Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la PerşiMesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Între Ţară şi Stat (I)

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara MaramureşuluiŢara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Despre o civilizaţie românească necunoscută

(Preluare, cu unele corecturi şi completări, după capitolul „DIVERSITATEA, SAU, MAI BINE ZIS, BOGĂŢIA VECHILOR ROMÂNI” din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

     Această diversitate, de care am vorbit mai sus [în Zbor prin vremi…], s‑a păstrat de‑a lungul veacurilor în toate domeniile vie­ţii româneşti.
Într‑o separare ciudată şi nedreaptă de Românii sudici, pur şi simplu uitaţi, s‑a vorbit mult despre o Civilizaţie a lemnului, definitorie[/unică] pentru Români. Foarte greşit! Chiar şi la nord de Dunăre, din cele mai vechi timpuri, piatra a avut o însemnă­tate deosebită. Chiar dacă valurile venetice puneau pecetea distrugerii mereu repetate pe mai toate clădi­rile, silind la folosirea unui material uşor de înlocuit – lemnul – vatra focului, păstrată sute şi chiar mii de ani, era totdeauna de piatră. Dar şi temelia caselor şi bisericilor din lemn era de foarte multe ori de piatră. Fie că aceasta era chiar stânca neclintită a muntelui, fie că era zidită din piatră smulsă pământului – fie de om, fie de puterea apelor – temelia era acolo. Doar în câmpiile codrilor adânci, şi în bărăganurile veşnicelor transhumanţe, doar acolo temelia de piatră era mai rară, dar nu ca urmare a lipsei meşteşugului, ci a ma­te­riei în sine: piatra era, acolo, marfă rară şi scumpă. (Nu degeaba mărturisea Vlad Ţepeş oaspe­ţilor străini că fiecare piatră pusă la Cetatea Giurgi­ului costase un bulgăre de sare – şi sarea fiind atunci rară şi scumpă.) Şi, mai presus de aceasta, zidăria în piatră nu a lipsit nicicând cu desăvârşire Românilor, fie ei din nordul sau sudul Dunării. Mai mult, price­perea lor era atât de mare în zidărit, încât au devenit zidarii Imperiului Otoman, aşa cum au fost şi zidarii a nenumărate bi­serici şi mânăstiri aflate astăzi în Slo­vacia, Ucraina sau alte state. Dar, şi trebuie să ţinem bine minte, a existat şi o civilizaţie a lemnului la Ro­mâni, aşa cum a existat şi una a pietrei, aşa cum a existat şi una a ce­ramicii, ori a metalului, ori a pânzei, ori… altele. Căci trebuie să ne întoarcem iar şi iar la acest cuvânt, cul­tura veche românească este şi o cul­tură a diver­si­tă­ţii sau, mai bine spus, a bogăţiei. Gă­seau cu uimire ar­heologii şi istoricii că în aşezările dacice se păstra şi olăritul vechi, primitiv, alături de forme mai noi, şi chiar de cele mai noi. Dar acest lu­cru se întâmpla, cu toată uimirea lor, chiar în zilele în care ei îşi scriau mirarea, în multe din aşezările ro­mâneşti pe care ei, din păcate, prea puţin le vedeau. Până astăzi chiar, Românii mai păstrează şi ceramica neagră, lustruită, străveche, alături de ceramica roşie lustruită, şi de ce­ra­mica smălţuită. Şi aceasta cu toată prezenţa moder­nă a vaselor metalice sau plastice. Este o parte a moştenirii României Străvechi.

     Toată această bogăţie a culturii materiale răspunde unei bogăţii spirituale, unei gândiri în care fiecare lu­cru îşi are rostul lui în alcătuirea lumii, chiar dacă pare sărac, neînsemnat, vechi, trecut[1].

