Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la PerşiMesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Între Ţară şi Stat (I)

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara MaramureşuluiŢara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Despre o civilizaţie românească necunoscută

(Preluare, cu unele corecturi şi completări, după capitolul „DIVERSITATEA, SAU, MAI BINE ZIS, BOGĂŢIA VECHILOR ROMÂNI” din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

     Această diversitate, de care am vorbit mai sus [în Zbor prin vremi…], s‑a păstrat de‑a lungul veacurilor în toate domeniile vie­ţii româneşti.
Într‑o separare ciudată şi nedreaptă de Românii sudici, pur şi simplu uitaţi, s‑a vorbit mult despre o Civilizaţie a lemnului, definitorie[/unică] pentru Români. Foarte greşit! Chiar şi la nord de Dunăre, din cele mai vechi timpuri, piatra a avut o însemnă­tate deosebită. Chiar dacă valurile venetice puneau pecetea distrugerii mereu repetate pe mai toate clădi­rile, silind la folosirea unui material uşor de înlocuit – lemnul – vatra focului, păstrată sute şi chiar mii de ani, era totdeauna de piatră. Dar şi temelia caselor şi bisericilor din lemn era de foarte multe ori de piatră. Fie că aceasta era chiar stânca neclintită a muntelui, fie că era zidită din piatră smulsă pământului – fie de om, fie de puterea apelor – temelia era acolo. Doar în câmpiile codrilor adânci, şi în bărăganurile veşnicelor transhumanţe, doar acolo temelia de piatră era mai rară, dar nu ca urmare a lipsei meşteşugului, ci a ma­te­riei în sine: piatra era, acolo, marfă rară şi scumpă. (Nu degeaba mărturisea Vlad Ţepeş oaspe­ţilor străini că fiecare piatră pusă la Cetatea Giurgi­ului costase un bulgăre de sare – şi sarea fiind atunci rară şi scumpă.) Şi, mai presus de aceasta, zidăria în piatră nu a lipsit nicicând cu desăvârşire Românilor, fie ei din nordul sau sudul Dunării. Mai mult, price­perea lor era atât de mare în zidărit, încât au devenit zidarii Imperiului Otoman, aşa cum au fost şi zidarii a nenumărate bi­serici şi mânăstiri aflate astăzi în Slo­vacia, Ucraina sau alte state. Dar, şi trebuie să ţinem bine minte, a existat şi o civilizaţie a lemnului la Ro­mâni, aşa cum a existat şi una a pietrei, aşa cum a existat şi una a ce­ramicii, ori a metalului, ori a pânzei, ori… altele. Căci trebuie să ne întoarcem iar şi iar la acest cuvânt, cul­tura veche românească este şi o cul­tură a diver­si­tă­ţii sau, mai bine spus, a bogăţiei. Gă­seau cu uimire ar­heologii şi istoricii că în aşezările dacice se păstra şi olăritul vechi, primitiv, alături de forme mai noi, şi chiar de cele mai noi. Dar acest lu­cru se întâmpla, cu toată uimirea lor, chiar în zilele în care ei îşi scriau mirarea, în multe din aşezările ro­mâneşti pe care ei, din păcate, prea puţin le vedeau. Până astăzi chiar, Românii mai păstrează şi ceramica neagră, lustruită, străveche, alături de ceramica roşie lustruită, şi de ce­ra­mica smălţuită. Şi aceasta cu toată prezenţa moder­nă a vaselor metalice sau plastice. Este o parte a moştenirii României Străvechi.

     Toată această bogăţie a culturii materiale răspunde unei bogăţii spirituale, unei gândiri în care fiecare lu­cru îşi are rostul lui în alcătuirea lumii, chiar dacă pare sărac, neînsemnat, vechi, trecut[1].

       Mulţi au dispreţuit valorile tehnice şi ştiinţifice ale vechii culturi româneşti. Şi au făcut aceasta deoarece au privit‑o prin ochii gândirii înstrăinate pe care o căpătaseră, de obicei în şcoală. După ei, nu există ştiinţă şi tehnică românească înainte de ’48. Dar asta, nu pentru că Românii nu ar fi avut ştiinţă sau tehnică înainte de ’48, ci pentru că ei încearcă să găsească înainte de ’48 o cultură ştiinţifică şi tehnică având for­mele moderne pe care ei le cunosc. Or aceste for­me apusene nu erau dezvoltate pe deplin nici în Occi­dent, deci cu atât mai puţin aici. Însă nu cu aceste forme se măsoară epocile mai vechi, nici cultu­rile străine. O asemenea măsurătoare este ilogică şi nedreaptă, ignorând specificul cultural şi impunând un model unic drept superior, ba chiar absolut. Acest mod rasist şi exclusivist de gândire este de altfel, astăzi, condamnat pretutindeni în lumea ştiinţei şi culturii, ca unul care a dus omenirea la teribile răniri şi suferinţe. Totuşi, mai ales în ţările „mai slabe de înger”, unde snobismul este la putere şi în politică şi în cultură, se păstrează, din nefericire, o asemenea gândire com­plexată (ca şi în sufletele mici de pretutindeni).
Totuşi corect cul­turile se judecă, desigur, prin prisma propriilor lor principii şi forme. Şi dacă facem aceasta la Români, vom constata nu doar că ştiinţele şi tehnica nu lipsesc în vechea cultură românească, dar chiar sunt dez­voltate la un grad pur şi simplu uimitor. Doar… că în alte forme decât se aşteaptă unii.

