Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este: cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?

Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele:

De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11)

şi respectiv

dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante: primul este hotărârea şi mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră.
Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă adevărului atunci când 
îi este arătat cu dragoste, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.

Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea1. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine poate. Unul poate prin pildă personală, altul prin cuvânt, altul prin rugăciune… Fiecare are harul său, lucrarea sa (I Corinteni 12, 4-11 ş.cl.). Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin Hristos venit:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Şi aceasta o spune pentru cel ce greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui, lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Trebuie să ne dăm seama că aceste lucruri pe care le spunem nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu, Cel atât de iubitor de oameni. Ca urmare, nu sunt spuse dintr-o asprime sau închidere omenească, ci pentru că, vrem sau nu, lucrurile stau aşa, aşa este realitatea. Nevoia de a nu pierde vremea în discuţii contradictorii sterpe este dezvăluită în Scripturi nu o dată, ci de multe ori. 

Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?

În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos, care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun, şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru Dumnezeu, despre cei rătăciţi:

Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).

Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică (Iuda 1, 20-21).

În sfârşit, amintim că oprirea de la aceste discuţii contradictorii nu înseamnă, cum îşi închipuie unii, închidere şi izolare faţă de cei de altă credinţă. Aici trebuie urmată pilda Apostolilor şi ucenicilor lor, care arătau dragoste faţă de toţi dar nu se grăbeau la vorbire despre Credinţă. Şi în afară de cuvântul apostolesc, viaţa creştinilor era aceea prin care toţi îi atrăgeau la Dumnezeu pe cei care într-adevăr Îl căutau. De aceea ei lucrau alături de cei de altă religie şi îi ajutau pe aceştia în toate nevoile lor, ferindu-se totodată de toate cele care însemna despărţire de adevăr, bunătate, curăţenie, dragoste şi toate cele care sunt ale vieţii în Duhul Sfânt.
Căci prima şi deplina mărturisire a Credinţei este în trăire, după cum este scris:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5.16)

Încheiere

şi

lui Dumnezeu slavă!

––––––––––––––––––––––––––––––


Note

1 De altfel chiar cuvântul acesta – mustrare – arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele porunceşte Dumnezeu mustrarea.

< (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste

<< (I) Lumina Adevărului. Cuvânt către cititor 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

2 gânduri despre “Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s