       Mulţi au dispreţuit valorile tehnice şi ştiinţifice ale vechii culturi româneşti. Şi au făcut aceasta deoarece au privit‑o prin ochii gândirii înstrăinate pe care o căpătaseră, de obicei în şcoală. După ei, nu există ştiinţă şi tehnică românească înainte de ’48. Dar asta, nu pentru că Românii nu ar fi avut ştiinţă sau tehnică înainte de ’48, ci pentru că ei încearcă să găsească înainte de ’48 o cultură ştiinţifică şi tehnică având for­mele moderne pe care ei le cunosc. Or aceste for­me apusene nu erau dezvoltate pe deplin nici în Occi­dent, deci cu atât mai puţin aici. Însă nu cu aceste forme se măsoară epocile mai vechi, nici cultu­rile străine. O asemenea măsurătoare este ilogică şi nedreaptă, ignorând specificul cultural şi impunând un model unic drept superior, ba chiar absolut. Acest mod rasist şi exclusivist de gândire este de altfel, astăzi, condamnat pretutindeni în lumea ştiinţei şi culturii, ca unul care a dus omenirea la teribile răniri şi suferinţe. Totuşi, mai ales în ţările „mai slabe de înger”, unde snobismul este la putere şi în politică şi în cultură, se păstrează, din nefericire, o asemenea gândire com­plexată (ca şi în sufletele mici de pretutindeni).
Totuşi corect cul­turile se judecă, desigur, prin prisma propriilor lor principii şi forme. Şi dacă facem aceasta la Români, vom constata nu doar că ştiinţele şi tehnica nu lipsesc în vechea cultură românească, dar chiar sunt dez­voltate la un grad pur şi simplu uimitor. Doar… că în alte forme decât se aşteaptă unii.

     Am amintit mai sus de faptul că Românii au fost zi­darii Peninsulei Balcanice (şi nu numai). De la ba­lada Podul de pe râul Arda [Arta] la Meşterul Manole, fiecare ţară românească, din sudul îndepărtat până dincolo de Carpaţi, păstrează în cânt, cuvânt şi zidire mărtu­ria acestei îndeletniciri româneşti.
Construcţiile fă­cute de înaintaşii noştri se găsesc la Kiev, Lvov, Bu­dapesta şi Viena, la Triest, Ragusa (Dubrovnic), Ohrid, Belgrad, Sofia, Constantinopol (Istambul)… Sau la Athos, Meteore, Rila, şi chiar Sinai şi Ierusa­lim. Şi în atâtea şi atâtea alte locuri! Nu mai vorbesc de ce s‑a întâmplat în vremuri mai noi, când Românii au zidit nenumărate clădiri din afundurile Siberiei în oraşele Occidentului, de la ţărmurile Oceanului Îngheţat la nisipurile şi pămân­turile fierbinţi ale Africii şi Arabiei, de la malurile Oceanului Indian la cele ale Marilor Lacuri…
Chiar în vremurile vechi, zidarii Români au fost peste tot în Romania străbună, şi mai departe, înălţând nenumă­rate construcţii. Toate acestea cereau o pricepere, o îndemânare, o ştiinţă şi o tehnică pe care, iată, Ro­mânii o aveau cu prisosinţă. Multe din realizările lor uimesc şi astăzi. Sunt bolţi din piatră şi cărămidă de o ingeniozitate şi precizie uimitoare. Şi nu doar bolţi, ci bolţi peste bolţi peste… Sunt biserici, mânăstiri, case, palate, de o frumuseţe de necrezut, întocmite cu o desăvârşită pricepere arhitecturală. De­si­gur, neasemuiţii meşteri care le‑au ridicat nu aveau facultăţi sau alte studii înalte – după standarde străine. Aveau altfel de şcoală înaltă, o şcoală diferită, românească, dar, iată, nu mai puţin eficientă, ba chiar dimpotrivă. Era o şcoală ale cărei cursuri se desfăşu­rau practic, chiar şi teoria fiind predată „la faţa locu­lui”, şi care cuprindea firesc în sine şi acea sarcină aproape imposibilă profesorilor de astăzi, de a găsi cât mai iute adevăratele talente. Cernerea celor fără har se făcea îndată, ca şi alegerea celor înzestraţi.
Şi, pentru că tot pomenisem mai sus de „civilizaţia lem­nului”, să ne amintim cu dreptate că, de sute şi poate chiar mii de ani, Românii deţin întâietatea în lume la înălţimea zidirilor din lemn. Bisericile din lemn, de multe ori clădite fără nici un cui metalic, fără nici o scoabă metalică[2], trec deseori de 12 stânjeni (cca. 30 metri), ba ajung chiar să treacă şi de 30 stânjeni (cca. 75 m). Şi aceasta este ştiinţă, şi aceasta este tehnică, şi încă de înaltă clasă, cu toate că a apărut şi crescut pe alte căi decât cea apuseană.
Există aici şi o ştiinţă a materialelor care, pe alte tipare decât cea vest-europeană, a fost însă la mare înălţime. Românii ştiau să facă din lemn cuie puternice, care să unească alte feluri de lemn puternic şi elastic totodată. Ştiau să prelucreze lemnul astfel încât să fie mai dur sau mai mlădios, după cum aveau nevoie. Înţelegeau schimbările petrecute în lemn după felul în care este uscat, după gudroanele şi răşinile cu care era uns ori îmbibat. Se pricepeau, Românii României străvechi, să pietrifice lemnul, în parte sau de tot, în „gropi de lut” – azi le-am zice bazine – în care se aduna urina vitelor. Bine închise, în ceea ce am numi azi un proces anaerob prelungit – ani de zile -, aceste lemne ce fuseseră uscate mai înainte şi două decenii ajungeau să absoarbă sărurile minerale. Nu strâmbaţi din nas, mirosul pierea chiar din primele luni! Iar lemnul astfel pregătit nu doar că avea o tărie uimitoare – era modelat dinainte, pentru că prelucrarea lui după era aproape cu neputinţă de făcut – dar era şi imun la apă şi foc.
La fel de bine cunoşteau Românii şi piatra şi cărămida, dar şi amestecurile ştiute ca mortar sau ciment, astfel încât putea face clădiri în stare să înfrunte cutremurele, inundaţiile, vremea. Unele din piatră, altele din cărămidă, altele din cărămidă şi piatră. Multe rămase până astăzi, mărturie tăcută a unei culturi româneşti înalte, chiar dacă uitată şi dispreţuită de omul recent.
Chiar şi metalul – prin scoabe de bronz ori fier/oţel şi alte piese – îşi avea locul său în construcţiile româneşti vechi. Fiind cuprins şi el în acea cunoaştere intimă a materialelor pe care o aveau Românii de demult.

     Pe lângă această pricepere inginerească a Români­lor, închegată în poduri şi drumuri, biserici, mânăs­tiri, palate, castele, turnuri ş.a.m.d., sunt şi alte multe domenii în care ştiinţa şi tehnica veche românească au avut un greu cuvânt de spus. Dar, trebuie să repetăm acest lucru, în alte forme, în altă alcătuire decât cele cu care este obişnuit omul de astăzi.

     Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunos­cută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri oc­cidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat‑o în seamă deloc. (Ba chiar, aşa cum am văzut mai sus, au încălcat dreptul Românilor la propria toponimie, preluând sau chiar inventând tot felul de toponime străine, fanteziste, cele mai multe necunoscute chiar conlocuitorilor noştri, dar prezente în hărţile de pro­pagandă străină, anti-românească. Şi care hărţi străine de propagandă au fost respectate cu sfinţenie de cei care ar fi tre­buit să le combată.) Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din ve­chime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

     În primul rând, se cuvine a şti că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Bal­cani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului. Unii au roit chiar mai departe, până dincolo de Volga sau Caucaz. Şi chiar pentru cei care, în transhumanţă, se mişcau între aceleaşi ţinte, drumurile nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau va­duri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, administraţiile locale şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi „conformaţia terenu­lui”, cât şi „biotopurile”, sau „vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică „demografie”, „legislaţie locală” ş.a.m.d.
Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori doar mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt, lucrurile stăteau şi, în unele părţi încă stau, cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vremea lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi aus­tro‑ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef, fără nicio grijă? Dimpotrivă! Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pă­mânt, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cea­laltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puter­nici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşu­nat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanu­ri­le, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi ne­nu­mă­rate alte lucruri. Adică exact ceea ce am ară­tat şi mai sus! Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cu­noş­tinţe, mulţi dintre păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călăto­reau între satele de iernat şi cele de vărat cu familii cu tot!

     De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geo­grafice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii [transportatorii] unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Me­diterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de cara­va­ne, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei în­de­plineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută as­tăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică trans­portul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebu­iau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Trebuia însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu‑se de schimbările nepriel­nice ale vre­mii, ocrotindu‑şi oamenii şi animalele, să facă dru­mul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată per­fect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletniciri. Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuin­cioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l‑a dat Neamul nostru, mai cu sea­mă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi în­sem­na­te ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adu­nând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei di­nainte, ba chiar mai multe[i].

     Prin urmare, chiar dacă nu au fost sistematizate după model apusean, ci adunate şi păstrate după altă rânduială, cunoştinţele geografice nu au lipsit nici­când Românilor.

     Am prezentat în câteva pagini unele părţi ale vieţii Românilor din vechime prea puţin cunoscute astăzi. Ele sunt departe de a fi arătat totul. Însă ne dovedesc măcar o parte bogăţia acestei vieţi, prea simplist ima­ginată de majoritatea celor de acum.

     Putem stărui mai departe, arătând că Românii, fără a avea acele tipuri de medicină, biologie şi chi­mie pe care, mai ales după 1850, le‑a avut Apusul, au avut cunoştinţe cel puţin egale, dacă nu superioare, în cele mai multe laturi ale acestor ştiinţe[ii]. Pentru aceasta, ar trebui să înfăţişăm însă pe larg mai multe lucruri decât se cuvine pentru ceea ce dorim a do­vedi. Vom aminti însă pe scurt faptul că celebrele culori de la Voroneţ, Suceviţa etc erau obţinute de meşterii Români fără calculatoarele şi „stasurile” ce încearcă astăzi a asigura calitatea coloranţilor, vopselelor, cernelurilor. Cu toate acestea nuanţele erau cele dorite, iar frescele stau mărturie până acum asupra priceperii meşteri­lor, care cunoşteau desăvârşit tainele plantelor, mine­ralelor şi celorlalte materiale folosite de ei. Este şi aceasta o formă a chimiei, chiar dacă nu de felul celei apusene; o chimie practică, dar şi teoretică, pe cât anorganică, pe atât mai mult organică. O chimie cu­prinzând intim o desăvârşită cunoaştere şi a biologiei plantelor. Doar de curând s‑au descoperit că o serie de străvechi rânduieli româneşti privind culegerea plantelor pentru vopsele sau leacuri în anumite mo­mente ale anului şi zilei nu sunt superstiţii. Ele ţin de ciclul biologic al acelor vegetale, care concentrează în anumite momente substanţa activă dorită, aflată în restul vremii în măsuri mai mici, ori chiar lipsind. Dar cunoaşterea asupra domeniului nu se opreşte aici. E bine să amintim că interacţiunile dintre feluri­tele substanţe conţinute de plante, ca şi de celelalte materiale folosite în lumea vopselurilor şi medicinii populare (de la ou şi miere la felurite soiuri de pă­mânturi şi piatră), precum şi influenţa temperaturii asupra acestor interacţiuni făceau de asemenea obi­ectul cunoaşterii meşterilor. De aceea, adevăraţii meşteri în arta picturii – fie ea bisericească, ceramică, textilă etc – ca şi adevăraţii „tămăduitori” şi „tămăduitoare” erau rari şi mult căutaţi.
Am putea aduce aici chiar şi mărturia cronicarilor Unguri, ce mărturisesc faptul că Românii vechi erau rareori şi puţin bolnavi. Până la prăbuşirea Vechii Culturi Româneşti sub loviturile bestiale ale fanariotismului, uniatismului, austro-hungarismului, islamismului şi ţarismului, Românii stăpâneau o medicină proprie, care le dădea o sănătate superioară celorlalte naţii. Mărturisea o cronică ungară că Românii cred că „se duce la doctor[ul apusean] cel care vrea să moară”, ei folosind cu încredere – şi cu mare eficienţă – înţelepciunea tămăduitorilor, priceperea moaşelor de demult şi rânduielile de viaţă străbune. Nu vom stărui aici asupra dansurilor taumaturgicevindecătoare, ale Căluşarilor, şi asupra altor laturi ale vechii culturi româneşti care ar fi prea copleşitoare pentru (ne)ştiinţa de azi.