     Am amintit mai sus de faptul că Românii au fost zi­darii Peninsulei Balcanice (şi nu numai). De la ba­lada Podul de pe râul Arda [Arta] la Meşterul Manole, fiecare ţară românească, din sudul îndepărtat până dincolo de Carpaţi, păstrează în cânt, cuvânt şi zidire mărtu­ria acestei îndeletniciri româneşti.
Construcţiile fă­cute de înaintaşii noştri se găsesc la Kiev, Lvov, Bu­dapesta şi Viena, la Triest, Ragusa (Dubrovnic), Ohrid, Belgrad, Sofia, Constantinopol (Istambul)… Sau la Athos, Meteore, Rila, şi chiar Sinai şi Ierusa­lim. Şi în atâtea şi atâtea alte locuri! Nu mai vorbesc de ce s‑a întâmplat în vremuri mai noi, când Românii au zidit nenumărate clădiri din afundurile Siberiei în oraşele Occidentului, de la ţărmurile Oceanului Îngheţat la nisipurile şi pămân­turile fierbinţi ale Africii şi Arabiei, de la malurile Oceanului Indian la cele ale Marilor Lacuri…
Chiar în vremurile vechi, zidarii Români au fost peste tot în Romania străbună, şi mai departe, înălţând nenumă­rate construcţii. Toate acestea cereau o pricepere, o îndemânare, o ştiinţă şi o tehnică pe care, iată, Ro­mânii o aveau cu prisosinţă. Multe din realizările lor uimesc şi astăzi. Sunt bolţi din piatră şi cărămidă de o ingeniozitate şi precizie uimitoare. Şi nu doar bolţi, ci bolţi peste bolţi peste… Sunt biserici, mânăstiri, case, palate, de o frumuseţe de necrezut, întocmite cu o desăvârşită pricepere arhitecturală. De­si­gur, neasemuiţii meşteri care le‑au ridicat nu aveau facultăţi sau alte studii înalte – după standarde străine. Aveau altfel de şcoală înaltă, o şcoală diferită, românească, dar, iată, nu mai puţin eficientă, ba chiar dimpotrivă. Era o şcoală ale cărei cursuri se desfăşu­rau practic, chiar şi teoria fiind predată „la faţa locu­lui”, şi care cuprindea firesc în sine şi acea sarcină aproape imposibilă profesorilor de astăzi, de a găsi cât mai iute adevăratele talente. Cernerea celor fără har se făcea îndată, ca şi alegerea celor înzestraţi.
Şi, pentru că tot pomenisem mai sus de „civilizaţia lem­nului”, să ne amintim cu dreptate că, de sute şi poate chiar mii de ani, Românii deţin întâietatea în lume la înălţimea zidirilor din lemn. Bisericile din lemn, de multe ori clădite fără nici un cui metalic, fără nici o scoabă metalică[2], trec deseori de 12 stânjeni (cca. 30 metri), ba ajung chiar să treacă şi de 30 stânjeni (cca. 75 m). Şi aceasta este ştiinţă, şi aceasta este tehnică, şi încă de înaltă clasă, cu toate că a apărut şi crescut pe alte căi decât cea apuseană.
Există aici şi o ştiinţă a materialelor care, pe alte tipare decât cea vest-europeană, a fost însă la mare înălţime. Românii ştiau să facă din lemn cuie puternice, care să unească alte feluri de lemn puternic şi elastic totodată. Ştiau să prelucreze lemnul astfel încât să fie mai dur sau mai mlădios, după cum aveau nevoie. Înţelegeau schimbările petrecute în lemn după felul în care este uscat, după gudroanele şi răşinile cu care era uns ori îmbibat. Se pricepeau, Românii României străvechi, să pietrifice lemnul, în parte sau de tot, în „gropi de lut” – azi le-am zice bazine – în care se aduna urina vitelor. Bine închise, în ceea ce am numi azi un proces anaerob prelungit – ani de zile -, aceste lemne ce fuseseră uscate mai înainte şi două decenii ajungeau să absoarbă sărurile minerale. Nu strâmbaţi din nas, mirosul pierea chiar din primele luni! Iar lemnul astfel pregătit nu doar că avea o tărie uimitoare – era modelat dinainte, pentru că prelucrarea lui după era aproape cu neputinţă de făcut – dar era şi imun la apă şi foc.
La fel de bine cunoşteau Românii şi piatra şi cărămida, dar şi amestecurile ştiute ca mortar sau ciment, astfel încât putea face clădiri în stare să înfrunte cutremurele, inundaţiile, vremea. Unele din piatră, altele din cărămidă, altele din cărămidă şi piatră. Multe rămase până astăzi, mărturie tăcută a unei culturi româneşti înalte, chiar dacă uitată şi dispreţuită de omul recent.
Chiar şi metalul – prin scoabe de bronz ori fier/oţel şi alte piese – îşi avea locul său în construcţiile româneşti vechi. Fiind cuprins şi el în acea cunoaştere intimă a materialelor pe care o aveau Românii de demult.

     Pe lângă această pricepere inginerească a Români­lor, închegată în poduri şi drumuri, biserici, mânăs­tiri, palate, castele, turnuri ş.a.m.d., sunt şi alte multe domenii în care ştiinţa şi tehnica veche românească au avut un greu cuvânt de spus. Dar, trebuie să repetăm acest lucru, în alte forme, în altă alcătuire decât cele cu care este obişnuit omul de astăzi.

     Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunos­cută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri oc­cidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat‑o în seamă deloc. (Ba chiar, aşa cum am văzut mai sus, au încălcat dreptul Românilor la propria toponimie, preluând sau chiar inventând tot felul de toponime străine, fanteziste, cele mai multe necunoscute chiar conlocuitorilor noştri, dar prezente în hărţile de pro­pagandă străină, anti-românească. Şi care hărţi străine de propagandă au fost respectate cu sfinţenie de cei care ar fi tre­buit să le combată.) Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din ve­chime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

     În primul rând, se cuvine a şti că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Bal­cani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului. Unii au roit chiar mai departe, până dincolo de Volga sau Caucaz. Şi chiar pentru cei care, în transhumanţă, se mişcau între aceleaşi ţinte, drumurile nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau va­duri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, administraţiile locale şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi „conformaţia terenu­lui”, cât şi „biotopurile”, sau „vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică „demografie”, „legislaţie locală” ş.a.m.d.
Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori doar mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt, lucrurile stăteau şi, în unele părţi încă stau, cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vremea lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi aus­tro‑ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef, fără nicio grijă? Dimpotrivă! Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pă­mânt, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cea­laltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puter­nici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşu­nat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanu­ri­le, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi ne­nu­mă­rate alte lucruri. Adică exact ceea ce am ară­tat şi mai sus! Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cu­noş­tinţe, mulţi dintre păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călăto­reau între satele de iernat şi cele de vărat cu familii cu tot!

     De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geo­grafice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii [transportatorii] unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Me­diterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de cara­va­ne, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei în­de­plineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută as­tăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică trans­portul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebu­iau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Trebuia însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu‑se de schimbările nepriel­nice ale vre­mii, ocrotindu‑şi oamenii şi animalele, să facă dru­mul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată per­fect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletniciri. Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuin­cioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l‑a dat Neamul nostru, mai cu sea­mă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi în­sem­na­te ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adu­nând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei di­nainte, ba chiar mai multe[i].

     Prin urmare, chiar dacă nu au fost sistematizate după model apusean, ci adunate şi păstrate după altă rânduială, cunoştinţele geografice nu au lipsit nici­când Românilor.

     Am prezentat în câteva pagini unele părţi ale vieţii Românilor din vechime prea puţin cunoscute astăzi. Ele sunt departe de a fi arătat totul. Însă ne dovedesc măcar o parte bogăţia acestei vieţi, prea simplist ima­ginată de majoritatea celor de acum.

     Putem stărui mai departe, arătând că Românii, fără a avea acele tipuri de medicină, biologie şi chi­mie pe care, mai ales după 1850, le‑a avut Apusul, au avut cunoştinţe cel puţin egale, dacă nu superioare, în cele mai multe laturi ale acestor ştiinţe[ii]. Pentru aceasta, ar trebui să înfăţişăm însă pe larg mai multe lucruri decât se cuvine pentru ceea ce dorim a do­vedi. Vom aminti însă pe scurt faptul că celebrele culori de la Voroneţ, Suceviţa etc erau obţinute de meşterii Români fără calculatoarele şi „stasurile” ce încearcă astăzi a asigura calitatea coloranţilor, vopselelor, cernelurilor. Cu toate acestea nuanţele erau cele dorite, iar frescele stau mărturie până acum asupra priceperii meşteri­lor, care cunoşteau desăvârşit tainele plantelor, mine­ralelor şi celorlalte materiale folosite de ei. Este şi aceasta o formă a chimiei, chiar dacă nu de felul celei apusene; o chimie practică, dar şi teoretică, pe cât anorganică, pe atât mai mult organică. O chimie cu­prinzând intim o desăvârşită cunoaştere şi a biologiei plantelor. Doar de curând s‑au descoperit că o serie de străvechi rânduieli româneşti privind culegerea plantelor pentru vopsele sau leacuri în anumite mo­mente ale anului şi zilei nu sunt superstiţii. Ele ţin de ciclul biologic al acelor vegetale, care concentrează în anumite momente substanţa activă dorită, aflată în restul vremii în măsuri mai mici, ori chiar lipsind. Dar cunoaşterea asupra domeniului nu se opreşte aici. E bine să amintim că interacţiunile dintre feluri­tele substanţe conţinute de plante, ca şi de celelalte materiale folosite în lumea vopselurilor şi medicinii populare (de la ou şi miere la felurite soiuri de pă­mânturi şi piatră), precum şi influenţa temperaturii asupra acestor interacţiuni făceau de asemenea obi­ectul cunoaşterii meşterilor. De aceea, adevăraţii meşteri în arta picturii – fie ea bisericească, ceramică, textilă etc – ca şi adevăraţii „tămăduitori” şi „tămăduitoare” erau rari şi mult căutaţi.
Am putea aduce aici chiar şi mărturia cronicarilor Unguri, ce mărturisesc faptul că Românii vechi erau rareori şi puţin bolnavi. Până la prăbuşirea Vechii Culturi Româneşti sub loviturile bestiale ale fanariotismului, uniatismului, austro-hungarismului, islamismului şi ţarismului, Românii stăpâneau o medicină proprie, care le dădea o sănătate superioară celorlalte naţii. Mărturisea o cronică ungară că Românii cred că „se duce la doctor[ul apusean] cel care vrea să moară”, ei folosind cu încredere – şi cu mare eficienţă – înţelepciunea tămăduitorilor, priceperea moaşelor de demult şi rânduielile de viaţă străbune. Nu vom stărui aici asupra dansurilor taumaturgicevindecătoare, ale Căluşarilor, şi asupra altor laturi ale vechii culturi româneşti care ar fi prea copleşitoare pentru (ne)ştiinţa de azi.

     Nu am vorbit – şi nici n‑o vom face prea mult – des­pre cunoştinţele geologice ale Românilor. În Iliria, Timoc şi alte ţinuturi, dar mai cu seamă în Ţara Mo­ţi­lor, mineritul a fost o veche tradiţie românească. Cei care s‑ar osteni chiar şi astăzi să cerceteze pe bătrâni mineri ai Apusenilor ar culege, pe lângă numeroasele fapte de folclor, o sumedenie de informaţii despre cu­noaşterea pământului, de la suprafaţă până în adân­curi, despre felul în care se infiltrează apele şi anume gaze în rocile întunecate ale minelor, despre felul flori­lor de stâncă şi cum pot fi găsite şi multe altele aseme­nea. La aceste cunoştinţe se adaugă cele ale olarilor, de­spre lutul pe care îl lucrează, cele ale pietrarilor şi chiar cele ale plugarilor de altădată, atât de pricepuţi în a simţi sta­rea pământurilor, în a cunoaşte care pământ este bun pentru anume plante (aici intrând, de asemenea, buna cunoaştere a botanicii şi a ceea ce astăzi numim ecologie). Toate acestea, adunate la un loc, ar for­ma volume de cunoştinţe geologice de o surprinză­toare valoare, arătând încă odată pricepe­rea unui neam ce nu este preţuit pentru că nu ştie a se preţui cu adevărat.

     Singurul domeniu în care nu voi cuteza a mă aven­tura este cel al calculelor. Este limpede că şi moara cu făcaie (turbina românească, ce precede cu sute şi sute de ani turbina modernă, fără a-i fi cu nimic inferioară), şi catedralele brâncoveneşti, şi toate celelalte zidiri inginereşti şi arhitectonice ale Româ­nilor au avut nevoie de o puternică temelie matema­tică. Dar nu ştiu cum şi pe ce baze se punea această temelie. Rămâne deocamdată, pentru mine, desigur, un pământ încă necunoscut[3].

     Voi îndrăzni însă a scrie câteva cuvinte despre alte laturi ale culturii şi ştiinţei (sau cunoştinţelor) româ­neşti, şi mai ales despre acelea atât de frumoase şi adânci ale muzicii şi cântului. Şi trebuie să spunem că sunt două laturi fundamentale ale muzicii româneşti, respectiv cântarea psaltică (sau bisericească) şi cea mirenească. În acest ultim loc, aflăm atât cântarea vo­cală cât şi pe cea instrumentală. În ceea ce priveşte cântarea psaltică Românii au avut întotdeauna o mare pricepere şi un nume deosebit. „Privighetoarea Muntelui Athos” a rămas peste veacuri Nectarie Ro­mânul, iar alături de el sunt înscrise nenumărate alte nume româneşti. Manuscrisele psaltice compuse ori copiate de Români sunt nenumărate, în întreaga Or­todoxie. De la călugării basarabeni şi lucrarea lor în această privinţă în foarte largile hotare ale Imperiului rus până la călugării români din Sinai sau Valea Ior­danului, sunt chiar de necuprins marginile lucrării psaltice româneşti. Iar cine crede că muzica biseri­cească este uşoară, este cu totul nepriceput în această privinţă, şi are de lipsă a lua măcar o gramatică psal­tică de seminar pentru a‑şi încurca oleacă mintea şi ochii în ea, spre smerire şi îndreptare. Nu facem aici o analiză a domeniului. Prestigiul său în lumea eli­telor muzicale este destul de bine stabilit pentru a nu avea nevoie de argumentări suplimentare. Faptul că mânăstirile româneşti au fost şcoli avansate de mu­zică psaltică vorbeşte îndeajuns de adâncile cunoş­tinţe psaltice ale poporului nostru. Dar şi în dome­niul muzici populare sau mireneşti lucrurile stau la fel de bine. Nu doar că muzica noastră a inspirat de multe ori mari compozitori europeni, care de multe ori însă n‑au avut bunul simţ a mărturisi adevărul, atribuindu‑şi inspiraţia unor popoare cu totul infe­rioare Românilor în ceea ce priveşte cultura muzicală. Dar, indiferent faţă de purtarea altora, Românii au ştiut a dezvolta o cultură muzicală de mare comple­xitate şi aleasă frumuseţe[4].

    Desigur, nu am vorbit aici despre broderie, o artă străveche, minunată, în care Româncele au făcut adevărate minuni. Am vorbit doar în treacăt despre frescele – vestite sau nu, dar atât de frumoase – ale zugravilor români. Am lăsat deoparte gravura, dar şi metalurgia cu toate ramurile ei. N-am amintit de albinărit şi de faptul că, din câte ştiu, vechii stupari români au fost singurii ce au crescut şi bondari (mierea şi ceara acestora fiind mult preţuite de tămăduitori – se pare că mai ales pentru necazurile ficatului). Nu am vorbit despre vastele cunoştinţe astronomice şi meteorologice ale Românilor de altădată. La fel, despre dansul românesc – mai des numit joc sau horă – o artă mult mai complexă şi profundă decât ar părea. Am lăsat deoparte muzica instrumentală şi meşteşugul sau arta făuririi de instrumente muzicale, foarte multe moştenite din Antichitate, altele noi. Am trecut cu vederea ştiinţa pedagogică extraordinară a Românilor din trecut; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fiecare în partea sa, luau parte la o uriaşă lucrare obştească de zidire (zidire şi personală, dar şi… de obşte şi ca obşte). Dar fără această ştiinţă moştenirea veche românească nu ar fi crescut din generaţie în generaţie, ci s-ar fi spulberat iute sub valurile şi furtunile Istoriei.

    Toate acestea sunt părţi ale ştiinţelor şi artelor româneşti de altădată. O lume uriaşă de cunoaştere, artă şi trăire, cu realizări uimitoare. Din care cei de astăzi – şi, jalnic, în primul rând Românii de astăzi – nu mai ştiu nimic.

Mihai-Andrei Aldea

[1] Unele din aceste rosturi, de cele mai multe ori stric tehnice, le descoperă sau redescoperă ştiinţa modernă. Dar aceasta nu face altceva decât să dovedească iar cât de mult am pierdut noi prin despărţirea de străvechea cultură românească.

[2] Cele vechi, desigur. Astăzi, ca element de siguranţă cerut de lege, acestea sunt prezente în toate construcţiile de lemn.

[3] Doamna Gabriela Moldoveanu, la corectura acestui text, no­tează harismă. La Nera, la Christiana şi la Naturalia au lucrat meşteri care fac biserici din lem sau cărămidă fără nici un plan. Iar harismă trebuie pentru toate priceperile cele bune”. Sunt de acord cu dânsa că este vorba de harismă. Am văzut şi eu aceasta, nu odată. Dar pe lângă harisma este şi o anume pricepere sau cu­noaştere. Iar vechea pricepere sau ştiinţă matematică româ­nească mie îmi este necunoscută, din păcate. Deşi se poate, de­sigur, şi ca totul să fi fost harismă.

[4] Tot de la doamna Gabriel Moldoveanu citire: Românii au cân­tarea cea mai centrată în inimă, netărăgănată peste măsură, ca în Orientul Mijlociu, caldă, blândă, nu ostăşească precum la greci. Cân­tare de creştini care au găsit pe Dumnezeu în ei şi nu urlă după El în pustiu, nici nu‑şi storc organele de sub inimă de energii pe care să le împingă, gâtuindu‑se, spre nas; nici nu‑şi angelizează vocea artificial. Muzică circulară, venită din locul cel sfânt, locul de har al inimii, şi întoarsă acolo sfinţită, în Duhul, în Tatăl şi în Fiul.

[i] William Martin‑Leake (1777‑1860), colonel britanic, vizitează – cu ordin, desigur – Peninsula Balcanică la în­ceputul sec. XIX (când deja situaţia Românilor din zonă se înrăutăţise foarte mult faţă de mijlocul secolului dinainte). Pentru ceea ce ne interesează aici, să reţinem din mărturia dată de el în Travels in Northen Greece: „Călăriţii şi Săracu sunt două din cele mai mari comune româneşti. Aceste comune, în număr de aproape cinci sute, dintre care nici una nu e prea mică, sunt răspândite de‑a lungul munţilor Epirului, ai Tesaliei şi ai Macedoniei. Vlaholivad, lângă Olosona, e socotită ca cea mai mare, şi apoi Meţova[i][Românii, spune Leake,] au în­ceput transportul în Italia al mantalelor de lână, numite cape, care se fabrică în munţii lor şi care se întrebuinţează tot atât de mult în Italia şi în Spania pe cât le întrebuinţează ei înşişi. Aceasta a deschis drumul către un comerţ mai întins; ei împăr­tăşesc cu Grecii comerţul aducător de profit cu produse coloniale între Spania sau Malta şi Turcia, şi mulţi dintre ei sunt propri­etari atât ai navelor cât şi ai încărcăturilor… Locuitorii bogaţi sunt negustori care au stat mulţi ani în străinătate, în Italia, în Spania sau în provinciile Austriei sau Rusiei şi care, după o lungă lipsă, se întorc în comunele lor natale cu profitul indus­triei lor… Rar se întorc însă ca să stea definitiv, şi aceasta o fac tocmai la o vârstă înaintată; până atunci se mulţumesc a face două sau trei vizite scurte… Cei din clasa de mijloc trec printr‑o carieră asemănătoare, dar pentru că necesităţile comerţului lor îi duc rar aşa departe ca pe cei din clasa superioară a negustorilor, ei revin mai des [acasă] şi mulţi dintre ei petrec în fiecare an o parte din vară în ţinutul lor natal”.

Tot aici s‑ar cuveni să amintim de cuvintele lui François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838). Consul al Franţei la Ianina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa, bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călătiţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­neţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.

[ii] Vom cita în apărarea rândurilor noastre pe A. C. Popovici:

Dacă aş fi eu ministru de instrucţie… aş crea o catedră de filozofie a Poporului Român; o altă catedră de filozofie a religiei pe baza concepţiilor lui proprii creştine; o catedră de filozofie a politicii Poporului Român în legătură cu faptele caracteristice şi hotărâtoare ale istoriei naţionale; alta de morala lui practică, cum s‑a dezvoltat organic legată de Creştinism; o catedră de es­tetică naţională pe baza artelor existente în popor: poezie popo­rală, port naţional, arte decorative, stil arhitectonic ş.a.; o cate­dră de credinţele poporului în materie de medicină: buruienile întrebuinţate de el şi felul de întrebuinţare, chiar felul descânte­celor băbeşti, de care toţi fanfaronii „ştiinţifici” râd, ca nişte im­becili, fiindcă habar nu au de enorma putere curativă a momen­telor psihice…” (apud Gheorghe Jurma, Descoperirea Bana­tului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 72).

Şi, dacă după aceste cuvinte, mai păstrează cineva în­doieli asupra mărimii deosebite a cunoştinţelor populare, poate citi spre pildă (mai ales pentru chimia populară le­gată de culori) Cromatica Poporului Român, de S. Fl. Ma­rian, Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Petre Florea, precum şi celelalte lucrări despre îndelet­nicirile tradiţionale ale Românilor pe care renumitele şcoli româneşti de etnografie şi folclor le‑au scos la lumină.

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (II)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - cSuprapunerea Traco-Ilirilor (cu roşu-vişiniu), Romanilor, Scito-Sarmaţilor (cu albastru) şi Celţilor/Galilor (cu verde) în Eurasia

Într-o parte mai veche a acestui studiu am vorbit despre Celţi sau Gali, străbunii care, izvorâţi din părţile Alpilor, s-au întins până în Insulele Britanice (şi dincolo de ele), în Spania (şi dincolo de ea), în Asia Mică.
După cum se poate vedea şi pe hartă, există părţi în care Celţii nu ajung, sau cel puţin nu în timpul invaziilor pe care le-au făcut de-a lungul a câteva secole – până prin secolul I î.Chr. Merită să amintim că, totuşi, atât prezenţa uriaşă a Celţilor în armatele romane (până la 500.000 de oameni!), cât şi în viaţa romană, duce la preluarea multor elemente celtice. De la cele din metalurgia fierului sau a aurului până la o serie de elemente caracteristice artelor marţiale celtice.
În acelaşi timp, este evident din sursele actuale că există o influenţă a druidismului asupra spiritualităţii tracice nord-dunărene, cu toate că precizări clare sunt imposibil de făcut în această fază a cercetărilor. Dar această influenţă nu există doar la Traco-Iliri, ci şi la Romani, mai ales la nivel popular, în unele zone. De fapt despre Romani vom şi vorbi în această parte a încercării de readucere a minte a Străbunilor.

2. Romanii  

Romanii sunt – ori cel puţin au fost, până am început să-i uităm – şi mintea şi vorbirea Neamului Românesc, şi o parte esenţială a inimii noastre. Doar că astăzi cei mai mulţi îi privesc nu aşa cum au fost, cu bunele şi relele lor, ci prin ochelarii deformaţi, mincinoşi, murdari, ai unor interese şi doctrine străine.

Unele pagini despre istoria Romanilor au fost deja publicate aici şi aici, am vorbit puţin despre legătura dintre Romani şi Traco-Iliri (în vremea împăraţilor romani traco-iliri), sau în linii mari despre legăturile dintre cei patru străbuni ai noştri (aici şi aici). Am încercat şi să atingem problema, atât de ascuţită astăzi, a minciunii despre aşa-zisa ură dintre Daci şi Romani, o manevră propagandistică anti-românească ce face multe victime în zilele noastre.
Ne oprim acum la o mică prezentare a Romanilor ca atare, aşa cum am făcut-o şi cu Celţii în partea dinainte a lucrării de faţă.

Veniţi în Italia pe la sfârşitul secolului XI înainte de Christos, Latinii – cunoscuţi astăzi mai mult ca Romani – erau un neam mic. Împărţiţi în câteva triburi – sau poate ramuri ale aceluiaşi trib – ei se aşează pe lângă apa Tibrului, într-un loc până atunci oarecum pustiu. Nu se cunoaşte nicio luptă privitoare la această venire şi aşezare a lor. Pământul ales de ei nu era bogat, nu mustea de viaţă, nu avea aur, fier sau alte minerale râvnite. Iar ei au început să-l îngrijească.

italia primavara 01Italia centrală în primăvară

Latinii se îndeletniceau cu vitele şi horticultura, mai ales.
Creşterea caprelor, vacilor şi oilor, apoi pomăritul şi grădinăritul erau ocupaţiile lor de căpătâi. Pescuiau cu plăcere, vânau şi aveau obişnuitele meşteşuguri ale unei populaţii pastoral-agrare.

Ceea ce i-a deosebit de cei din jur încă de la început a fost un mănunchi de calităţi:

1) „Res publica” sau simţul datoriei; treburile sau nevoile publice, obşteşti, erau socotite mai presus de cele personale. Este o lege unică în acea vreme şi care va fi esenţială pentru unicitatea Romanilor.
2) Dârzenia; orice s-ar fi întâmplat, Romanii nu se dădeau bătuţi, cu adevărat, niciodată; înfrânţi şi chiar cuceriţi de Etrusci sau Celţi, având în faţă forţele uriaşe, covârşitoare, ale Grecilor, Cartaginezilor, Germanilor etc., Latinii, oricât de înfricoşaţi pe loc, reveneau cu o o încăpăţânare nesfârşită, cu o tărie surprinzătoare; şi, până la urmă, câştigau.
3) Gândirea pentru viitor; cele mai multe neamuri din acea vreme nu gândeau prea mult pentru viitor (excepţii erau, în bazinul Mediteranei, Grecii şi Evreii), dar Latinii gândeau pentru viitor, încercau să construiască pentru urmaşi; este aici şi o legătură puternică şi limpede cu punctul 1 (Res publica).
4) Viaţa ascetică şi practică; vreme de o mie de ani, Latinii au fost caracterizaţi prin simplitatea vieţii personale, dincolo de orice rafinament intelectual sau artistic atins; ceea ce la Greci se întâmplă doar excepţional – prin unii stoici -, ceea ce la Traco-Iliri exista doar la o parte dintre ramuri (cele militar-ascetice sau orfic-ascetice), la Romani era modul de viaţă tradiţional; renunţarea la acest mod de viaţă, renunţare în care Grecii extremişti au avut, conştient, un rol fundamental, a dus la prăbuşirea Romaniei în părţile vestice, în primul rând, apoi şi în multe din părţile sudice şi răsăritene; inclusiv prăbuşirea Africii Romane se datorează exclusiv părăsirii vieţii ascetice şi practice şi adoptării unui hedonism greco-oriental deşănţat şi distructiv.
5) Disciplina; este limpede că nu poţi să realizezi punctul 1 din această listă (res publica mai presus de interesele personale) fără disciplină; dar, ce-i drept, oamenii sunt rareori logici. Latinii au înţeles însă foarte bine acest lucru şi disciplina a fost o parte esenţială a vieţii lor; legătura cu toate celelalte puncte menţionate sare în ochi.

La puţină vreme după aşezarea lor Latinii au început să culeagă şi roadele muncii lor: de la pescuit la zarzavaturi şi legume, de la fructele copacilor la cele ale pădurilor. Buna lor ogranizare, simplitatea vieţii (salvia, laptele, ridichile, brânza, peştele şi busuiocul erau principalele alimente şi condimente) şi pragmatismul le-au adus surplusuri pe care s-au priceput să le valorifice în schimburile cu vecinii. Şi a apărut invidia.
Atacaţi în mod repetat, Latinii şi-au însuşit alte două calităţi fundamentale:

6) Toţi bărbaţii sunt ostaşi; oricare Latin, mai târziu oricare cetăţean roman, de oriunde ar fi fost, trebuia să facă instruire militară, devenea ostaş al Romaniei [Terra Romanorum, aka Imperiul Roman].
7) Orice ostaş este constructor; în faţa unui număr covârşitor de duşmani, apărarea prin fortificaţii devine vitală; ca urmare, fiecare bărbat roman era dator să ştie să sape – bine şi repede – şanţuri, să înalţe – bine şi repede – valuri de pământ, palisade din lemn, turnuri din lemn, ziduri de piatră etc. Mai târziu aici intră şi alte utilităţi publice – de!, res publica! – precum drumurile, podurile, băile publice, apeductele şi altele asemenea.

Aceste şapte caracteristici au fost esenţiale în supravieţuirea şi creşterea Romanilor.
La ele s-a adăugat a opta, am putea spune unică şi ea:

8) Încrederea în sine; nu este vorba atât de „încredere în sine” la nivel personal, cât de încredere în sine ca neam; Latinii/Romanii erau deplin încredinţaţi de propria lor valoare, de faptul că principiile lor (amintite deja) îi vor face să răzbată prin orice încercări.

vultur 01.jpgVulturii, şi mai ales acvilele, au rămas, alături de lup(oaică), animalele simbol ale Romanilor

 

Una din consecinţele acestei încrederi latine în propria valoare a fost ceea ce astăzi unii numesc „toleranţă”. De fapt, având încredere în ei înşişi, Romanii nu vedeau nicio clipă nevoia nimicirii sau oprimării celorlalţi ca întreg. Da, erau foarte duri faţă de duşmanii direcţi – deşi nu la fel de duri precum erau Traco-Ilirii, Celţii sau Germanii. Dar nu urmăreau niciodată nimicirea duşmanilor ca obşte sau neam. De aceea şi Cartaginezii, şi Grecii, şi Celţii, şi Traco-Ilirii, şi Germanii, şi Evreii, şi Scito-Sarmaţii, şi Armenii, şi Egiptenii (Copţii) şi multe alte neamuri, cu care Latinii se luptau ori se luptaseră, aveau oameni – uneori foarte mulţi – în armată, administraţie şi alte domenii ale vieţii publice. Mai mult, puteau să îşi păstreze viaţa lor, cultura lor, zeii lor, ideile lor. Este un fenomen unic. În toate statele antice pe care le cunoaştem în această zonă se practica nivelarea; culturală, religioasă, etnică.
Au practicat-o Celţii, eradicându-i pe cei dinaintea lor, cu excepţia Bascilor.
Au practicat-o Etruscii, încercând să-i asimileze pe toţi cei cuceriţi.
Au practicat-o Grecii, şi o practică până astăzi, asimilarea forţată fiind o caracteristică estenţială a statului grec.
Etc.

Doar în Orient mai găsim unele imperii mai tolerante cu „ceilalţi”, dar numai pentru o vreme, totdeauna revenindu-se la extremisme (ori prăbuşindu-se acel imperiu).
În afară de Romania, avem în întreaga lume un singur exemplu de popor şi stat care izbuteşte unirea mai multor etnii sau neamuri sub un singur steag, pe termen (foarte) lung: China. Care este, pentru Extremul Orient, ceea ce este Romania pentru Europa şi Asia Apuseană.

Iar Romania a fost pentru Europa, Asia Apuseană şi nordul Africii factorul de unitate şi cultură fundamental.
Ovidiu stă mărturie pentru superficialitatea raporturilor dintre Traci şi Sarmato-Sciţi, pe de-o parte, şi Greci, de cealaltă parte. Chiar după sute şi sute de ani de vecinătate, Grecii nu izbutiseră să pătrundă real în inima acestora. Succes au avut Grecii doar acolo unde s-au putut impune prin forţa armelor. Încercarea lor disperată de a-i greciza pe toţi cei cuceriţi, eforturile gigantice depuse în această privinţă, nu doar că mărturiseau o profundă neîncredere în sine, dar şi stârneau ura oprimaţilor.
Într-un deplin contrast, Romanii ajungeau adesea să se înţeleagă până şi cu cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Şi odată ce stăpâneau un ţinut, încercau să treacă vechile vrăşmăşii în legende şi să zidească, pragmatic, linii de înţelegere, de conlucrare, din care să se ridice o lume frumoasă.
Desigur, mulţi Romani făceau asta pentru câştiguri personale, pentru a deveni bogaţi, puternici, influenţi etc. Dar oricum era infinit mai bine decât ceea ce făceau, cu aceleaşi scopuri, Grecii, Germanii sau alţii.
De aceea şi cultura grecească, de pildă, s-a răspândit mult mai mult prin Romania decât prin Grecia. Cunoaşterea culturii antice greceşti în lume nu se datorează nici Greciei, nici Grecilor, ci Romanilor. După ce Grecii invadază Italia, după ce sunt respinşi de Romani, după ce Romanii cuceresc teritoriile invadate de Greci în Europa şi Asia… cultura grecească înfloreşte în Romania! Paradoxal, răspândirea acestei culturi s-a făcut în primul rând prin ceea ce au ales din ea Romanii; extremismul etnic, pedofilia şi alte aspecte ale Greciei Antice au fost practic necunoscute lumii largi tocmai pentru că nu au fost preluate de Romani. Şi de la ei a fost purtată mai departe, peste veacuri, de moştenirea romană, în întreaga lume. 

Este doar o pildă a felului în care Romanii – atât de urât şi mincinos înfăţişaţi astăzi – au izbutit să construiască acolo unde alţii nimiceau, au izbutit să zidească lumii o moştenire culturală excepţională.
O să trecem aici repede peste faptul că Romanii sunt cei care crează cu adevărat industria sticlei, cei care crează canalizarea publică, cei care introduc învăţământul public gratuit, cei care crează accesul public la justiţie etc., etc., etc.
O să trecem aici chiar şi peste faptul că Dreptul Roman – sintetizat de împăratul (stră)român  Iustinian – stă la temelia Dreptului oricărei ţări moderne şi a Dreptului internaţional.
Pentru că ne vom concentra aici, în ultimele rânduri, pe rostul Romanilor în ceea ce suntem noi, Românii.
Sau, mai bine zis, în ceea ce sunt Românii Vechi, Românii adevăraţi, adesea în contrast – dureros – cu Românofonii de azi care îşi zic Români fără să fie.

Cele opt calităţi amintite, alături de temelia vorbirii noastre şi de Legea Românească¹, constituie, alături de creştinismul traco-ilir de limbă latină, temeila Neamului Românesc.

sat de munte imprastiat.JPGSat de munte românesc, azi (sat împrăştiat)

Pretutindeni unde Românii sunt (au fost) Români, nevoile obştii au trecut mereu înaintea nevoilor personale, iubirea de Neam şi iubirea de Ţară au fost mai presus de iubirea de familie, iar iubirea de familie a fost mai presus de iubirea de sine; deasupra tuturor stând, nestrămutat, iubirea de Dumnezeu. Simţul datoriei i-a însoţit totdeauna pe Românii adevăraţi, fiind cel prin care se găsea şi împlinea chiar rostul vieţii…  
Peste tot unde Românii sunt (au fost) Români, dârzenia i-a însoţit. Încrederea nestrămutată în veşnicia Neamului Românesc a fost parte a încrederii nestrămutate în Învierea lui Christos, în biruinţa Binelui în om împotriva încercărilor Întunericului de a-l cuceri. Românul nu piere este o exprimare slabă a acestei dârzenii. Mai bună este vorba străveche, Traco-Romană, Noi suntem nemuritori! Aceasta este, de fapt, definitorie pentru dârzenia românească.
Totdeauna Românii adevăraţi au gândit pentru viitor: taţii pregăteau lemnul pentru casele copiilor abia născuţi, sau încă nenăscuţi; Românii care trăiau în pace se pregăteau pentru războaiele care aveau să vină cândva; în vreme de belşug se pregăteau provizii pentru timpurile de lipsuri etc., etc., etc. Iar dincolo de toate aceste socoteli, privirea şi gândirea Românilor adevăraţi mergea încă mai departe, nu doar peste secole, dar chiar şi peste Istorie, până în Veşnicii.
Este bineştiut că Românii adevăraţi au iubit totdeauna munca şi bucuria deplină a vieţii, fără dependenţa de lux a altor popoare. Bibliotecile Românilor din Epir, pline de cărţi în felurite limbi, i-au uimit pe străinii din secolele XVIII-XIX tocmai pentru că veneau pentru aceşti străini într-un contrast paradoxal cu asprimea vieţii româneşti. Familii care aveau averi uriaşe continuau să ducă aceeaşi viaţă cu a celor „săraci”. „Dispreţul de clasă” ori „de avere” apărea doar la snobii şi deznaţionalizaţi, fiind purtări cu totul ruşinoase pentru orice Român adevărat. De aceea un împărat ca Ştefan cel Mare aştepta cuviincios la uşa duhovnicului său, de aceea un Constantin cel Mare ştia să sufere alături de ostaşii săi.
Disciplina… este poate lucrul cel mai uitat de Românofonii de astăzi. Dar adevărul este că Românii din vechime ştiau, după un vechi tipar roman, să unească desăvârşit libertatea cu disciplina. Fără disciplină orice învăţare temeinică este cu neputinţă, iar fără o învăţătură temeinică nimeni nu are cum să-şi facă datoria. De la învăţarea artelor marţiale şi a construirii (de case, hambare etc.), tipice pentru orice bărbat român, până la învăţarea Credinţei Străbune, orice învăţare cere disciplină. A ţine Legea Românească, lucru ce era nu doar firesc, ci pur şi simplu esenţial pentru Români, cerea de asemenea dârzenie şi disciplină.
Şi, după cum am amintit şi mai sus, dar şi în alte părţiRomânul este ostaş. Nu se poate ca cineva să fie Român şi să nu fie luptător. Este o contradicţie de termeni fiinţială. Românul este născut să fie luptător. Şi totdeauna a fost luptător. Că a luptat cu lancea ori suliţa, ca cei mai mulţi dintre străbuni, că a luptat cu sabia sau arcul, că a luptat prin rugăciuni şi slujbe, prin mărturia Credinţei şi învăţătura cea bună, că a luptat prin înfruntarea greutăţilor de zi cu zi, spre a zidi viitor neamului, oricum, a luptat.
Şi, desigur, a construit. De la Sfânta Sofia, din Constantinopole, construită de împăratul nostru Iustinian şi până la Constantinopolul însuşi, construit de împăratul nostru Constantin ce Mare, de la casele satelor păstoreşti din Alpi, Carpaţi, Epir şi alţi munţi şi până la biserici, mânăstiri şi schituri, mori, bolniţe, şcoli şi atâtea şi atâtea altele… Chiar şi astăzi construiesc Românii, mult, în toată lumea; pentru alţii dar şi, fie că o ştiu sau nu, pentru ei înşişi.

În tot ce suntem, avem o moştenire romană bogată, esenţială.
Este moştenirea Romaniei adevărate şi a adevăraţilor Romani, nu a celor născociţi de un Apus medieval, ocupat de barbari, decăzut şi complexat, şi de o Papalitate bolnavă de foamea de putere şi stăpânire. „Romanii” închipuiţi de această lume prăbuşită au fost desenaţi după propriul chip şi propriile complexe, au fost împovăraţi cu rasismul şi vederile înguste ale acesteia. În totală contradicţie cu demnitatea şi preţuirea proprie pe care o aveau adevăraţii Romani.
Ajungem astfel la o calitate fundamentală a Romanilor şi a Românilor vechi, foarte greu de găsit la cei care astăzi îşi zic Români: încrederea în sine.

Încrederea în sine i-a făcut pe Români cei mai primitori oameni ai Evului Mediu, cei mai deschişi către alte culturi, cei mai înţelegători faţă de alte popoare.
Având conştiinţa veşniciei, ştiind că duc mai departe Romania Creştină a Sfântului Constantin cel Mare, ştiind să adune tot ce aflau mai bun la alţii şi să-l românizeze, străbunii noştri mai apropiaţi – cei cu care trebuie să fim una! – puteau să fie uşor deschişi către ceilalţi.
În vreme ce Saşii se închideau între ziduri faţă de toţi cei din afară, în vreme ce Ungurii, Polonezii, Francezii şi alţii înlocuiau zidurile caselor cu ziduri sufleteşti şi mintale, Românii puteau, având încredere în ei înşişi, să îi primească deschis pe ceilalţi.
Şi astfel îi cucereau.
Coloniştii străini din Transilvania – Secui, Unguri, Saşi – ajunseseră să cunoască limba română şi să o folosească între ei. În răsărit, departe de hotarele Moldovei, nordul Mării Negre erau un teritoru întins în care limba română era lingua franca. Roind până dincolo de Volga şi până în Azerbaidjan, ciobanii români ajungeau să fie interpreţi şi mijlocitori între naţiunile de acolo. Ciobanii români din Alpi sau Epir erau de asemenea firele prin care se uneau populaţii, culturi şi ţări diverse.
În mijlocul tuturor, deschişi faţă de toţi, factor de unitate, Românii rămâneau ei înşişi.
Până la intervenţia Papalităţii şi Familiei Clinton în Iugoslavia, cu genocidul provocat şi sfărâmarea şi sfâşierea încă ne-sfârşită, în Ilira – Bosnia-Herţegovina – se întâlneau felurite neamuri, cu felurite rânduieli. De la tot felul de triburi şi ramuri sârbe ortodoxe la cele albaneze, catolice (croate), musulmane etc. Înţelegerea între oameni, sate sau triburi era totdeauna adusă prin apelul la Stari-Vlaski Zakon, la „Legea Vechilor Români”².

Această încredere în sine este cea care i-a ţinut pe Români ca Români, împiedicându-i să piară în valurile istoriei.
Nu doar harul lui Dumnezeu, cum îşi închipuie unii, pentru că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă; iar credinţa fără fapte, moartă este.
Cu tot ajutorul lui Dumnezeu, cei care nu se ajută singuri pier.
Dar cei care au încredere în ei înşişi şi în Dumnezeu vor izbândi totdeauna, chiar şi dincolo de moarte. Desigur, câtă vreme sunt cu Dumnezeu.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Legea Românească este, sintetic vorbind, Dreptul Roman Creştin adaptat nevoilor locale, cu rânduieli comune Românimii, întregite local, după cuviinţă, de cutume traco-ilire, celtice, scito-sarmatice, ori cu alte cutume, născute mai târziu din felurite nevoi şi socotinţe româneşti.

² Sârbii şi Croaţii, spre deosebire de Greci, Bulgari, Unguri sau Ucraineeni, recunosc deschis faptul că atunci când au venit pe aceste meleaguri i-au găsit aici pe „Stari-Vlahi”, pe „Românii Vechi”. Care, cu tot cu Legea Românească, sunt amintiţi în documentele locale, din Dalmaţia în Serbia şi din Ragusa ori Albania în Timoc, neîncetat de-a lungul veacurilor, până în epoca modernă.

Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile

Notam acum ceva vreme:
Deşi am publicat doar de câteva zile „Romania a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, deja mai mulţi cititori mi-au adresat unele cereri. 

Am fost rugat să explic unele părţi ale hărţii care însoţeşte pagina, să detaliez – chiar prea mult – unele episoade, să dau surse etc.
Încercă să fac, de aceea unele completări, sperând să pot mulţumi pe cei care mi le-au cerut…

A trecut timpul, am publicat unele surse privitoare la articolul amintit, dar acest material – Scurtă istorie a Romaniei. Începuturile – nu a ajuns pe site… până acum.

 

Începuturile începuturilor…

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Ea a fost înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp). Oamenii acelor triburi îşi spuneau Latini.

După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Este discutat şi astăzi dacă legendarul Romulus şi-a luat numele de la aşezare sau invers. Oricum, a fost o aşezare modestă la început.
Pe măsură ce vecinii îi atacau, Latinii şi-au înzestrat cetatea cu întărituri. La început, destul de slabe, din lemn, pietre şi pământ. Mai mult, dărâmate de mai multe ori de invadatorii ce au lovit oraşul şi mica ţărişoară: Sabini, Samniţi, Celţi, Etrusci etc.
Cele mai vechi ziduri ale Romei păstrate până astăzi constituie aşa-numitul Zid Servian, ridicat în timpul ocupaţiei etrusce.
Este interesant de observat că şi zidirea Romei este atribuită unor influenţe străine. După unii, etrusce. După alţii, amintirilor despre Troia, pe care le-ar fi adus cei câţiva Traci ajunşi pe Tibru şi amestecaţi cu Latinii. După alţii, pur şi simplu a fost vorba despre invaziile repetate la care erau supuşi Latinii şi de unii dintre vecinii lor, şi de neamuri mai îndepărtate; şi care au făcut necesar – pentru supravieţuire – un centru fortificat.
Pentru că, de fapt, la început Roma exact asta a fost: brâul de ziduri în spatele căruia se adunau Latinii în timpul năvălirilor duşmane.

Peninsula Italică era un teritoriu foarte umblat, în ciuda faptului că pare a fi izolată – înconjurată de apă din toate părţile, cu excepţia fâşiei nordice care face legătura cu continentul.
În afară de populaţii mai mici sau mai mari aşezate acolo în felurite epoci – precum au fost chiar Latinii – au existat şi feluriţi invadatori în sensul propriu al cuvântului: oameni veniţi nu să se aşeze în teritorii libere, spre a-şi face un rost prin muncă, ci veniţi să-i cucerească şi exploateze pe alţii. Cei mai importanţi invadatori ai Italiei în mileniul I î.Chr. au fost Etruscii, Galii (Celţii), Grecii şi Cartaginezii.

 

Invadatorii secolului I î.Chr.

De cum au venit în nord-estul Italiei, Etruscii au început să lupte pentru a-şi supune populaţiile locale şi a-şi ridica un imperiu. Ceea ce au şi reuşit! Printre populaţiile mărunte de care era plină Italia, şi pe care le-au cucerit, s-a numărat şi cea cunoscută sub numele de Latini sau Romani. Acolo unde au putut Etruscii au supus complet popoarele cucerite, impundându-le zeii lor, cultura lor. Acolo unde nu aveau destulă putere pentru aşa ceva, Etruscii „s-au mulţumit” cu obţinerea de profit, adică fie cu jaful, fie cu ceea ce astăzi am numi tribut. În aceste ultime situaţii s-au aflat, aproape două sute de ani, şi Latinii.

Imperiul Etrusc

Galii erau mai puţin interesaţi de un imperiu propriu-zis – erau prea dezbinaţi pentru aşa ceva – cât de jaf. Cuceririle lor se făceau doar în măsura în care populaţia creştea peste măsură într-o anumită zonă. Atunci se ridicau conducători ce invadau noi teritorii. Astfel Celţii ajung să se stabilească şi în Irlanda, Britania, Iberia, Noricum, Panonia, Dacia, Moesia şi alte locuri îndepărtate. Dacă un teritoriu nu li se părea destul de atractiv pentru a se aşeza în el, „se mulţumeau” cu jaful. Şi au jefuit în Italia, până departe în sud. Expresia vae victis datează din vremea cuceririi Romei de către aceşti Celţi.

Galii sau Celţii extinderea b
Invaziile Celţilor în Peninsula Italică, spaţiul tracic, spaţiul traco-scitic şi Asia Mică

Grecii au fost interesaţi de multe teritorii străine. Au încercat şi au reuşit să se extindă în spaţiile Tracilor din Europa şi Asia Mică. Au preluat de la aceştia controlul asupra teritoriilor ce fac astăzi parte din ţările numite Grecia, Macedonia, Albania, dar şi asupra unor teritorii tracice din Asia Mică. În toate aceste zone i-au transformat pe băştinaşi în sclavi sau, în cel mai bun caz, în cetăţeni de rangul trei. Au venit şi în Italia, unde au cucerit cea mai mare parte din Sicilia şi din sudul Peninsulei Italice. Tarentum, Cumae, Locri, Siracusa, Sibaris, Elea, Catana, Neapole – sunt doar câteva din cetăţile aflate sub controlul Grecilor în aceste locuri.

550 î.Chr. Greci si Fenicieni.jpgTeritoriile invadate de Greci şi Fencieni/Cartaginezi în jurul anului 550 î.Chr.; cu roşu-vişinu, Latinii

Cartaginezii, urmaşi ai amestecului dintre Fenicieni şi vechile populaţii nord-africane, invadează pas cu pas nu doar nordul Africii, dar şi Iberia, insulele Corsica şi Sardinia şi, desigur, Sicilia. Ţelul lor – ca şi al Grecilor – era de a stăpâni toate ţărmurile şi ţările din jurul Mării Mediterane. Ultimii veniţi dintre marii invadatori ai Italiei mileniului I d.Chr., aceşti stăpâni ai mărilor au provocat repetat şi intenţionat Roma, atacându-i aliaţii şi asociaţii.

Este foarte important să cunoaştem aceste fapte, deoarece de obicei sunt ascunse.
Există o adevărată manie generalizată în a-i prezenta pe Etrusci, Greci, Cartaginezi sau Celţi drept „victime” ale Romanilor, drept „ţinte nevinovate” ale unei imaginare „pofte imperialiste” romane. Cu toate că, de fapt, cei care au atacat, au jefuit, au cucerit, inclusiv pe Latini şi Roma, au fost Etruscii, Galii, Grecii şi Cartaginezii. Ei primind apoi, din partea Romei, doar replica la ceea ce ei înşişi au iniţiat.
Se trece sub tăcere faptul că în secolele VI-V î.Chr. (şi după aceea) Celţii cucereau teritorii uriaşe, Grecii şi Cartaginezii se voia stăpânii mărilor – şi, prin ele, ai lumii -, Etruscii îşi construiau – şi exploatau – imperiul.
În acelaşi timp Latinii, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea lor în Peninsula Italică, erau un popor mic, stăpânind o fărâmă insignifiantă din bazinul râului Tibru. Se ocupau mai ales cu grădinăritul – zarzavaturi şi pomi fructiferi – şi cu creşterea vitelor – vaci, oi, capre. Aveau şi ceva meşteri olari, tâmplari, fierari. Şi toţi, toţi cei care erau într-adevăr Latini, dar mai ales Romani, aveau nevoie să ştie două lucruri: mânuirea armelor şi construcţiile. De ce?
Repetatele năvăliri ale vecinilor şi unor invadatori mai îndepărtaţi, chiar şi oprite de zidurile Romei, însemnau distrugere. Distrugere a caselor şi hambarelor, a podeţelor, a drumurilor etc. Chiar şi zidurile Romei aveau nevoie de refaceri după fiecare bătălie serioasă. Latinii erau puţini, mai ales prin comparaţie cu duşmanii. Deci fiecare bărbat trebuia să ştie să construiască şi să ia parte la refacerea de după război. Astfel fiecare ştia că se poate bizui pe celălalt nu doar în luptă – ceea ce oricum însemna mult – ci şi în refacerile de după.
Chiar şi simpla construire a caselor, în acele epoci, se făcea prin munca obştii, prin ceea ce Românii numeau cândva clacă.
Luptând împreună, construind împreună şi refuzând vreodată să renunţe la visul libertăţii lor, Latinii au rezistat tuturor invaziilor, cuceririlor, jafurilor.

Pas cu pas, secol după secol, dârzenia şi unitatea Latinilor, inteligenţa lor în a găsi ieşire din cele mai grele împrejurări, tăria lor în faţa celor mai covârşitori duşmani, a câştigat respectul vecinilor. Chiar şi al acelora care la început îi dispreţuiau. Aceşti vecini au început să-i imite, să li se asocieze, să le ceară ajutorul…
Mica federaţie de triburi – numită ba regat, ba republică, oricum, devenită Terra Romanorum – a început să crească.
Era tot mică, dar începuse să depăşească bazinul râului Tibru.

Romania 500 iChr b.gifRomania sau Terra Romanorum la anul 500 î.Chr.
(peste 500 de ani de la aşezarea Latinilor în Peninsula Italică)

Mihai-Andrei Aldea