Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la PerşiMesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Între Ţară şi Stat (I)

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara MaramureşuluiŢara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea