ar fi fost purtat mai înainte de vreun sfânt.

Bineînțeles, apare altă întrebare:

Dacă Biblia, Istoria Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu mărturisesc atât de clar adevărul, de ce mulți Creștini, inclusiv clerici, spun că trebuie să (te) botezi doar cu nume de sfinți?

Pentru că așa au apucat… și nu au cercetat.
Această eroare teologică se găsește și la unii sfinți (de aceea am amintit Canoanele 114 și 115 Cartagina VIII la început!). Ceea ce arată răspândirea și răutatea acestei greșeli.

Dar de unde apare această eroare teologică, după care e musai să dai nume de sfinți la Botez?

Din extremismul etnofiletist (adică rasist) grecesc.
Această greșeală apare ca mijloc pentru grecizarea (elenizarea) naționalităților din Romania – adică din Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole (poreclit astăzi „Imperiul Bizantin”). Convingându-i să adopte nume grecești, misionarii asimilării etnice prin Biserică (adică ereticii etnofiletiști) deschideau calea grecizării acelor oameni. Chiar și atunci, practica era folosită mai ales pentru neștiutori și neîntăriți. Căci îi stăteau împotrivă și Scripturile, și toată Istoria Bisericii.

De pildă, atunci când domnitorul de origine varegă (vikingă) al Kievului, Vladimir, se botează, Grecii nu îndrăznesc să îl boteze Vasilios, Gheorghios, Dimitrios ori cu alt asemenea nume grecesc. Și, iată, Vladimir este sfânt, este în calendar, cu numele său de origine păgână sfințit de viața sa creștină.

Deci este greșit să botezăm pe Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni, Azteci etc. cu nume de sfinți creștini?

Depinde de pricina alegerii numelor!
În primul rând va trebui amintit că există sfinți ortodocși cu nume apusene ori orientale. Și, dacă vreun misionar ortodox are acolo lucrare, este canonic să le dea întâietate acestora în alegerea numelor de botez pentru Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni etc.
În al doilea rând, atunci când catehumenul (cel care se pregătește pentru Botez) vrea el (și) numele unui sfânt din altă parte, pentru evlavia față de acel sfânt, se poate folosi (și) acest nume. Dar dacă misionarul îi spune catehumenului că trebuie să ia un nume din calendar, face un mare păcat. Impunerea numelor străine pentru Creștinii dintr-o țară este o practică necreștină! Și este și una din pricinile înstrăinării Creștinilor din multe țări față de concetățenii lor, este un instrument de deznaționalizare și este o tristă despărțire de Învățătura lui Dumnezeu.

Canonic, pentru Creștinii care se creștinează se folosesc nume din propria lor țară, cultură, limbă – bineînțeles, dacă nu sunt nume de rușine, blasfemice, excesiv de lungi etc. Orice adaptare pentru ultimele probleme se va face ținându-se seama de specificul național al catehumenilor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea