Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste…

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE…

Aşa cum am spus de la început, nu am înfăţişat aici toate rătăcirile adventiste. Sunt şi multe secte adventiste, cu felurite rătăciri, dar chiar şi în sectele „principale” ale curentului iudaizant al adventiştilor sunt aşa de multe abateri, încât s-ar putea scrie despre ele volume.

Ceea ce este cel mai important am arătat: adventismul nu este Biserica lui Hristos, ci o erezie; deşi pretind că respectă Biblia, adventiştii o calcă în picioare în puncte fundamentale; adventiştii răstălmăcesc Învăţătura pentru care Hristos a murit pe cruce, fiind astfel – cu voie sau fără voie – duşmanii lui Hristos şi ai Învăţăturii Sale; ei blasfemiază Biserica lui Hristos, pe Maica lui Hristos, pe prietenii lui Hristos care sunt sfinţii; ei blasfemiază Jertfa lui Hristos, învăţând pe oameni să se supună mai departe Legii Vechi, desfiinţată de Hristos pe Cruce; ei calcă poruncile lui Dumnezeu date şi în Vechiul şi în Noul Testament; de aceea, până la urmă, deşi se pretind respectuoşi faţă de Legea Veche şi Vechiul Testament ei de fapt le înjosesc şi blasfemiază, întrucât le anulează rolul de călăuză către Hristos, rol care este însăşi esenţa existenţei lor.

Toate aceste realităţi sunt ascunse atât sub umbrela unei tradiţii omeneşti falsificatoare şi plină de sofisme – de la cărţile lui Hellen White la nenumărate altele – cât şi sub masca unei purtări politicoase, ce se pretinde „dragoste”. Din acest punct de vedere este hazlie – dacă nu tragică – prăpastia dintre cuvintele „drăgălaşe” folosite de adventişti în lume şi limbajul anti-ortodox, anti-catolic etc. folosit în cadrul grupărilor adventiste. Dacă în primul caz „fraţii rătăciţi” – cum îi numesc, zâmbind drăgăstos, adventiştii – au parte de o vorbire politicoasă, în al doilea caz aceeaşi „fraţi” devin „slugile Satanei”, „fiii Iadului”, „fiii pierzării”, „satane”, „satane în sutane” (clericii) etc. Atunci când i-am întrebat despre această contradicţie de atitudine şi limbaj adventişii mi-au explicat faptul că „fiii pierzării trebuie luaţi uşor până ies din stăpânirea diavolilor”. Purtări identice, de altfel, am găsit la toate grupările neoprotestante pe la care am trecut de-a lungul anilor – evanghelişti, baptişti, penticostali, iehovişti, mormoni etc. (deşi ultimele două tipuri sunt socotite de mulţi a nu fi neoprotestanţi, ci religii necreştine). Cred însă că este necesar să înlăturăm vălul înşelăciunii, să vedem ce este dincolo de masca pios-politicoasă afişată de adepţii acestor grupări şi să privim lucrurile în realitatea lor concretă. Fără patimă, fără sensibilităţi nedemne, ci cu dorinţa de a cunoaşte adevărul. Durităţile de limbaj din această carte sunt doar aparente; sunt încercările de a exprima o realitate tragică în cuvinte clare din punct de vedere teologic. Judecata finală este numai a lui Dumnezeu, dar analiza stării actuale este în puterile noastre. Iar analiza noastră se bazează exclusiv pe fapte, folosind limbajul Bibliei şi al Creştinismului Primar (din secolele I-IV).

În sfârşit, revenind, credem că cele arătate deja sunt mai mult decât îndestulătoare pentru ca orice om cinstit să înţeleagă adâncimea întunericului „învăţăturii” adventiste.
Există însă şi multe alte rătăciri adventiste, şi am socotit de folos a înşira aici câteva dintre ele, cu scurte combateri, pentru folosul celor care ar fi răniţi de îndoieli din pricina lor şi ca mărturie „cu vârf şi îndesat” a Adevărului.

Aşa cum am mai arătate, una din rătăcirile adventiste foarte puternic promovată în trecut în România şi alte ţări ortodoxe, dar apoi trecută sub tăcere, este legată de numele lăcaşului de cult ortodox – acela de „biserică”. Multă vreme adventiştii, dar şi alte secte neoprotestante, au pretins – cu argumentaţii de fapt lipsite astăzi de interes – că este o mare greşeală – un mare „păcat” – să foloseşti termenul de „biserică” pentru o „clădire. „Acest termen”, spuneau ei, „poate fi folosit doar pentru comunitatea celor care au crezut în Hristos, iar folosirea sa greşită este un semn de cădere şi chiar idolatrie, prin confundarea unei clădiri cu Biserica”. De ce nu ne mai interesează argumentaţiile lor pe temă? Pentru că astăzi ei înşişi folosesc termenul de „biserici” pentru fostele lor „case de rugăciune” sau „case de adunare”. Este o mărturie directă a fariseismului sectant, în mod ciudat cu totul neobservat de membrii acestor religii pseudo-creştine. Tot aşa, ei nu observă nici contradicţia între condamnarea dură din trecut a cinstirii crucii de către ortodocşi şi aşezarea ei la loc de cinste astăzi pe „bisericile” adventiste, baptiste, penticostale etc şi chiar în interiorul acestora, ca şi pe unele cărţi importante ale lor.

Dar acestea nu sunt singurele învăţături ciudate ale adventismului.

Astfel, adventiştii au obiceiul de a considera că istoria Creştinismului este, din sec. III încolo, o luptă continuă între Papalitate şi „rămăşiţa” păstrătoare de adevăr1. În această „rămăşiţă” adventiştii – asemenea multor alţi sectanţi – încearcă să includă toate sectele vechi, toate vechile erezii, care au cât de cât o asemănare cu erezia lor. Dar, aşa cum am spus şi în altă parte, nu există nici o erezie veche care să coincidă măcar în proporţie de 50% cu secta adventistă. Singura excepţie este aceea a iudaizanţilor condamnaţi limpede în Noul Testament (şi care aveau totuşi diaconi, preoţi, episcopi, sfinţi şi altele ce lipsesc adventiştilor), dispăruţi însă, la anul 1500, de pildă, de peste o mie de ani! Ceea ce, evident, înlătură orice „continuitate” concretă, fizică, deşi aceasta este absolut necesară existenţei Bisericii lui Dumnezeu.
Pe de altă parte însă, amintita „luptă”, reală ca fapt dar imaginară ca sens, era dată de fapt între feluritele culte eretice apusene (romano-catolici, valdenzi, catari, luterani, calvini ş.a.m.d.). În acelaşi timp Biserica lui Hristos cea drept-măritoare (ortodoxă) îşi ducea mai departe lupta sa de vestire a Evangheliei şi călăuzire a oamenilor către Hristos, de rezistenţă în faţa nenumăratelor persecuţii, de îmbogăţire a Bisericii din Ceruri cu nenumăraţi sfinţi.
Despre această luptă Hellen White, tributară culturii şi educaţiei sale, nu ştie şi nu spune nimic. Şi urmaşii o ignoră (oare?), confundând, adesea cu rea-intenţie, Ortodoxia cu Romano-catolicismul. De altfel ei ignoră şi acele culte necalcedoniene păstrate în Orient, precum şi multe alte culte şi mişcări ieşite din creştinism. Toată această ignoranţă duce la o imagine istorică puternic falsificată, pe care adventiştii o văd, aşa cum am spus, sub chipul unei lupte între Papalitate şi „rămăşiţă”. Iar atunci când ajung în contact direct cu Ortodoxia, adventiştii refuză să vadă lipsurile „teologiei” lui Hellen White, refuză să îşi dea seama de greşelile uriaşe ale perspectivei istorice adventiste. Şi fac sforţări uriaşe să potrivească prejudecăţile lor realităţii care îi contrazice.

O astfel de gândire ignorantă şi deviată duce, firesc, la concluzii deviate de la adevăr. Nu vom da aici decât unele exemple, din foarte multele existente, pentru a înţelege mai bine gravitatea ignoranţei trufaşe (ignoranţa – care se crede ştiinţă).

Astfel, Hellen White spune la un moment dat: „De ce pare că persecuţia a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii şi nu mai stârneşte nici o opoziţie2. De fapt, şi acest lucru vorbeşte mult despre trufia americană a acesteia şi a altor sectanţi asemenea ei – trufie cu totul monstruoasă pentru creştini –, spusele lui Hellen White se referă la situaţia din SUA, nu la situaţia din întreaga lume. În aceeaşi perioadă la care ea se referea chiar şi ortodocşii din Alaska rusească erau prigoniţi pe faţă! Dar, mai mult decât atât, în aceeaşi vreme, în fiecare an, mii şi mii de Români erau torturaţi şi ucişi de turcii musulmani pentru că nu voiau să se lepede de Hristos, sau de romano-catolicii şi protestanţii din Imperiul Habsburgic, pentru că nu se lepădau de credinţa primită de la Sfinţii Apostoli. Numai în perioada 1848-1849 Biserica a dat în Transilvania şi alte părţi ale Europei zeci de mii de martiri! Şi jertfa lor se adăuga nenumăratelor jertfe aduse de Biserică din cele mai vechi timpuri. De asemenea, în aceeaşi perioadă, an de an, erau martirizaţi sute şi mii de creştini drept-măritori sârbi, ruşi, bulgari, greci, arabi etc, atât în Europa, cât şi în Asia şi alte părţi ale lumii. Biserica lui Hristos era persecutată şi chiar prigonită pe faţă, atât de autorităţi, cât şi de populaţiile eretice şi păgâne din Imperiul Otoman, din Imperiul Habsburgic (mai târziu Austro-ungar), Imperiul rus etc. Toată această jertfă neîntreruptă pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna nu este nici măcar amintită de Hellen White; care pretinde, total neadevărat, că „persecuţia a slăbit într-o mare măsură„. Incultură? Rea-intenţie? Oricum, acelaşi rezultat: rătăcire de la adevăr.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului nemărginit se merge şi în înfăţişarea mişcării adventiste, socotită ca un moment hotărâtor în istoria lumii şi mai cu seamă a Bisericii, ca o mişcare ce a zguduit, chiar de la apariţie, marginile lumii. De fapt, mişcarea adventistă, ca numeroase alte mişcări de acelaşi fel, a fost un fenomen limitat la sectele neoprotestante americane, fără nici un ecou important în afară. Desigur, sectanţii adventişti încearcă să dovedească contrariul, dar atât numărul lor, cât şi slabul şi falsul ecou – după cum chiar ei spun! – al acţiunilor lor arată că în realitate lucrarea adventistă nu a fost în nici un caz un „eveniment mondial”. Acest lucru anulează de fapt cele mai multe din interpretările lor sucite, care se bazează pe ideea falsă că prin Biserică se pot înţelege doar protestanţii, şi mai ales protestanţii din SUA, şi pe alte asemenea limitări şi etichetări sectante3.

De la această optică ciudată, la care se adaugă lipsa de informaţie istorică ce îi duce la tot felul de concluzii aberante, apar şi alte rătăciri. Printre ele este ideea că în 1844 „Hristos a venit, dar nu pe pământ, aşa cum se aşteptaseră ei [milleriştii] ci aşa precum fusese prefigurat în simbol, în Locul prea Sfânt al Templului lui Dumnezeu în ceruri” (Hellen White). Această idee falsă va fi preluată mai târziu de iehovişti, dar cu o dată modificată şi cu unele „îmbunătăţiri” (a se citi „înrăutăţiri”) ale doctrinei adventiste. De fapt ce spun sectanţii adventişti? Două neadevăruri imense:
(1) că Hristos „a venit”, dar nu văzut, ci nevăzut şi în ceruri
şi
(2) că la această venire s-a împlinit proorocia intrării lui Hristos în Templul ceresc (Daniil 7, 13; Maleahi 3, 1).
De fapt însă, ambele idei sunt cu totul împotriva Bibliei.

Astfel, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, Sfinţilor Apostoli li s-a spus clar: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11). Şi despre intrarea Sa în ceruri stă scris astfel: Hristos […] a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templul ceresc4 (Evrei 9, 11-12), şi a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până când duşmanii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui (Evrei 10, 12-13), iar pe baza acestor lucruri şi creştinii sunt chemaţi să intre cu El în Sfânta Sfintelor (Evrei 10, 19-20). Acest lucru s-a împlinit în anul 33 de la venirea Domnului. Totuşi, iraţional, adventiştii îl socotesc împlinit abia în… 1844, la 1811 ani DUPĂ ce s-a întâmplat de fapt. Pentru a argumenta o asemenea poziţie anti-biblică adventiştii folosesc un sistem extrem de complicat de sofisme. Şi sunt obligaţi la aceasta, pentru că în definitiv ei trebuie întâi şi întâi să înlăture o problemă fundamentală: Biserica lui Hristos, stâlp al adevărului, trebuie să fie aceeaşi mereu, şi nu poate fi înlocuită de o sectă apărută în secolul XIX.

Oricât ar părea de ciudat, această învăţătură mincinoasă este, de fapt, chiar centrul sau inima religiei adventiste. Ce spune „profetesa” Ellen White?

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile5 în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia6

Aşa cum am arătat, Biblia contrazice o asemenea idee cu maximă tărie.

Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.  Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24.27-30).

Nici vorbă de o viitoare „venire ascunsă”, „în spirit”, „în ceruri”, aşa cum pretind adventiştii şi iehoviştii. De altfel, o asemenea aberantă idee, completată de afirmaţii de genul „acum Mirele a intrat la nuntă” sau „acum Iisus şi-a primit Împărăţia”, este cel puţin lipsită de bun simţ: unde fusese Mirele până atunci? Au trebuit 1811 ani pentru a ajunge de pe pământ în ceruri? Sau ce? Evident, este un nonsens. Biblia spune că Hristos a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) acum aproape 2000 de ani. Adventiştii pretind că asta s-a întâmplat abia… în sec. XIX! Este mai mult decât firesc să credem în ce spune Biblia, nu în ce spun adventiştii. De fapt, orice om cu discernământ poate vedea că o asemenea idee este în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Totuşi Hellen White nu avea altă soluţie pentru a rezolva contradicţia dintre „calculul venirii lui Hristos” şi ceea ce se întâmplase în 1843/1844. Fără această răstălmăcire evidentă şi extrem de forţată a textului biblic mişcarea mileristă devenită adventistă nu s-ar fi transformat într-o nouă religie, iar Hellen White şi cei dimprejurul ei şi-ar fi pierdut poziţiile abia câştigate. Ca urmare, printr-o serie de prelegeri de tip avocăţesc, ea a răstălmăcit îngrozitor o serie de texte biblice, spre a crea „doctrina Sanctuarului”.

Dar cam ce e „doctrina Sanctuarului”?

Conform acesteia, în 1844 „întreaga creştinătate” – adică, de fapt, grupările neo-protestante din SUA implicate în mişcarea mileristă (pro sau contra) – a trecut printr-o „mare criză” profeţită biblic. Evident, în orbirea lor, adventiştii nu îşi amintesc de faptul că faţă de cele câteva mii de persoane implicate direct (după sursele adventiste!), în evenimente, mai erau sute de milioane de protestanţi, catolici, ortodocşi, necalcedonieni etc care nici măcar nu ştiau că există mileriştii. Cu atât mai puţin nu ştiau nimic de „marea criză” a acestora. Care, după pretenţiile lor, ar fi trebuit să fie un eveniment universal, al tuturor creştinilor, al întregii Biserici! (Milenariştii înţelegând prin „Biserică”, în 1844, pe toţi cei care se declarau într-un fel sau altul „creştini”…) Uitând aceste „amănunte”, adventiştii concluzionează victorioşi că a fost o „înnoire a Bisericii” – câte alte secte nu susţin tot felul de alte înnoiri!7 – că „s-a închis o uşă a speranţei şi îndurării dar s-a deschis alta”, prin „intrarea Mielului în Sanctuar” şi alte asemenea absurdităţi.
De exemplu, „doctrina” cu „uşile” (cu totul străină Bibliei!), o argumentează printr-o speculare a pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-12), uitând iarăşi – de! – că acolo nu mai există nici o uşă dosnică pe care să intre adepţii lui Hellen White. Dimpotrivă, acolo se vorbeşte despre o singură uşă, care odată închisă nu se mai deschide niciodată! Ceea ce, de altfel, şi credeau milenarişii în 1844, dar acum ar împiedica racolarea de noi prozeliţi pentru grupările adventiste!
Oricum, pentru a ieşi din încurcătura produsă, Hellen White a pretins că o asemenea „uşă suplimentară” s-a deschis pentru că „Hristos a intrat în Sanctuar”, împlinind astfel profeţiile de la Daniel 7, 13 şi 8, 14 şi Maleahi 3, 1. Dar în realitate „Sanctuarul” este termenul folosit de adventişti pentru Sfânta Sfintelor din Templul Vechiului Testament. Iar intrarea aici s-a petrecut chiar în timpul lucrării lui Iisus Hristos descrisă de Noul Testament!
8 Ei pretind însă că Hristos ar fi intrat… în 1844 „la nunta fiului de împărat” sau la „nunta celor zece fecioare”. Exemplu9:

În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată, Mirele vine!” Cele două clase, reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite, se găseau atunci în biserică – o clasă care aştepta revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătise cu stăruinţă să-L întâmpine; cealaltă clasă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. […]

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844 a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia.

În tot acest discurs, aşa cum am mai arătat, Hellen White nu doar că răstălmăceşte Biblia până textele îşi pierd cu totul sensul lăsat de la Dumnezeu, dar şi descrie un eveniment local, care a cuprins unele părţi din SUA (mult mai mică acum decât cea de astăzi), drept… eveniment universal! O asemenea atitudine poate fi pusă doar pe seama fie a inconştienţei şi iresponsabilităţii medicale, fie a unei făţărnicii deosebite, fie a unei trufii fără margini. Ca şi când la noi s-ar pretinde că evenimentele de la Maglavit, din perioada interbelică, au fost „o mare criză a Bisericii universale”, „un eveniment proorocit în Biblie” ş.a.m.d. De altfel această trufie este mult răspândită la sectanţi care, chiar atunci când sunt ultra-necunoscuţi, au o imensă plăcere în a se considera în centrul atenţiei întregii lumi. Repetăm ceea ce am mai spus: gândiţi-vă că Hellen White şi adventiştii declară ca eveniment mondial şi chiar cosmic o întâmplare locală, despre care sute de milioane de alţi creştini pretinşi ori adevăraţi habar nu aveau! Asta fără a mai pune la socoteală restul omenirii… Pe asemenea deliruri şi felurite răstălmăciri ale textului biblic, precum şi pe textele romantice şi pasionale ce asezonează aceste aberaţii se „întemeiază” „doctrina Sanctuarului”. O înşelare care, dacă nu ar duce la iad pe cei pe care îi stăpâneşte, ceea ce este tragic, ar fi de un ridicol desăvârşit.

Altă rătăcire adventistă, comună de altfel tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, este duşmănia faţă de sfintele moaşte, pe care creştinii adevăraţi le cinstesc după cum învaţă Sfânta Scriptură şi primii creştini. Astfel, în Vechiul Testament vedem că moaştele lui Elisei înviau morţii (IV Regi 13, 21). De asemenea, tot în Vechiul Testament vedem că trupurile şi oasele drepţilor se bucură de o cinste deosebită, fără a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obişnuiţi (Ieşire 13, 19; IV Regi 23, 18). De asemenea, din scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), ştim că încă dintru început creştinii adunau oasele martirilor ca pe o comoară scumpă, mai preţioasă decât aurul şi toate nestematele.  Toate aceste mărturii ţin de Vechiul Testament şi de Creştinismul Primar, arătând „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna„. Asemenea dovezi sunt limpezi, iar opoziţia faţă de moaşte, ilogică. Dar ce să ne mirăm de aceasta, când ei nici pe îngeri nu vor să îi cinstească, deşi i-au cinstit mereu pe îngeri sfinţii Vechiului şi Noului Testament10!?

Altă rătăcire adventistă este duşmănia lor faţă de vin, pe care îl înlocuiesc cu must fiert (aşa numitul „vin tăiat”). Ei fac intenţionat confuzie între must – care este totuşi folosit în Scriptură pentru a simboliza şi vinul (Fapte 2, 13) – şi vin. Totuşi Hristos la nunta din Cana Galileii a făcut din apă vin, nu must, după cum se vede limpede în Sfânta Scriptură (Ioan 2, 7-10). De asemenea, Hristos a fost acuzat a fi „băutor de vin”(Luca 7, 34), iar o asemenea acuză ar fi fost fără sens dacă vinul n-ar fi fost vin ci… must11. Ferirea de vin este un lucru bun, dacă nu devine idolatrie a feririi de vin; mai mult, nu trebuie uitat că, după Scripturi, Hristos Însuşi a băut vin, şi nu a interzis aceasta nimănui. Beţia este cea care trebuie îndepărtată de la noi, nu vinul. Încercând să interzică vinul, adventiştii se dovedesc a proceda exact la fel cu fariseii, ajungând la interdicţii absurde şi pretins evlavioase.

Altă rătăcire adventistă este dispreţul faţă de pomeni şi pomenirea morţilor. Acesta provine din învăţătura rătăcită despre viaţa de după moarte, despre care am vorbit, dar şi din faptul că, în mod firesc, adventiştii nu cunosc puterea Bisericii. Şi, ce-i drept, nici nu au cum s-o cunoască, pentru că sunt în afara Bisericii. Oricum, de vreme ce îşi închipuie că moartea este sfârşit total, cum să înţeleagă ei cuvântul „Domnul nu a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morţi” (Rut 2.20)?
Ca urmare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiază frumoasa şi evlavioasa rânduială a rugăciunilor şi pomenilor pentru cei adormiţi.
Căci ni se porunceşte: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (I Timotei 2, 1). Această rugăciune poruncită pentru toţi oamenii se poate face doar pentru cei vii? Dar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38); şi dacă trăiesc este cu putinţă să ne rugăm unii pentru alţii, cei de aici şi cei de dincolo. Ceea ce ne arată Însuşi Domnul, căci Însuşi Hristos a propovăduit în Iad celor ce fuseseră cândva neascultători, ceea ce înseamnă că şi pentru aceştia mai este o şansă de izbăvire (I Petru 3, 18-20). Pentru aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar ca să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6). Iată deci că şi pentru aceştia poate fi bună-vestire şi izbăvire. Şi dacă bogatul cel nemilostiv, mort fiind, s-a putut ruga pentru cei vii (Luca 16.27-31), cum nu s-ar putea ruga cei vii pentru cei morţi, şi mai ales ucenicii Domnului? Rugăciunile Mariei pentru fratele său Lazăr şi ale lui Iair pentru fiica sa, au avut efect, deşi aceştia muriseră (Ioan 11, 32-44 şi Luca 8, 41-55). Iată deci mijlocire pentru morţi, arătată pe faţă de Biblie, spre ruşinarea necredincioşilor! Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru ca Onisim, care murise, să afle milă în ziua judecăţii (II Timotei 1, 16-18), adică exact ceea ce face Biserica până astăzi pentru cei adormiţi. Iar cei care, declarându-şi credinţa în Biblie, se împotrivesc rugăciunilor pentru cei adormiţi, de fapt se împotrivesc Bibliei în care spun că ar crede!
Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; Baruh 3, 4-5; II
Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni 15, 19 etc. Mai amintim doar – că tot spun adventiştii că apreciază Vechiul Testament – cuvântul de la Deuteronom 26, 14, unde se opreşte a se da parte pentru morţi din zeciuială, ceea ce arată limpede că era permis a se da pentru morţi doar din celelalte părţi, care nu erau afierosite Domnului. Iată deci că pomana pentru cei adormiţi se practica încă în vremea lui Moise!

Din nefericire, am putea continua foarte mult cu rătăcirile adventiste. Am putea înfăţişa aberaţiile spuse despre valdenzi – „transformaţi” în… apărători ai Sabatului! –, despre copţi şi etiopieni sau despre hulele pe care le aduc Bisericii lui Hristos, despre permanenta opoziţie din scrierile lui Hellen White între adventişti şi „bisericile creştine” sau „biserica creştină” – ceea ce îi arată limpede a fi în afara Bisericii şi a creştinismului, aşa cum de altfel au fost mereu consideraţi chiar şi de ceilalţi neoprotestanţi – despre falsele tâlcuiri ale profeţiilor vechi-testamentare, despre grupări adventiste ce au născocit teorii ale „spurcăciunii Creaţiei” (plecând de la ne-creştina lor scârbă faţă de anumite animale) şi despre multe alte rătăciri.

Credem însă că este de ajuns cât am înfăţişat pentru ca orice om cu dorinţă sinceră de a ţine de Biserica lui Hristos să înţeleagă temeinic faptul că în doctrinele adventiste şi ale altor sectanţi se află foarte multă otravă, şi că doar în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos pot găsi mântuirea.


Note

1 Veche pastilă propagandistică protestantă (întâlnită deci la foarte multe grupări religioase), preluată şi colorată sâmbetist de Hellen White în lucrări ca Tragedia veacurilor, Marea luptă şi altele asemenea, iar apoi şi de urmaşii ei întru erezie.

2 Marea luptă, p. 41

3 Este greu de înţeles pentru un ortodox cât de departe pot merge amăgirile adventiste. O menţiune a sectei lor de un rând sau două într-un ziar obscur înseamnă pentru ei că toţi cei din ţara în care apărea ziarul respectiv în sec. XIX a aflat de ei şi cunosc ideile lor!

4 Sanctuar – cum îi spun adventiştii.

5 De fapt corect este „Cel Vechi de zile”…

6 Ellen G. White, Marea Luptă, p. 386

7 De exemplu iehoviştii, care urmează îndeaproape stilul adventist, sunt plini de proclamări pompoase de acelaşi tip, de „revelaţii” şi „solii” şi „proclamări” ce „au zguduit lumea”, dar de care nu a auzit nimeni…

8 Evrei 1, 3; 1, 13 (unde se spune clar „i-a zis”, deci proorocia se împlinise când Sfântul Apostol Pavel scria Epistola către evrei!); Evrei 2, 9; 4, 14; 4, 16; 6, 19-20 şamd. Aici se arată foarte limpede că Hristos deja intrase în Sfânta Sfintelor („Sanctuar”) în acea vreme!

9 Precizăm aici că limbajul agramat şi neromânesc aparţine strict lucrării din care cităm (Marea Luptă, p. 385-386).

10 Pentru o sumară documentare în privinţa îngerilor, dăm câteva repere biblice: Facerea, 18.2 şu; 19.1 şu; Facerea 48.16; Numeri 22.31; Iosua 13.15; Judecători, capitolul 6 şi 13.20; IV Regi 19.36; Iov 33.23-24; Psalm 33.7; Psalm 90.11-12; Daniel capitolul 3, ca şi 6.23 şi 14.34-39; Zaharia 1.12-13; Luca 1.26-35; 16.22; Matei 28.1-8; Faptele Apostolilor 7.53; 8.26-40; 10.1-6; 12.1-6; 27.23; etc etc. Din toate acestea se poate vedea şi importanţa Îngerilor şi cinstirea ce li se cuvine.

11 Ca şi când ar fi ruşinos să fie cineva acuzat că e băutor de suc!

< Lumina Adevărului. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Lumina Adevărului. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Sola Scriptura”, „doar Scriptura”, strigă sectanţii (care, de altfel, aşa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credinţă şi mântuire este necesară şi suficientă totodată doar Sfânta Scriptură.

Acest lucru are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului şi papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuindu-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentaţi greşit de alţi teologi ş.a.m.d.
Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o lăcomie de nedescris de putere lumească, şi folosea orice superstiţie pentru a apăsa şi mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra şi controla. Nenumărate ordine călugăreşti împânzeau ţările catolice şi controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creşterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină şi românii din acele timpuri, cu vechiul şi puternicul bun-simţ pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistăşie sau Papistăşism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci pe Papa de la Roma
1. Pentru a se putea susţine această dominaţie întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu şi Papalitate, care de obicei era câştigată, prin cele mai crâncene mijloace, ce aceasta din urmă. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalităţii sunt prea multe şi prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, aşa că nu le putem înfăţişa aici. Dar este bine de ştiut că Inchiziţia, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar o parte din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupuşilor.

Încetul cu încetul însă, sătule de dominaţia Romei, mai multe (şi tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijini pe ascuns forţele centrifuge. Renaşterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar şi o depărtare evidentă de principiile romano-catolice. O altă mişcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creştine. Din nenorocire, reformaţii nu cunoşteau aceste principii, aşa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrăţişeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorinţa de a se deosebi de Roma.

În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:

Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.

Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă este de ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi oamenii la aceeaşi religie, la aceleaşi învăţături religioase. la aceleaşi păreri. Ceea ce nu se întâmplă.
Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt însă toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o
tradiţie rătăcită şi înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia rătăcitelor religii pseudo-creştine.

Dovada? Ne-o dau însuşi adventiştii!

Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.”2

Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat şi folosit de adventişti (şi nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea în care se scaldă sectanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un adventist sincer şi atent la ce citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru?? Dacă Flavel a înţeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi! Sau… sau Biblia nu e suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie „completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi dacă nu, înseamnă că principiul „Sola Scriptura” este la fel de mincinos ca „Sola Fide”. Şi dacă da, înseamnă că Baxter şi cei care l-au urmat sunt în rătăcire, de vreme ce au adăugat cuvintele lor Scripturii!
La fel este şi cu toate celelalte cărţi lăudate de sectanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai că… folosesc şi cinstesc şi alte cărţi decât Biblia!

Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala sectantă în această privinţă, să vedem cum îşi prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat:

Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi3.

Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva!
Au nu dezvăluie Biblia destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”?
Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o „soluţie satisfăcătoare” marii probleme a răului?
El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare?
Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu?
Nu aruncă Biblia o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen ?
Incredibil!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze” Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante!
Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu!
E oare nevoie de o carte suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru?
Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii, confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei: „Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”!
E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului?
Nu e de ajuns Biblia?!
Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”?
UNDE MAI ESTE PRINCIPIUL „SOLA SCRIPTURA„???

Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor şi religiilor atacate de aceşti sectanţi pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea teoretica duşmănie a sectanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără acoperire în realitate.
În realitate, toţi cei care 

Am arătat până acum felul în care sectanţii (adventişti şi nu numai), se contrazic pe ei înşişi în privinţa proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că şi din punct de vedere teologic şi biblic principiul „Sola Scriptura” este greşit!

Iată, vom privi întâi poziţia Vechiului Testament faţă de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiţia. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărţi sfinte, numite de aceea, cu un nume general, şi Pentateuhul. În paralel cu această primă formă a Scripturii a continuat să existe şi Tradiţia. Dar această Tradiţie era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: „pentru ce şi voi stricaţi Legea lui Dumnezeu, învăţând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie şi este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiţiei e faptul că acelaşi tip de trimitere există şi pentru cărţi care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul şi în însemnările lui Gad văzătorul. Şi iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Şilonitul şi în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt şi alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar şi acestea sunt de ajuns pentru a înţelege două lucruri. Întâi, că Biblia trimite limpede şi direct la cărţi aflate în afara sa, adică la ceea ce se numeşte în limbaj obişnuit „Sfânta Tradiţie”. Că aceste cărţi sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspiraţie dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos4. Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înţeles din prezenţa lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut! Deci care e rostul menţionării lor, ştiind că Biblia este cuvânt veşnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariţiei? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiţie Sfântă, compusă din lucruri care, deşi nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuşi vrednice de ascultare.

Acest lucru se vede limpede şi în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, ştim întâi că Iisus Hristos Domnul nu lăsat scris de mâna Sa nimic. Deci de la începutul propovăduirii Sale şi până la scrierea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiţie a fost cea care a ţinut şi apărat Învăţătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturiseşte despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând:

Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).

Iată Tradiţia Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii şi unităţii Bisericii în vremea Sfinţilor Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiţia, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integrală a Noului Testament? Să vedem ce spune despre aceasta… Noul Testament!

Fraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15).

Iată cum Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptura sunt puse pe acelaşi plan, în deplină egalitate, de însuşi Sfântul Apostol Pavel, autorul a treisprezece dintre cărţile Noului Testament (în total… douăzeci şi şase de cărţi!).

Şi iar spune Apostolul neamurilor:

O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase (I Timotei 6, 20); Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos (I Timotei 1, 13).

Se vede prin urmare că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere şi fără stricăciune Învăţătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiţie.

Dar chiar şi cărţile Noului Testament au fost întâi parte din Sfânta Tradiţie, aşa cum chiar ele mărturisesc:

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o (Luca 1, 1-4)

Deci Evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiţie a Bisericii primare!

Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care se sprijină şi completează reciproc. Pe de-o parte, se porunceşte a nu se strica vreodată Sfânta Tradiţie, iar Sfânta Scriptură se mărturiseşte a fi întemeiată deplin pe Tradiţia Sfântă a Bisericii. Dar la rândul ei, şi Sfânta Scriptură se arată a fi încredinţare a credinţei adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoaşterea adevăratei învăţături apostolice! Şi nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dispoziţie şi pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesităţi speciale, cu neasemuită înţelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălţa măreaţa zidire a Noului Testament, ca o măsură şi apărare a Învăţăturii Bisericii. Şi însăşi Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiţie!

Şi, pentru o şi mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm şi altele:

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9)

Iar Evanghelia de care vorbeşte aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoşătoare, cu blestem cumplit5, pentru păstrarea Sfintei Tradiţii!

Dacă ne temem de blestemul ce interzice orice schimbare în textul Bibliei (Apocalipsa 22, 18-19) la fel de mult ar trebui să ne temem de acest blestem aruncat de fapt de Dumnezeu asupra celor care schimbă în vreun fel Sfânta Tradiţie.
Şi, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură trimite pe creştini la cercetarea şi cunoaşterea Sfintei Tradiţii, iată iarăşi câteva cuvinte:

Mai sunt şi multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu s-au scris în cartea aceasta (Ioan 20, 30); Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

Şi ca dovadă că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar a şi vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:

Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12)

sau

Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură (III Ioan 1, 13-14).

Iată prin urmare că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul şi încrederea de a lăsa multe din cele ale Duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.

Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul şi Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credinţă este suficient cât am scris pentru a înţelege că, dincolo de feluritele basme băbeşti şi nebuneştile idei ale ştiinţei mincinoase există cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc6.

Dar, va întreba cineva, de ce mai este trebuinţă de Tradiţie (aşa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Şi cum putem deosebi Tradiţia Sfântă de feluritele răstălmăciri şi falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?

Întrebarea „de ce mai este trebuinţă de Tradiţie” ne lămureşte de fapt şi asupra rătăcirilor cumplite în care, aşa cum am văzut, cad sectanţii.
Vom face aici o revenire la pretenţiile lor de „înţelegere” directă şi fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiţii. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înşişi în aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc sectanţii când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?

Hellen White spune în această privinţă:

Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.

Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce spune mai departe!

Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa serioasă după neprihănire.

Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2, 12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât, de fapt, n-ar fi nevoie de cuvintele ei!
Să-i privim totuşi cuvintele cu atenţie, ca să vedem în ce fel de ceaţă adâncă duc pe cel care caută în ele un reper. Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după (de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem ştii că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire, apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului. Deci poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală! Sunt destui care se cred sinceri şi nu sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt, care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt ş.a.m.d. Aşa cum sunt oameni frumoşi care se cred urâţi, oameni pricepuţi care se cred nepricepuţi, oameni talentaţi care se cred fără talent etc., etc. Atât de uşor se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? Cum poate afla OBIECTIV dacă le are sau cum le poate dobândi? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru!
De fapt un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt tu nu greşeşti şi că celălalt
are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine, că e sincer, că are spirit umil şi celelalte… Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut de loc, nu? În definitiv, toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că mergem bine. Până la urmă, nu putem ştii nimic sigur!

Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.

Am arătat că ei au ajuns la asemenea învăţături greşite reacţionând – de multe ori tot greşit – faţă de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiţia după dorinţă, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contradicţiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther şi alţii asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiţie papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumăraţii papi şi teologi eretici ai Romei. Şi reacţia a fost aceea de a respinge Tradiţia în întregime, în loc de a căuta Tradiţia adevărată, de dinaintea falsificărilor.

Şi totuşi această Tradiţie este apărată şi recomandată cu tărie chiar de Biblie care, aşa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9). Şi o apără şi o recomandă pentru că fără ea se ajunge la acea ameţeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înţelegerea adevărată a Scripturii. De fapt chiar Biblia explică acest lucru:

Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21).

Iată prin urmare cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.

Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie: ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai uşoare pasaje din Scriptură.

Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înţelege Scripturile:

Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 44-47).

Vedem prin urmare că deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se supuneau, totuşi încă nu înţelegeau Scripturile!

Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!

Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început. Iar ereticii vin cu ideea trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!

Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiţie de Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi din totdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timpul vieţuirii Sale pe pământ7. Aşa cunoaştem prin urmare cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei adevărate de feluritele învăţături false.

Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.


Note

1 Este de remarcat că această înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putinţă ca urmare a ereticei pretenţii a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locţiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întâi, ca pretinşi locţiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deşi duhovniceşte nu o aveau, căci fiind căzuţi în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau şi nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumeşti (bani, pământuri, armate, prinţi etc) şi al folosirii ignoranţei şi superstiţioasei religiozităţi populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistaşe. A doua problemă creată de pretenţia papilor de a fi „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicţia directă cu Biblia. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălţa la cer, le-a spus apostolilor limpede: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Şi acest lucru s-a întâmplat NU prin cine ştie ce intermediar uman gen Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul dintre Apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20). Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toţi, nu prin oareşice intermediar, după cum şi făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu Apostolii şi cu ceilalţi creştini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum se vede şi în convertirea lui Saul şi în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locţiitor al Său este înşelător şi antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaşte Dumnezeieştile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistă, atât cu privire la această erezie, cât şi la altele asemenea. De aceea Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia faţă de oamenii obişnuiţi. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinaţi, prea laşi sau prea ambiţioşi pentru a-i accepta învăţăturile şi care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcţionarea Imperiului religios papistaş.

2 Hellen White, Marea luptă, p. 227

3 E. G. White; subliniem că am corectat câteva din exprimările agramate ale traducerilor adventiste; în unele cazuri am lăsat însă textul ca atare, pentru a nu putea fi acuzaţi de denaturare (aşa, de pildă, am lăsat „în procedeele cu creaturile Sale” deşi este o exprimare cu totul nefirească pentru limba română).

4 Psalmul 116, 1.

5 Anatema înseamnă lepădare în afara Bisericii, sau, respectiv, pogorâre de viu în iad.

6 De aceea este cu atât mai ruşinoasă răstălmăcirea sectanţilor care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi şi Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiţie! Deci Sfânta Tradiţie, adică Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor şi de aceştia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe acelaşi picior cu datinile mincinoase ale sectanţilor farisei? Acolo era vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Ori nimic din Sfânta Tradiţie a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistaşe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiţie este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat şi canonul, şi fără Sfânta Tradiţie nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiţie este cea prin care s-a format Biblia şi s-au stabilit cărţile canonice şi cele bune de citit, şi s-au înlăturat cărţile îndoielnice sau eretice. Dacă se respinge Sfânta Tradiţie canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, şi atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, şi că orice despărţire între ele este erezie şi duşmănie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar datinile, superstiţiile şi basmele omeneşti/lumeşti/băbeşti etc sunt cu totul altceva decât Tradiţia Bisericii lui Dumnezeu.

7 Acest lucru se vede limpede din discuţiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vreun cuvânt al lui Hristos Iisus în această privinţă, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunţat cât a fost pe pământ.

< (XIII) Preoţia

(XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie.

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

Există o minciună născocită de Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică „doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă şi de aceea se va mântui1.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se încurcă în ea mereu.

Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.

La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai departe cele ale credinţei, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).

Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci scris este:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este (Iacob 2, 14-26).

Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.

Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.

Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii, adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu (Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.

Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”

Oare aşa să fie? Nici vorbă!

Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări2.

Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte, şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la revedere! Nu mai ai nevoie de altceva! (După ideologia necreştină „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi „Legea” (adventistă)?

Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul, împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. […] Ştim în adevăr că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (Rom. 7, 12;14). Prin aceste cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este „pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă poruncile, fac din fire lucrurile Legii […] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. (Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot concepe să acţioneze altfel (şi urmează şi un citat din Ieremia 31, 31-33)”

Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul! „Nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!

Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se (Galateni 2, 11-16)! Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?

Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).

Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără fapte”.

Care este de fapt adevărul?

Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv al) acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat, deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine poate sta împotriva lui?

Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine harul care dă putinţa de a se face binele pe care prin credinţă omul vrea să îl facă.

Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire – CREDINŢĂ, HAR şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.

De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).

Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?

Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele credinţei. Sau – cum ne vorbeşte Dumnezeu – pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.


Note

1 O variantă pseudo-ortodoxă o reprezintă cei care poartă la ei tot felul de „vise” şi „talismane” (obiecte de cult păgâneşti, de neacceptat pentru creştini) şi cred că prin aceasta se vor mântui, deşi viaţa lor e plină de păcat şi necredinţă.

2 Pentru lipsa de corectitudine a interpretărilor, este poate important şi „amănuntul” că atunci când se neagă în vreun fel importanţa Legii pentru mântuire, adventiştii scriu „lege”, pentru ca apoi când îi apără importanţa să scrie „Lege”, ca şi când ar fi vorba de două lucruri diferite. Acest lucru duce pe cei nepricepuţi în eroare, făcându-i mai receptivi la răstălmăcirile „în favoarea” Legii. De fapt, aşa cum am arătat şi mai sus, adventiştii nu apără Legea lui Moise, ci un „mutant” grotesc creat de Hellen White şi alţii asemenea ei.

< (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

(XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise? >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

5. ZIUA DE ODIHNĂ

5.1. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă

Am mai vorbit despre rătăcirea multora dintre sectele adventiste care ţin ca zi a Domnului Sâmbăta, în loc să ţină Duminica, aşa cum au făcut totdeauna creştinii.

Desigur, este greu de înţeles o asemenea practică, ce contrazice toată istoria Bisericii, dacă uităm de trufia care îi stăpâneşte pe eretici.

Dar ce spun ei?

Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea. Întrucât Cristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este şi rămâne adevărata zi de odihnă. Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele apostolice, Sabatul zilei a şaptea a fost înlocuit treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte în Biblie.

Aşa o fi?

Nu! Şi vom răspunde punct cu punct la principalele minciuni pe care le proferează adventiştii sâmbetişti.

Dar, înainte de toate, să subliniem enormitatea, monstruozitatea şi prostia totală a afirmaţiei că „Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de biserica creştină”! Dacă Biserica era creştină – cum spun chiar adventiştii – atunci era condusă de Hristos, deci nu putea greşi! Aşa scrie în Biblie!1 Şi atunci „adoptarea” Duminicii, indiferent când a avut loc, este poruncă dumnezeiască. Iar dacă Biserica nu era creştină, atunci de ce o numesc ei Biserică şi creştină? Simplu, pentru că era şi este creştină, şi pentru că niciodată în istoria Bisericii nu s-a acceptat serbarea Sâmbetei în locul Duminicii! De la începuturile Bisericii ea prăznuia Duminica, după cum se arată în toate documentele istorice. Şi atunci cum să justifice sectanţii serbarea Sâmbetei? În faţa documentelor istorice minciuna nu rezistă! Biserica niciodată nu a ţinut sâmbăta! Şi pentru că adventiştii nu pot apela la istorie, pentru a amăgi pe neştiutori trebuie să lucreze prin falsuri de acest fel, prin răsuciri şi răstălmăciri ale cuvintelor. Deoarece toate documentele istorice despre creştini amintesc, chiar de la începutul secolului II2, la câţiva ani de la moartea Sfântului Apostol Ioan, respectarea Duminicii de către creştini, adventiştii lichidează rapid problema. Ei încearcă să pună o pată urâtă pe Biserica lui Hristos cea fără de pată, dovedindu-se astfel şi farisei mincinoşi şi totodată şi blasfemiatori. Pentru că, repetăm, dacă Biserica lui Hristos, Biserica creştină, stâlp şi temelie a adevărului, serba Duminica, este limpede că Duminica trebuia ţinută de creştini ca zi de odihnă.

Altă urâciune este că adventiştii, căutând să introducă în vreun fel pecetea păgânătăţii asupra Duminicii, încearcă să falsifice istoria şi să bârfească pe oameni cu viaţă sfântă. Astfel, ei pretind că serbarea Duminicii ar fi fost impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. De fapt, care este adevărul? Constantin cel Mare a declarat ziua de Duminică, sărbătoarea creştinilor, ca zi de odihnă în tot Imperiul Roman! Ori, dacă Biserica nu ar fi avut deja Duminica, cum ar fi putut să o declare împăratul ca zi de odihnă pentru tot Imperiul? Dar adventiştii nu ţin cont de adevăr, ci iubesc minciuna. Ca dovadă, este enormitatea aceasta, pe care o completează cu alta similară. Astfel, ei îi învaţă pe neştiutorii care îi ascultă, că Sfântul Constantin cel Mare ar fi impus Bisericii Duminica şi alte învăţături, în cadrul Sinodului universal (ecumenic) de la Nicea (325). Dar cine erau reprezentanţii Bisericii de la Sinodul ecumenic de la Nicea? Erau mucenicii supravieţuitori ai celor mai cumplite persecuţii, cei care fiind torturaţi în chinuri îngrozitoare râseseră de călăi, mărturisind prin cuvintele şi tăria lor puterea credinţei creştine. Trebuie să fie cineva ori complet neştiutor, ori complet nebun, pentru a crede că aceşti sfinţi ai lui Hristos, aceşti apărători neclintiţi ai credinţei, ar fi acceptat orice amestec în Biserică al unui împărat păgân sau al oricărui alt persecutor. Prin minciunile lor ridicole adventiştii se dovedesc, în faţa celor ce cunosc istoria, a fi dintre acei rătăciţi înşelători despre care creştinii adevăraţi au fost preveniţi de Sfânta Scriptură. Iar tentativa lor de a înlocui Duminica, adevărata sărbătoare creştină, cu Sâmbăta, este o lucrare a întunericului. De altfel, trebuie să precizăm acest lucru, ei nu se grăbesc a-şi înşirui minciunile „istorice” în faţa oricui, ci doar în faţa celor pe care îi consideră lipsiţi de cunoştinţe istorice (din păcate mult prea mulţi).

Pe de altă parte, monomania lor sâmbetistă ajunge a fi pur şi simplu ridicolă, când proclamă „ţinerea Sabatului” ca „semn al lui Dumnezeu” şi „ţinerea Duminicii” ca „semn al Satanei”. Şi aceasta în condiţiile în care despre respectivele semne, în Sfânta Scriptură, se spune că vor fi pe frunte şi pe mână!3 Dar chiar trecând peste acest aspect, cei care ţin vinerea, ca musulmanii, unde sunt, după adventişti? Ca să nu mai vorbim de cei care ţin lunea sau alte zile ale săptămânii…

Dar să lăsăm aceste absurdităţi tipic sectante şi să vedem Adevărul, să vedem adică ce ne arată Sfintele şi Dumnezeieştile Scripturi despre ziua de odihnă.

5.2. Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?

Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esenţial – şi foarte mult folosit de adventişti – termenul „sabat”. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se munceşte”. Sabatul este pur şi simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoştinţă şi se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieţii veşnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica?
Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi!
A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat. Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da!
Dumnezeu a zis lui Moise aşa:

Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu. Şase zile să se lucreze, iar a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veşnic. Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi s-a odihnit (Ieşirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veşnic între Dumnezeu şi fiii lui Israel! Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn şi de cei ce nu sunt evrei? O, desigur că adventiştii vor încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii ţineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare: scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să ţină Sabatul? NU! NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ŢINĂ SÂMBĂTA! De ce? Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii.

Căci, dacă vrem să înţelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a se ţine Sâmbăta ca zi de odihnă?
Şi căutând în cartea Ieşirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiţi din Egipt mana, le-a dat şi porunca de care ei până atunci nu ştiau nimic, de a ţine Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, şi le-a explicat – căci nu înţelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să ţină ziua a şaptea ca zi de odihnă. Avraam şi toţi Patriarhii până la Moise nu au ţinut Sâmbăta! De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoşesc4 – şi, prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieşire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munţii Garizim şi Ebal (Deuteronom 10, 11-22 şi 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmaşilor lui Avraam, Isaac şi Iacob – marii Profeţi şi Patriarhi, oamenii aleşi ai lui Dumnezeu – binecuvântarea şi blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea… dar nu avea cum să fie aşa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinereţile lui. De fapt despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul şi Moise, zicând:

Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum M-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda şi vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor (Deuteronom 31, 20).

De aceea şi Dumnezeu a zis:

M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea! (Psalmul 94, 12).

Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune. Şi aceştia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

De aceea, Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.

Iar adventiştii care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii” ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii şi ceilalţi creştini din primii ani ai Bisericii au ţinut Sabatul?

Nu.

Deşi Adventismul de Ziua a şaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate Biblia ne arată clar că primii creştini nu serbau Sâmbăta ca Zi a Domnului, ci Duminica.

Cum aşa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua sabatului şi a predicat pe Hristos atât la evrei cât şi la neamuri? Ba da! Şi tocmai asta dovedeşte clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum aşa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care era lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credinţă, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu5. Şi ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) şi agapă? Nu! El lucra! Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea pâinii şi agapă cu ceilalţi creştini? Duminica! Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obişnuită a creştinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul Apostol Pavel împreună cu sfinţii ce-l însoţeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim în Troa şapte zile! Şi nu au săvârşit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica! De altfel, cum s-ar fi putut săvârşi Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioşi? Sau cum ar fi putut participa Sfântul Apostol Pavel la creştineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioşilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creştină câtă vreme era în adunarea celor necredincioşi. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:

Sfinţii Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioşilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

Credem că nu este cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.

Ştim totuşi că activiştii adventişti care înconjoară marea şi pământul să facă prozeliţi sunt lungi la vorbă, ca prin multa vorbărie să amăgească pe cei slabi. Şi pentru cei care doresc să ajute pe cei răniţi de vorbele cele amăgitoare ale adventiştilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirile lor cu privire la Ziua Domnului.

Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei. În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris „΄ώστε κύριός εστιν ο υιος του ανθρώπον και του σαββάτου” („oste kirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului şi sabatului6. După cum se vede şi din traducerea aceasta exactă, şi din contextul întâmplării care conduce către această afirmaţie, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Iisus Hristos şi asupra Sâmbetei, ca Domn. Cine era proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu. Dar ce fac „teologii” adventişti? Deşi este interzis a se tăia cuvinte din Scriptură (Apocalipsa 22, 19) ei înlătură cuvântul „και”, adică „şi”. De asemenea, mai schimbă şi topica propoziţiei şi astfel modificat, versetul sună la adventişti „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”! La prima vedere „cam” acelaşi sens. Schimbarea pare mică, dar în fapt este fundamentală şi blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul păcat. Ci şi pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat aici la a fi „Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi şi Domn al tuturor celorlalte zile! Dincolo însă de aceasta, rămâne diferenţa clară între cuvântul adevărat lăsat de Dumnezeu şi textul deformat de adventişti pentru a le susţine minciuna.

De asemenea, adventiştii sunt puşi în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul [este] al lui Hristos.

În faţa unor cuvinte atât de clare, ce se mai poate spune? Şi totuşi… Pentru a-şi apăra neadevărul, „teologii” adventişti au găsit o „soluţie”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28 scot un cuvânt din Biblie, în această situaţie… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)

Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbeşte despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenţie!) iar apoi urmează altele, ca Paştile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede şi odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că, afară de zilele de odihnă [sabatele] Domnului şi de celelalte legi care trebuiau ţinute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întâi şi a opta (Levitic 23, 38-39)7. Iată deci că existau pe lângă Sabat şi alte sărbători de odihnă. Ei bine, deşi niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiştii adaugă la Scriptură imaginaţia lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, fiind o ruşinoasă născocire adventistă. De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de semnificaţie a ţinerii sâmbetei pentru cei drept-credincioşi, ci şi în alte părţi, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiştii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus.” Oare unde scrie aşa ceva în Biblie? Nicăieri. Aşa cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbeşte în acelaşi loc despre Sabat şi celelalte sărbători de odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât alta. Această răstălmăcire grosolană este doar o batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi modifică înţelesul după voia omului rătăcit.

Mai mult, prin această răstălmăcire ei îşi dau pe faţă şi mai mult rătăcirea şi păcatul. Căci despre aceste sărbători se spune ca şi despre Sabat, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, oriunde veţi locui” (Levitic 23, 14). Şi iarăşi spune Dumnezeu lui Moise, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, în toate aşezările voastre” (Levitic 23, 21). Şi repetă acest cuvânt iar şi iar (Levitic 23, 31 şi 23, 41). Deci, de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt aşezământ veşnic (iar Dumnezeu este Adevărul), atunci cei care ţin Sabatul sunt obligaţi să ţină şi aceste sărbători. Iar dacă nu le ţin, nu au scuză înaintea lui Dumnezeu, Care a spus evreilor că aceste sunt aşezământ veşnic8. În acest fel adventiştii se dovedesc de două ori vinovaţi. Atât faţă de Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripţii vechi-testamentare, ca Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât şi faţă de Legea Veche, pe care de asemenea o mutilează după cheful lor, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.

Altă răstălmăcire a adventiştilor este prilejuită de declaraţia Sfântului Apostol Pavel: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.” (Fapte 25, 8). Căci, se întreabă adventiştii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum ar fi putut face o asemenea afirmaţie?”. Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai sus. Adventiştii nu înţeleg asemenea afirmaţii, şi nici altele asemenea, pentru că sunt la fel cu fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul Apostol Pavel. Şi aceia, când au auzit: Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat, au crezut că este vorba de nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, şi au început să se certe cu saducheii (Fapte 23, 6-9). Dar oare nădejdea lui Pavel era ca a fariseilor rătăciţi? Pavel găsise pe Mesia Cel ceresc, iar aceia aşteptau un Mesia pământesc. Pentru că aceşti farisei, ca şi adventiştii şi alţi sectanţi, se opreau doar la anumite părţi ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, şi răstălmăcind apoi şi restul Scripturii spre a se potrivi cu prima răstălmăcire. Deci Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur şi simplu nu puteau înţelege acest lucru, ca adventiştii astăzi. Unde e adevărul în cuvintele N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8)? În aceea că Legea Veche nu începe de fapt cu prescripţiile date în timpul lui Moise, şi nici nu se limitează la aceasta. Legea Veche cuprinde şi făgăduinţele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciţi uită cu uşurinţă. Căci în făgăduinţa dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduinţa venirii mântuirii şi a Mântuitorului; şi această făgăduinţă nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea făgăduinţei este plinirea Legii. Făgăduinţele au fost rostit lui Avraam şi urmaşului său… Care este Hristos. Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa. Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este făgăduinţă, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.

Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor… Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege şi atunci ar fi desfiinţată făgăduinţa. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. […] Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar dacă a venit credinţa nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25) Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a şi putut zice că nu a greşit nici faţă de Lege, nici faţă de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Şi cea mai mare fidelitate faţă de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ţinta dorită. Hristos. Şi dacă ai ajuns la ţintă, nu pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieşi de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. (Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăţiei adventiştilor, care ţin părţi din Lege, pretinzând în acelaşi timp că sunt cu Hristos. Ca şi când ai putea fi în acelaşi timp pe drumul spre Ierusalim şi în acelaşi timp să te afli şi în mijlocul Ierusalimului. Ori eşti pe drum către ţintă, adică sub călăuză, ori eşti la ţintă, şi nu mai ai nevoie de vechea călăuză, care şi-a împlinit menirea, aducându-te la ţintă.) Şi că Legea este sfântă şi bună şi dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reuşit cu adevărat să-şi împlinească menirea şi să ne ducă la Hristos. Şi că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedeşte însuşi Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventişti, când spune: Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Galateni 2, 19-21).

Alt atac asupra Adevărului vine de la adventişti, ca urmare a discuţiei asupra Legii Vechi, prin cuvintele: „Dacă Legea ar fi fost desfiinţată, atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viaţă iresponsabilă, călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta”.

Această afirmaţie răsucită amestecă ameţitor lucruri diferite, spre a amăgi pe cei neştiutori. Sau, mai simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o asemenea… „afirmaţie” este foarte simplu, şi este chiar cel dat de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduinţa (venirii Legii Noi şi a lui Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise. Dar pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că desfiinţarea unei legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O asemenea libertate iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici un fel de lege! Ori creştinii, deşi nu mai sunt sub Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu – sunt cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, având Împărat pe Hristos Dumnezeu şi supunându-se cu credincioşie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o! Aceste lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola către Galateni şi în alte scrieri ale Noului Testament.

Ca şi la punctul de mai sus, greşeala adventiştilor izvorăşte din limitarea pe care ei de la început o impun Bibliei, pornind de la ideea preconcepută că Legea lui Moise trebuie veşnic respectată (cu excepţia părţilor pe care ei, adventiştii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!). La această rătăcire am răspuns mai sus prin Cuvântul lui Dumnezeu (Galateni 3, 1-29). Şi cei care îşi asumă libertăţi iresponsabile, prin ciopârţirea adevărului, sunt chiar adventiştii, şi cei asemenea lor.

Mania adventiştilor în ceea ce priveşte ţinerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a „prooroci” că „Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga creştinătate, iar autorităţile religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii” (Hellen White). Lăsăm la o parte folosirea termenului de „creştinătate” care îi condamnă deja pe adventişti ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi privită (această folosire) ca o simplă greşeală de limbaj. Dar în ceea ce priveşte „profeţia” întemeietoarei adventismului sâmbetist, să spunem doar că oricine priveşte realitatea poate vedea cât de mult s-a înşelat. Nu doar că nu s-a impus nimănui renunţarea la „Sabat” (cu excepţia acelor prigonitori comunişti care au prigonit mult mai tare ţinerea Duminicii şi a celorlalte sărbători ortodoxe), dar sâmbăta a devenit zi liberă pentru tot mai multe ţări, iar dreptul la alegerea zilei libere este prezent în legislaţia mai tuturor statelor democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale decât şi-a imaginat ea.

Credem că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine doreşte să înţeleagă adevărul şi să se poată apăra şi de această rătăcire adventistă.


Note

1 I Timotei 3, 15: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului; sau Efeseni 1, 22-23: Hristos este cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi. Poate trupul lui Hristos să fie cu pată sau păcat? NU! El este fără de prihană, şi aşa este şi Biserica Sa, după cum Sfintele Scripturi ne arată în multe locuri (Efeseni 5, 25-27 şi 29 sau Ioan 17, 19, Ioan 18, 38, sau I Petru 1, 18-19 sau I Corinteni 3, 8-17 ş.a.m.d.)

2 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune despre creştini că cinstesc Duminica, ziua Învierii, şi la fel spune şi Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian în cele mai vechi documente – din afara Bibliei – despre Ziua Sfântă a creştinilor.

3 Apocalipsa 13, 16-17; cel care citeşte va vedea clar că nu are nici o legătură această proorocie cu Ziua de odihnă, ci mai curând cu acele coduri electronice care au început a fi folosite peste tot şi care, în unele ţări (ca SUA, de exemplu) au început a fi puse prin tatuaje sau microcipuri pe mâna şi fruntea deţinuţilor întâi, iar în zilele noastre şi la oamenii obişnuiţi care acceptă acest „experiment” (acest cod electronic cuprinde totdeauna şi cifra 666, fără nici o justificare tehnică sau ştiinţifică, şi în ciuda faptului că se pot face la fel de bine coduri de bare fără această „marcă”).

4 În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat (Facerea 3, 19). Iată deci că nu mai există Odihna din Eden; truda urmează să nu se termine decât odată cu moartea. Şi într-adevăr, oamenii nici nu au mai prăznuit Sabatul până la Ieşirea din Egipt. Dar, cum arată Sfântul Apostol Pavel, nici Legea lui Moise nu le-a adus odihna (Evrei 4, 8) căci cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit (Evrei 4, 2). Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4, 9).

5 A se vedea pentru aceasta şi Luca 9, 2 sau 9, 6 şi celelalte locuri care asemenea arată, iar mai ales Faptele Apostolilor 6.2.

6 oste = căci, kirios = Domn, estin = este, o ios = Fiul, tu antropon = Omului, cai = şi, tu sabaton = sâmbetei [sabatului].

7 După cum luminat arată dumnezeieştii părinţi, această prăznuire este o preînchipuire a Duminicii, Ziua Învierii Domnului, căci aceasta (Duminica) este Ziua Întâia şi totodată Ziua a Opta.

8 Desigur, aşezământ veşnic pentru cei care erau sub Legea Veche, pentru vechii evrei. Trecând Legea, trec şi toate tocmelile ei. Inclusiv Sabatul, semn între vechii evrei şi Dumnezeu, înlocuit în Legea Nouă cu Duminica.

< (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

(XI) Credinţă moartă şi credinţă vie >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste. Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.

Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului1. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.

Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!2

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc.).

Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu au icoane3. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.

A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.

Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.

Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură – fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o „completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a şaptea este mult prea limpede.

*

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:

De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»”. (J. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 352)

Noi ne asociem ca biserică”!!!
Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „subsemnaţii, ne asociem ca biserică”! Cât de ridicol!

Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte „subsemnaţi să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos4? Acea Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea” adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).

La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de Dumnezeu.

Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum îi vom numi pe cei ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau sectanţi, desigur. Tot una e.

Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.

Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii săi” – cum spun adventiştii – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)

Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe aceasta nu o ţin! 

Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii, deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum vom vedea mai jos, iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine” (de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. Şi mereu se găsesc noi „pastori”, noi „(i)luminaţi”, noi „inspiraţi”, care să înfiinţeze o nouă grupare… De aceea există şi multe secte „milenariste” şi „adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” pe ideile milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.

Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că „sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, va veni şi Fiul lui Dumnezeu în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.

Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau „Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.


Note

1 Şi acestuia, ca şi celorlalţi ereziarhi, i potriveşte cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi: cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste (Iuda 1, 16).

2 Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanţi, neoprotestanţi etc, care dă femeilor funcţii pastorale. Dar lăsăm acesta pentru alt prilej.

3 Spunem „încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioşii ortodocşi, adoptă tot felul de practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu neruşinare. Astfel, de exemplu, ei considerau iniţial ca „un mare păcat” faptul că ortodocşii îşi numesc lăcaşurile de cult biserici şi uzau în schimb de termenul „casă de rugăciune”. Astăzi, casele de rugăciune sectante şi-au schimbat denumirea în „biserici”! Nu mai e păcat? Când au minţit? La început sau acum? Sau tot timpul? Şi la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanţii în perioada 1990-1997 (şi mai înainte) ştiu bine cât de înverşunaţi erau toţi sectanţii, inclusiv adventiştii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor de rugăciune, zise „biserici”! Iar întreb: când au minţit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deşi în permanenţă au respins ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă „tablourile religioase” în casele oamenilor şi chiar în casele de rugăciune poreclite „biserici”! Şi iar, aceeaşi întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au minţit? Atunci? Acum? Tot timpul.

4 Faptele Apostolilor 20, 28; Matei 21, 42; Romani 9, 33 şi 12, 5; Efeseni 1, 22-23; 2, 20 şi 5, 30-32; I Corinteni 6, 11; I Timotei 3, 15; II Corinteni 6, 16; Coloseni 1, 18-24 etc. etc. etc.

< (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

(X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă