Așa cum orice om are, firesc, patru bunici, și Neamul Românesc are patru neamuri sau civilizații din care se trage.
I. Pe de-o parte este Neamul TRACO-ILIRILOR.
Un neam răsfirat și dezbinat, războinic, foarte războinic, atât de războinic încât se credea că Zeul Războiului este trac. Şi, tocmai de aceea, dezbinat. Atât de dezbinat încât luptele între feluritele sale ramuri erau ceva mai mult decât obișnuit.
Un neam în stare să treacă peste deosebirile lingvistice, să se unească dincolo de dialecte – și, uneori, chiar dincolo de limbi de sine stătătoare – dar ajungând să se dividă, până la sânge, pentru o idee, un principiu, o părere oarecare… (sună cunoscut?)
Un neam care, și la nord, și la sud de Dunăre, a creat o metalurgie a argintului și a aurului de mare frumusețe.
Un neam totodată inovator și conservator. Care a păstrat tipuri ceramice, tehnici de metalurgie şi de construcție extrem de primitive, rămase din negurile adânci ale preistoriei. Dar a și preluat, dezvoltat și inovat alte noi tehnici, fie de la Celți, Sciți, Romani, Greci sau alții, fie proprii.
Un neam în care DORUL DE EXCELENȚĂ a fost atât de mare încât i-a dat pe Artistul Orfeu și Adoratorul Plăcerilor Dionisos-Bachus, pe Ascetul Zamolxe și Maniacul Sexual Priap… toți zeificați! Zeificați de grupuri diferite de traco-iliri, care nu au șovăit să pună mâna pe arme pentru a-și impune zeitatea preferată. Până și Orfeu însuși cade ucis de femeile adepte ale lui Dionisos-Bachus.
Nu este de mirare, deci, că în vreme ce la unele triburi ale acestui neam viaţa era preţuită, în vreme ce la altele aducerea de jertfe umane şi crima erau ceva obişnuit. Fiecare, după religia lui…
Un neam din care s-au desprins roiuri ce au migrat înspre pământurile unora dintre străbunii lor, în nordul Mării Negre și al Caucazului, amestecându-se cu Scito-Sarmaţii. Alţii au mers în Asia Mică, unde au întemeiat Misia, Pontul, Frigia și alte state. În Asia Mică, de altfel, unii dintre ei s-au unit cu străvechi populații locale, dând Neamul Armenilor, care are cea mai apropiată limbă de vechea tracă. (Migraţiile asiatice traco-ilire au loc, probabil, în jurul anului 1.000 î.Chr.)
Alții – în urma aceleiaşi migraţii spre răsărit – au ajuns și mai departe, în nordul Iranului de astăzi, amestecându-se cu Sciții de aici – nu chiar necunoscuți – și cu cei din Afganistanul de astăzi. Parţii sunt un amestec între Sciţi, Traci şi populaţiile locale. (A nu se confunda cu Perşii!!)
II. Am amintit astfel de SCIȚI, alți străbuni ai Neamului Românesc.
Neamul Sciților nu poate fi urmărit după limba vorbită, deși s-a încercat acest lucru. Zadarnic.
Avându-și începuturile în primele populații indo-europene – și, în parte, chiar dincolo de ele, în preistoria Asiei Centrale – Sciții se defineau în primul rând prin CULTURĂ.
Sau, cum se mai spune, prin felul lor de a trăi.
Se știe, mai de către toți, că Sciții au fost mari călăreți și arcași.
Arcul scitic, inventat de ei în timpuri imemoriale, este revendicat apoi, datorită genialității lui, de tot felul de alte neamuri.
Priceperea lor în lucrarea aurului și argintului este, până acum, cea mai înaltă cunoscută vreodată.
Descoperirile uluitoare din mormintele scitice ale Asiei Centrale și Siberiei întrec frumusețile atât de mari ale Văii Regilor din inima Regatului Tracilor Odrizi.
Se știe mai puțin că Sciții aveau două ramuri mari, Sciții de Câmpie și Sciții de Pădure.
Primii, iubitori ai mărilor de iarbă întinse printre râurile și codrii Preistoriei și Antichității, din părțile Dunării până în adâncurile Siberiei, în nordul Mongoliei actuale.
Ceilalți, legați mai ales de pădurile din aceste părți, în care foloseau fie cai mărunți, fie chiar, după unele mărturii arheologice și etnologice, chiar cerbi.
Au trăit printre Sciți și mulți Traci, dar și oameni din multe alte popoare, încât Neamul Sciților pare un fel de uriașă confederație a unor iubitori de libertate, călătorie și violență, de artă, vânătoare și NESFÂRȘIT.
Unii dintre ei au fost de o duritate extremă, folosind ţestele duşmanilor drept cupe, aducând jertfe omeneşti etc.
Iar dacă am amintit de Dorul de Excelență al Traco-Ilirilor, trebuie să spunem că SETEA DE EXCELENȚĂ a Sciților a fost cel puțin la fel de mare, ducându-i adesea la extreme.
Din Panonia și până în inima Chinei de astăzi, din părțile Mării Baltice și până în nord-vestul Indiei – unde Djații și alte ramuri încă le poartă tradițiile – Sciții au făcut istorie.
La un nivel și într-o complexitate ce uimește pe cercetători și are nevoie de încă multă, foarte multă cercetare, pentru a fi scoase la lumină.
Românii au păstrat vechile tradiții ale Sciților până foarte de curând. Românii zaporojeni, românii iubitori de cai – până la nebunie – din Câmpia Tisei, Bărăgan, Mostiștea, Teleorman ori sudul Basarabiei sunt doar câteva exemple. Distruse de neprieteni și de comunism și, din păcate, nerefăcute încă…
III. În al treilea rând îi așezăm aici pe cei al căror nume îl ducem înainte, spre Veșnicie, Romanii.
La începuturile lor, acum peste 3.000 de ani, Romanii au fost o populație mică. La prima vedere, chiar neînsemnată.
Câteva mii de oameni, așezați în locuri banale, pe malurile unui râu mărunt, Tibrul.
Dar stăpâniți de aceeași SETE DE EXCELENȚĂ ca și Traco-Ilirii sau Sciții. La care însă au adăugat trei lucruri NOI, care le-au definit devenirea:
1. Res Publica: treburile publice, Nevoile Neamului, sunt mai presus de treburile sau nevoile personale; sunt ABSOLUTE.
2. Ca urmare, oricât am fi de dezbinați din pricina treburilor sau nevoilor personale, în fața dușmanilor Neamului și/sau Țării NE UNIM (că DUPĂ ce am terminat cu dușmanii, ne luăm cearta de la capăt sau nu, e altă poveste).
3. ORDINEA. Ordinea Romanilor a fost un fenomen unic. Singurul popor ce s-a apropiat de această gândire a fost cel care a întemeiat Imperiul Chinez. De aceea aceste două țări – Romania și China – sunt singurele rămase din Antichitate și până astăzi.
Timp de sute de ani micii Romani (mici ca număr, mici ca statură) s-au apărat iar și iar împotriva celor din jur – sau mai de departe – care îi tot atacau.
De la Sabini la Celți, de la Etrusci la Greci sau Cartaginezi, șirul celor care i-au atacat – și chiar i-au cucerit – este uriaș.
Intrați sub stăpânirea Celților sau Etruscilor, de pildă, Romanii au refuzat să se socotească învinși altfel decât „PENTRU O VREME”.
Și când a venit clipa, s-au eliberat. Ba chiar au ajuns să-i cucerească pe invadatori.
Realizările Romanilor sunt atât de mari și atât de frumoase încât ura unora față de ei nu cunoaște limite.
Se încearcă înfățișarea lor drept un neam de invadatori – deși o comparație cu mongolii, otomanii, hunii sau alții asemenea arată mai mult decât o gigantică deosebire, o OPOZIȚIE FIINȚIALĂ.
Romanii erau, la peste 500 de ani de la așezarea lor în Peninsula Italică, o țară mai mică decât Județul Neamț de astăzi.
Dar o țară al cărui popor avea o DEMNITATE uriașă, o iubire de LIBERTATE uriașă, o TĂRIE invincibilă.
Astfel poporul acesta, Roman, a devenit, pas cu pas, modelul celor din jur.
Atacați sau admirați, au găsit căi pentru a-i cuprinde pe cei din jur în Ordinea Romană, au găsit mijloace diplomatice pentru a se înțelege cu cei cu care nimeni înainte nu se putuseră înțelege.
Și au creat o ARMATĂ extraordinară.
Unirea dintre Romani și, respectiv, Sciți și Traco-Iliri, s-a făcut exact pe SETEA DE EXCEPȚIONAL a celor trei națiuni, pe care buna rânduială romană o făcea posibilă nu doar pentru vârfuri, ci pentru cei mai mulți.
De la Veneți și alți traco-iliri nordici până la cei din Epir și Macedonia – mânați de o străveche dușmănie și luptă împotriva invadatorilor Greci – mulți au fost cei care s-au alăturat cu bucurie Romanilor. Găsind în ei, în ciuda deosebirii de limbă, suflete înfrățite în aspirații dar având în plus acele trei elemente unificatoare esențiale.
IV. Celții
Acești străbuni ai noștri, Celții, sunt foarte puțin cunoscuți Românilor de astăzi. Cu toate că au locuit, alături de ramura nordică a Traco-Ilirilor, Dacii, din părțile Tisei până dincolo de Nistru. Cu toate că urmele lor se găsesc din Apusul îndepărtat până dincolo de Nipru, din nordul Carpaților și al Mării Negre până în Asia Mică și sudul Macedoniei. Cu toate că Celții au fost parte esențială a istoriei Traco-Ilirilor și Romanilor, ba chiar și, pentru câteva secole, a Sciților europeni.
Cultura fierului, adusă de ei în extinderea lor către Răsărit, a fost asumată și dezvoltată de Traco-Iliri, dar și de Sciți.
Celții au avut o spiritualitate aparte, în care se pot recunoaște asemănări și cu orfismul, pe de-o parte, dar și cu trăirismul dionisiac, pe de alta.
Războinici temuți – cuceritori, pentru o vreme, și ai Romanilor, și ai Traco-Ilirilor – Celții sunt cei care, întrebați dacă se tem de ceva i-au răspuns tracului elenofil Alexandru cel Mare „Ne temem doar de Cer, să nu cadă pe noi!”
Sintagmă pe care cu drept cuvânt Românii o atribuie străbunilor lor. Celții.
ÎNCHEIERE
Unul dintre cele mai rele și ridicole lucruri este să vezi un nepot care își reneagă unul sau alții dintre bunici.
Străbunii noștri sunt cei pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Cu bunele și relele lor.
Cele rele să se spele, cele bune să se adune!
Unirea, în ceea ce s-a numit Romania, a Romanilor, Celților, Traco-Ilirilor și Sciților a fost cadrul ce a asigurat, prin lucrarea de înnobilare spirituală și eliberare duhovnicească a Creștinismului, nașterea Neamului Românesc.
Păstrăm în noi foarte multe și de la ceea ce ne-au dat Sfinții Apostoli și ceilalți Ucenici ai lui Hristos care ne-au adus Evanghelia, dar și foarte multe din cele moștenite de la Traco-Iliri, Sciți, Romani și Celți.
Pentru ca cele rele să se spele și cele bune să se adune, pentru a putea să fim uniți și să ducem în Veșnicie moștenirea străbună avem nevoie să ne cunoaștem și să ne respectăm înaintașii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 
Dacă despre traci există ceva (nu ştiu în ce măsură destulă) literatură de specialitate la îndemâna omului de rând, a „ne-specialistului”, despre iliri, din câte ştiu eu, nu se găseşte decât o singură lucrare generală, („Ilirii” de I.I Russu) apărută într-o singură ediţie înainte de Revoluţie şi în momentul de faţă o prezenţă destul de rară prin anticariate.
Chiar şi despre romani găseşti destul de uşor material de studiu, autohton sau străin.
În schimb despre cultura şi civilizaţia celţilor şi, mai ales, a sciţilor chiar că ducem o lipsă cruntă.
Am reuşit totuşi să găsesc nişte titluri:
-Valentin Vasiliev- Sciţii agatirsi pe teritoriul României
-Dumitru Berciu- Lumea celţilor
-Virginia Cartianu- Urme celtice in spiritualitatea şi cultura româneasca
Părinte, am o rugăminte: puteţi să nei spuneţi, din câte ştiţi dvs, dacă lucrările de mai sus sunt bune pentru o introducere în cultura celţilor, respectiv a sciţilor şi eventual, să ne recomandaţi alte surse de informare despre ele şi aportul lor la etnogeneza noastră?
Mulţumim anticipat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pentru Celţi există lucrări de specialitate, dar greu accesibile. Un sfat ar fi să luaţi legătura cu d-l Prof. Alexandru Barnea, de la Universitatea din Bucureşti, un exepert în domeniu.
Multe lucrări bune despre Celţi, Sarmaţi etc. se pot găsi doar în periodice de specialitate. Incultura în privinţa Scito-Sarmaţilor şi a Celţilor din aceste părţi ale Europei este cruntă la noi. Ca şi confuzia jalnică între obiceiurile unora şi altora dintre triburile tracice, pe care feluriţi autori ce rescriu istoria dup chipul lor le generalizează ori exclud după chef.
Un autor de excepţie pentru domeniul arheologiei scitio-sarmatice este Vitalie Bârcă. Alte date folositoare la Gheorghe Bichir, dar şi în studiile lui A. Rustoiu.
O lucrare de excepţie la noi – şi de foarte mare însemnătate, deşi este doar o bucăţică dintr-o istorie extrem de bogată – este „Călăreţii stepelor…” de Vitalie Bârcă şi Oleksandr Symonenko.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Lucrările pe care le-aţi amintit sunt bune. Desigur, cu discernământ. Totdeauna.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc mult, părinte, pentru răspuns şi recomandări!
Cât despre discernământ, lucrurile sunt mai complicate. E destul de greu, chiar imposibil cred eu, să ai discernământ (putinţa de a deosebi lucrurile, binele de rău, adevărul de minciună etc.) într-un domeniu în care nu cunoşti nimic sau aproape nimic. Cum poţi să ştii ce e adevăr şi ce e neadevăr? Trebuie o bază minimă de cunoştinţe.
Mulţumesc din nou!
P.S. Am găsit ‘Călăreţii stepelor…” în format electronic; redau aici link-ul, poate mai sunt şi alţii interesaţi de subiect: https://www.academia.edu/1507828/Vitalie_B%C3%A2rc%C4%83_Oleksandr_Symonenko_C%C4%83l%C4%83re%C5%A3ii_stepelor._Sarma%C5%A3ii_%C3%AEn_spa%C5%A3iul_nord-pontic_Horsemen_of_the_steppes._The_Sarmatians_in_the_North_Pontic_region_._The_Centre_of_Roman_Military_Studies_3_Editura_Mega_Cluj-Napoca_2009_502p._ISBN_978-606-543-028-0
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Unele lucruri se pot cerne, prin discernământ.
De pildă, atunci când eram în gimnaziu şi am citit prima oară „Istoria românilor” de Dinu şi Constantin C. Giurescu şi se vorbea despre formarea Românilor prin sinteza Daco-Romană. În Dacia nord-dunăreană şi în Sciţia Mică (aşa erau ordinele politice să se delimiteze teritoriul de etnogeneză…). Dar mi-am pus întrebarea: Dacă din amestecul etnic nord-dunărean (Daco-Geţi, Sciţi, Romani şi Iliri – mai ales în Banat şi Apuseni -) au apărut Românii, dacă amestecul Traci sudici, Sciţi, Geţi şi Romani din Sciţia Mică a dat Români, de ce nu s-ar fi format şi în celelalte zone cu aproximativ aceeaşi structură etnică? Ca Moesia, Dardania, Tracia, Iliria, Panonia etc… Chiar lucrarea recunoştea mutarea multor Daci în sud, în Moesia, Dardania, Iliria etc.
Mai târziu am ajuns la lucrările lui N. Iorga, Silviu Dragomir etc. şi am constatat că întrebarea a fost justă.
Deci discernământul este o unealtă ce ne poate folosi de multe ori, chiar în faţa unor informaţii noi (mai ales la nivelul receptării interpretării lor).
ApreciazăApreciază
Mie mi-a plăcut mai mult „Istoria românilor” a lui Constantin C. Giurescu. E cu mult superioară, măcar că e incompletă (deşi după standardele de azi prisoseşte în informaţii) şi se opreşte la sfârşitul perioadei fanariote. Bine, aici e vorba şi dce pasiune mea pentru stilistica perioadei pre-comuniste. Am descoperit că până la venirea tovarăşilor chiar şi scrierile ştiinţifice aveau un stil, aş zice, artistic, mult mai expresiv, mai grăitor decât cel sterp, rece, înecat în neologisme, de astăzi. În opinia mea predominanţa acestuia din urmă e şi unul din motivele pentru lipsa de interes al multora făţă de istorie.
ApreciazăApreciază
Adevărat.
ApreciazăApreciază
[…] din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici). b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce […]
ApreciazăApreciază
[…] romani traco-iliri), sau în linii mari despre legăturile dintre cei patru străbuni ai noştri (aici şi aici). Am încercat şi să atingem problema, atât de ascuţită astăzi, a minciunii despre […]
ApreciazăApreciază