     Nu am vorbit – şi nici n‑o vom face prea mult – des­pre cunoştinţele geologice ale Românilor. În Iliria, Timoc şi alte ţinuturi, dar mai cu seamă în Ţara Mo­ţi­lor, mineritul a fost o veche tradiţie românească. Cei care s‑ar osteni chiar şi astăzi să cerceteze pe bătrâni mineri ai Apusenilor ar culege, pe lângă numeroasele fapte de folclor, o sumedenie de informaţii despre cu­noaşterea pământului, de la suprafaţă până în adân­curi, despre felul în care se infiltrează apele şi anume gaze în rocile întunecate ale minelor, despre felul flori­lor de stâncă şi cum pot fi găsite şi multe altele aseme­nea. La aceste cunoştinţe se adaugă cele ale olarilor, de­spre lutul pe care îl lucrează, cele ale pietrarilor şi chiar cele ale plugarilor de altădată, atât de pricepuţi în a simţi sta­rea pământurilor, în a cunoaşte care pământ este bun pentru anume plante (aici intrând, de asemenea, buna cunoaştere a botanicii şi a ceea ce astăzi numim ecologie). Toate acestea, adunate la un loc, ar for­ma volume de cunoştinţe geologice de o surprinză­toare valoare, arătând încă odată pricepe­rea unui neam ce nu este preţuit pentru că nu ştie a se preţui cu adevărat.

     Singurul domeniu în care nu voi cuteza a mă aven­tura este cel al calculelor. Este limpede că şi moara cu făcaie (turbina românească, ce precede cu sute şi sute de ani turbina modernă, fără a-i fi cu nimic inferioară), şi catedralele brâncoveneşti, şi toate celelalte zidiri inginereşti şi arhitectonice ale Româ­nilor au avut nevoie de o puternică temelie matema­tică. Dar nu ştiu cum şi pe ce baze se punea această temelie. Rămâne deocamdată, pentru mine, desigur, un pământ încă necunoscut[3].

     Voi îndrăzni însă a scrie câteva cuvinte despre alte laturi ale culturii şi ştiinţei (sau cunoştinţelor) româ­neşti, şi mai ales despre acelea atât de frumoase şi adânci ale muzicii şi cântului. Şi trebuie să spunem că sunt două laturi fundamentale ale muzicii româneşti, respectiv cântarea psaltică (sau bisericească) şi cea mirenească. În acest ultim loc, aflăm atât cântarea vo­cală cât şi pe cea instrumentală. În ceea ce priveşte cântarea psaltică Românii au avut întotdeauna o mare pricepere şi un nume deosebit. „Privighetoarea Muntelui Athos” a rămas peste veacuri Nectarie Ro­mânul, iar alături de el sunt înscrise nenumărate alte nume româneşti. Manuscrisele psaltice compuse ori copiate de Români sunt nenumărate, în întreaga Or­todoxie. De la călugării basarabeni şi lucrarea lor în această privinţă în foarte largile hotare ale Imperiului rus până la călugării români din Sinai sau Valea Ior­danului, sunt chiar de necuprins marginile lucrării psaltice româneşti. Iar cine crede că muzica biseri­cească este uşoară, este cu totul nepriceput în această privinţă, şi are de lipsă a lua măcar o gramatică psal­tică de seminar pentru a‑şi încurca oleacă mintea şi ochii în ea, spre smerire şi îndreptare. Nu facem aici o analiză a domeniului. Prestigiul său în lumea eli­telor muzicale este destul de bine stabilit pentru a nu avea nevoie de argumentări suplimentare. Faptul că mânăstirile româneşti au fost şcoli avansate de mu­zică psaltică vorbeşte îndeajuns de adâncile cunoş­tinţe psaltice ale poporului nostru. Dar şi în dome­niul muzici populare sau mireneşti lucrurile stau la fel de bine. Nu doar că muzica noastră a inspirat de multe ori mari compozitori europeni, care de multe ori însă n‑au avut bunul simţ a mărturisi adevărul, atribuindu‑şi inspiraţia unor popoare cu totul infe­rioare Românilor în ceea ce priveşte cultura muzicală. Dar, indiferent faţă de purtarea altora, Românii au ştiut a dezvolta o cultură muzicală de mare comple­xitate şi aleasă frumuseţe[4].

    Desigur, nu am vorbit aici despre broderie, o artă străveche, minunată, în care Româncele au făcut adevărate minuni. Am vorbit doar în treacăt despre frescele – vestite sau nu, dar atât de frumoase – ale zugravilor români. Am lăsat deoparte gravura, dar şi metalurgia cu toate ramurile ei. N-am amintit de albinărit şi de faptul că, din câte ştiu, vechii stupari români au fost singurii ce au crescut şi bondari (mierea şi ceara acestora fiind mult preţuite de tămăduitori – se pare că mai ales pentru necazurile ficatului). Nu am vorbit despre vastele cunoştinţe astronomice şi meteorologice ale Românilor de altădată. La fel, despre dansul românesc – mai des numit joc sau horă – o artă mult mai complexă şi profundă decât ar părea. Am lăsat deoparte muzica instrumentală şi meşteşugul sau arta făuririi de instrumente muzicale, foarte multe moştenite din Antichitate, altele noi. Am trecut cu vederea ştiinţa pedagogică extraordinară a Românilor din trecut; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fiecare în partea sa, luau parte la o uriaşă lucrare obştească de zidire (zidire şi personală, dar şi… de obşte şi ca obşte). Dar fără această ştiinţă moştenirea veche românească nu ar fi crescut din generaţie în generaţie, ci s-ar fi spulberat iute sub valurile şi furtunile Istoriei.

    Toate acestea sunt părţi ale ştiinţelor şi artelor româneşti de altădată. O lume uriaşă de cunoaştere, artă şi trăire, cu realizări uimitoare. Din care cei de astăzi – şi, jalnic, în primul rând Românii de astăzi – nu mai ştiu nimic.

Mihai-Andrei Aldea

[1] Unele din aceste rosturi, de cele mai multe ori stric tehnice, le descoperă sau redescoperă ştiinţa modernă. Dar aceasta nu face altceva decât să dovedească iar cât de mult am pierdut noi prin despărţirea de străvechea cultură românească.

[2] Cele vechi, desigur. Astăzi, ca element de siguranţă cerut de lege, acestea sunt prezente în toate construcţiile de lemn.

[3] Doamna Gabriela Moldoveanu, la corectura acestui text, no­tează harismă. La Nera, la Christiana şi la Naturalia au lucrat meşteri care fac biserici din lem sau cărămidă fără nici un plan. Iar harismă trebuie pentru toate priceperile cele bune”. Sunt de acord cu dânsa că este vorba de harismă. Am văzut şi eu aceasta, nu odată. Dar pe lângă harisma este şi o anume pricepere sau cu­noaştere. Iar vechea pricepere sau ştiinţă matematică româ­nească mie îmi este necunoscută, din păcate. Deşi se poate, de­sigur, şi ca totul să fi fost harismă.

[4] Tot de la doamna Gabriel Moldoveanu citire: Românii au cân­tarea cea mai centrată în inimă, netărăgănată peste măsură, ca în Orientul Mijlociu, caldă, blândă, nu ostăşească precum la greci. Cân­tare de creştini care au găsit pe Dumnezeu în ei şi nu urlă după El în pustiu, nici nu‑şi storc organele de sub inimă de energii pe care să le împingă, gâtuindu‑se, spre nas; nici nu‑şi angelizează vocea artificial. Muzică circulară, venită din locul cel sfânt, locul de har al inimii, şi întoarsă acolo sfinţită, în Duhul, în Tatăl şi în Fiul.

[i] William Martin‑Leake (1777‑1860), colonel britanic, vizitează – cu ordin, desigur – Peninsula Balcanică la în­ceputul sec. XIX (când deja situaţia Românilor din zonă se înrăutăţise foarte mult faţă de mijlocul secolului dinainte). Pentru ceea ce ne interesează aici, să reţinem din mărturia dată de el în Travels in Northen Greece: „Călăriţii şi Săracu sunt două din cele mai mari comune româneşti. Aceste comune, în număr de aproape cinci sute, dintre care nici una nu e prea mică, sunt răspândite de‑a lungul munţilor Epirului, ai Tesaliei şi ai Macedoniei. Vlaholivad, lângă Olosona, e socotită ca cea mai mare, şi apoi Meţova[i][Românii, spune Leake,] au în­ceput transportul în Italia al mantalelor de lână, numite cape, care se fabrică în munţii lor şi care se întrebuinţează tot atât de mult în Italia şi în Spania pe cât le întrebuinţează ei înşişi. Aceasta a deschis drumul către un comerţ mai întins; ei împăr­tăşesc cu Grecii comerţul aducător de profit cu produse coloniale între Spania sau Malta şi Turcia, şi mulţi dintre ei sunt propri­etari atât ai navelor cât şi ai încărcăturilor… Locuitorii bogaţi sunt negustori care au stat mulţi ani în străinătate, în Italia, în Spania sau în provinciile Austriei sau Rusiei şi care, după o lungă lipsă, se întorc în comunele lor natale cu profitul indus­triei lor… Rar se întorc însă ca să stea definitiv, şi aceasta o fac tocmai la o vârstă înaintată; până atunci se mulţumesc a face două sau trei vizite scurte… Cei din clasa de mijloc trec printr‑o carieră asemănătoare, dar pentru că necesităţile comerţului lor îi duc rar aşa departe ca pe cei din clasa superioară a negustorilor, ei revin mai des [acasă] şi mulţi dintre ei petrec în fiecare an o parte din vară în ţinutul lor natal”.

Tot aici s‑ar cuveni să amintim de cuvintele lui François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838). Consul al Franţei la Ianina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa, bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călătiţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­neţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.

[ii] Vom cita în apărarea rândurilor noastre pe A. C. Popovici:

Dacă aş fi eu ministru de instrucţie… aş crea o catedră de filozofie a Poporului Român; o altă catedră de filozofie a religiei pe baza concepţiilor lui proprii creştine; o catedră de filozofie a politicii Poporului Român în legătură cu faptele caracteristice şi hotărâtoare ale istoriei naţionale; alta de morala lui practică, cum s‑a dezvoltat organic legată de Creştinism; o catedră de es­tetică naţională pe baza artelor existente în popor: poezie popo­rală, port naţional, arte decorative, stil arhitectonic ş.a.; o cate­dră de credinţele poporului în materie de medicină: buruienile întrebuinţate de el şi felul de întrebuinţare, chiar felul descânte­celor băbeşti, de care toţi fanfaronii „ştiinţifici” râd, ca nişte im­becili, fiindcă habar nu au de enorma putere curativă a momen­telor psihice…” (apud Gheorghe Jurma, Descoperirea Bana­tului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 72).

Şi, dacă după aceste cuvinte, mai păstrează cineva în­doieli asupra mărimii deosebite a cunoştinţelor populare, poate citi spre pildă (mai ales pentru chimia populară le­gată de culori) Cromatica Poporului Român, de S. Fl. Ma­rian, Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Petre Florea, precum şi celelalte lucrări despre îndelet­nicirile tradiţionale ale Românilor pe care renumitele şcoli româneşti de etnografie şi folclor le‑au scos la lumină.