Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sfântul Andrei, un atac terorist şi Războiul vieţii

Astăzi este 30 Noiembrie 2019, ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Apostol al Românilor. Zi care, alături de 1 Decembrie, marchează o sărbătoare esenţială a Naţiunii Române. Şi, bineînţeles, a României.

Aş fi vrut ca această zi să fie pecetluită doar de bucurie şi înţelegere.
Însă în urmă cu mai puţin de un secol (de pildă în 1939, în 1940, în 1941, în 1942 etc., etc.) această zi era trăită în mijlocul unor încercări teribile. Război, ocupaţie, politicianism corupt, nesiguranţă (în multe feluri).
Şi totuşi bunicii şi străbunicii noştri au ştiut să facă faţă acelor încercări!
Au ştiut să se bucure de zilele de sărbătoare în ciuda răutăţii vremii.
Şi, în acelaşi timp, erau gata de luptă. (Cei mai mulţi dintre ei, nu vorbesc despre trădători.)
Mai ştim să facem la fel?

Suntem în mijlocului unui altfel de război.
Ieri, 29 Noiembrie 2019, a avut loc un nou atac terorist la Londra.
Un Mahomedan a atacat oamenii întâlniţi pe Podul Londrei.
Cinci oameni au fost înjunghiaţi, doi murind în urma rănilor.
Alţi oameni aflaţi acolo au sărit în luptă. Deşi dezarmaţi, au izbutit să-l facă pe teroristul mahomedan să se retragă.
Atunci când poliţia a sosit, a izbutit să-l împuşte pe terorist înainte ca acesta să declanşeze vesta cu explozibil pe care o purta.

Podul Londrei 01.pngPodul Londrei prezentat de Google cu semnul violenţelor de ieri

Suntem în mijlocul unui război.
Un război în care mulţi, foarte mulţi, dintre cei care pretind că religia lor este „religia păcii” sprijină terorismul.
Dacă un catolic sau un protestant săvârşesc asemenea gesturi, congregaţiile sau bisericile de care aparţin se grăbesc să mustre gestul, să se lepede de el, să sublinieze răutatea lui, străinătatea faţă de religia lor.
Dacă un mahomedan (musulman) săvârşeşte asemenea gesturi, reacţiile muftiilor, imamilor şi celorlalţi reprezentanţi ai cultului sunt aprobatoare; uneori public, alteori în inima comunităţii. Condamnarea propriu-zisă este extrem de rară, dacă nu lipseşte cu desăvârşire.
După care – conform legilor războiului de propagandă – vin să spună „nu ne judecaţi pe toţi după excepţii”.
Deşi acele „excepţii” se bucură de sprijinul majorităţii musulmanilor.
Deşi acele „excepţii” sunt sprijinite de marile state mahomedane (de la Algeria la Pakistan sau Indonezia).

Atacul de la Podul Londrei arată iarăşi cât de falimentară este politica imigraţionistă vest-europeană. Dar nimeni nu are curajul să spună lucrurilor pe nume!
Hărţile violului în Europa coincid cu hărţile deschiderii faţă de imigranţi musulmani. Cu cât sunt mai mulţi musulmani într-o ţară, cu atât creşte rata violurilor.
Până când ţara devine mahomedană. În acea clipă, rata violurilor raportate scade spre zero. Pentru că orice femeie care nu a fost violată de faţă cu cel puţin doi martori (preferabil trei) este din start văzută ca adulertină şi riscă pedeapsa cu moartea. Nu se practică analizele necesare spre a se constata violul, nu se caută administrarea altor probe. Religia musulmană prevede că femeia care spune că a fost violată trebuie să aducă martori. Şi nimeni în lumea islamică nu dă mărturie în favoarea unei femei violate. În cel mai bun caz o ajută pe ascuns, riscând foarte multe.
Creşterea fantastică a violenţelor şi violurilor proprţional cu imigraţia musulmană este trecută sistematic sub tăcere.
Faptul că ţări precum Franţa, Suedia şi Germania, fruntaşe la imigraţie, au un nivel fruntaş de violenţă – şi mai ales violenţă la adresa femeilor – este ascuns.
Tipic pentru un război de propagandă.

În atacul de la Podul Londrei esenţială a fost capacitatea de luptă şi autoapărare a oamenilor de pe stradă. Aceasta a făcut diferenţa între viaţă şi moarte!
Atunci când am arătat că învăţarea autoapărării, practicarea artelor marţiale (inclusiv tir, airsoft etc.) este esenţială am avut parte de nenumărate atacuri. Adesea abjecte şi violente… „în numele păcii” (exact după ideologiile sovietică şi musulmană!).
Una din cele mai aberante afirmaţii a fost că
pregătirea de luptă şi practicarea artelor marţiale se justifică doar în caz de război„.
Că dacă începe războiul îţi mai dă duşmanul timp să te pregăteşti abia atunci!

Ştiţi, domnilor duşmani, eu nu m-am pregătit de luptă, că sunt paşnic. Adică, de fapt, mi-a fost lene. Şi mi-a fost frică. Şi am preferat să toc banii la mall, la filme, jocuri şi fumuri, decât să mă chinuiesc într-un poligon de tir, într-o sală de antrenamente… Lăsaţi-mă şi pe mine, dacă tot atacaţi, măcar un an, doi, să mă pregătesc de luptă! Bine?

Nebunia unei asemenea poziţii ar trebui să fie limpede pentru orice om normal.
Şi totuşi nu este aşa!
Nu avem atâţia Români în poligoane, săli de antrenament, cursuri de autoapărare, cât să zicem că măcar 10% din populaţie este pe calea cea bună!
Dimpotrivă, sunt locuri în care imigranţii (cu totul întâmplător majoritar musulmani) sunt mult mai mulţi la asemenea activităţi decât Românii.

Ne apără Poliţia, Poliţia Locală, Jandarmeria!

Visaţi frumos! Dar trăim în realitate, nu în vise!
Uitaţi-vă la Caracal, la şirul de fete răpite, violate, ucise. Ce instituţii publice le-au apărat? Chiar şi când o eroină ca Alexandra a reuşit să ia legătura cu autorităţile acestea au luat-o la mişto şi au condamnat-o astfel la torturi şi moarte. (Dacă nu cumva au comunicat cu răpitorul, ajutându-l direct, nu doar prin neglijenţă şi incompetenţă – care, iată, se dovedesc a fi, în asemenea funcţii, sinonime cu trădarea.)

Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume înseamnă Bărbat sau Bărbătos (deci şi ca adjectiv, nu doar ca substantiv), a fost un adevărat erou.
El a îndrăznit cel dintâi să vestească Evanghelia la Sciţii extremişti, care nu o dată au ucis pe cei care încercau să le aducă altă religie.
Din Crimeea în Sciţia Mare, apoi în Sciţia Mică, el a vestit Evanghelia Sciţilor şi Geţilor de care, în aceeaşi epocă, se înspăimânta Ovidiu (exilat la Tomis, Constanţa de astăzi).
Ucis în chinuri în Patras, el a dovedit până în ultima clipă un curaj desăvârşit.

Cât de vrednici suntem de un asemenea Părinte?
Cât de vrednici suntem de eroii luptători ai lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul?
Cât de vrednici suntem de eroii de la Plevna, Griviţa, Vidin, sau Valea Jiului, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Turtucaia, Muntele Cocoşilă etc.?
Cât de vrednici suntem de eroii eliberatori ai Basarabiei, de cei de la Odesa, din Munţii Crimeii, din Kuban şi Caucaz, de la Cotul Donului?
Cât de vrednici suntem de Rezistenţa Anticomunistă, declanşată de eroii din Bucovina, de Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea, Gogu Puiu, Grupul Carpatin Făgărăşan, Generalul Aldea, Gavrilă Mihali Ştrifundă şi cei asemenea lor?
Vorbesc despre oameni care au luptat chiar şi când nu aveau nicio şansă, când ştiau că pierd, chiar şi după cei pierduseră…

Urmaşii Sfântului Andrei sunt cei care merg pe calea acestuia şi a ucenicilor lui.
Cei care ştiu să ducă Războiul Vieţii aşa cum se cuvine: cu tărie, cu bucurie, cu dăruire, cu trezvie, cu dragoste.
Pentru că acest război se poartă – de către cei buni – tocmai pentru a apăra cele bune: libertatea, dreptatea, frumuseţea, iubirea, adevărul.

Spunea Alexandru Dumas că primul reflex al omului care devine liber este să caute o armă cu care să-şi apere libertatea.
În Imperiul Roman însemnul primit de un fost sclav la ceremonia de eliberare era o spadă (scurtă), pentru că fiind liber avea dreptul la armă şi la a-şi apăra libertatea; şi familia; şi Ţara.
Cel care lasă în seama altora această misiune deja este sclav.
Să înţelegem: libertatea există doar la cei care sunt gata să trăiască şi să moară pentru ea.
Cei care nu vor să lupte neîncetat pentru libertate deja au pierdut-o.

Desigur, această luptă se poate da în multe feluri.
Nu e nevoie să fim toţi în trupele permanente – deşi nu ar strica să fim rezervişti.
Dar toţi putem învăţa cât ne îngăduie mintea şi fizicul despre autoapărare, despre supravieţuire, despre calamităţi, despre război.
Toţi putem încerca să învăţăm Istoria adevărată ca să ne ferim de propaganda distructivă.
Toţi putem încerca să luptăm să avem discernământ (în loc să ne credem automat infailibili); să învăţăm lucrarea creştină prin care ne ridicăm spiritual, căpătând o voinţă mai puternică, o conştiinţă mai trează, un discernământ mai mare, o înţelepciune mai profundă. Toate, arme fundamentale în Războiul Vieţii.

Să ne ajute Sfântul Apostol Andrei să înţelegem… şi mai ales să facem ceea ce trebuie!
La mulţi ani cu folos întru Înveşnicire!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

sf-andrei-1-800

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

I. Puţin despre simplitate, neştiinţă, prostie şi fudulie

Românii Vechi aveau un proverb: Prostul, dacă nu-i fudul1, încă nu e prost destul.
Sau, mai simplu, prostul care nu e fudul nu este chiar prost. Este neştiutor, sau nepriceput. Dar nu prost în sensul celui care gândeşte strâmb fiind, în acelaşi timp, deplin încredinţat că are dreptate (absolută).

Prostia nu este păcat atunci când nu-i fudulă sau/şi intenţionată.
Dar prostia fudulă este. Şi nu doar păcat, ci chiar patimă. Una care otrăveşte viaţa omului nespus de mult.

Am mai arătat că pentru starea de astăzi a României nu sunt atât de vină politicienii, după cum se pretinde de obicei.
Politicienii pe care îi avem – în cea mai mare parte fie răi, fie incompetenţi, fie agenţi străini sau trădători, fie combinaţii între acestea – îi avem pe merit. Ca total, ca sumă socială, asta este ce ni se cuvine. Am mai arătat de ce în materialul pe temă. Acum o să vorbesc despre prostia trufaşă. Cu un mic studiu de caz.

Am fost inspirat în scrierea acestui eseu de un bărbat care a comentat, pe pagina mea de facebook, o înregistrare. O înregistrare a unor cântări, frumoase, patriotice; la care au luat parte, într-o biserică ortodoxă românească, profesionişti (muzicieni), preoţi şi popor.

Majoritatea privitorilor se bucurau de această înregistrare, de această lucrare frumoasă, întru unire, a unor Români. Bărbatul respectiv, nu. Şi, cu toate că prevenisem că voi şterge mesajele aberante, a lăsat unul în care se indigna pe tema „etnofiletismelor” care, vezi Doamne!, ne-ar face atâta rău! Şi câteva persoane, la acelaşi nivel de înţelegere, au apreciat comentariul lui…

Prost însemna, în trecutul îndepărtat, ceea ce astăzi numim simplu, adică fără (prea multe) părţi alcătuitoare, ori firesc, natural, ori obişnuit, de rând (spre deosebire de ceea ce este neobişnuit, preţios, rar).
Însă, atât în română, cât şi în unele limbi slave, cuvântul s-a preschimbat.
Mihai Eminescu spunea că Limba este floarea sufletului (respectiv, Limba română este floarea sufletului românesc). Şi, într-adevăr, după cum spiritualitatea unei obşti, unui grup social, creşte sau scade, la fel şi limba devine mai înaltă, mai profundă, sau, respectiv, mai săracă, mai seacă, uneori chiar josnică.

Deoarece prin secolele XVIII-XIX mulţi luau (vorbeau despre, gândeau despre) lucruri adânci, întortochiate, grele, simplificându-le absurd, cuvântul prost a ajuns să desemneze o asemenea gândire: superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă. La fel, prostia a încetat să fie simplitate, naturaleţe, devenind gândire şi purtare (inclusiv vorbire) superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă.

Poate vi se pare că repet fără rost definiţia. Însă răspândirea prostiei trufaşe – adică prostia care sminteşte – arată că avem nevoie să repetăm de multe ori definiţiile noţiunilor de bază. Pentru că în iureşul informatic al prostiei, avem toate şansele să le uităm, să le denaturăm, să le pierdem.

Mai adaug o paranteză, destul de necesară, cred eu.
Neştiinţa a fost privită cu îngăduinţă de Români, atâta vreme cât nu este intenţionată şi/sau trufaşă. „Nu ştie, lasă-l”, ori „e neştiutor, săracul”, sunt zise ce arată această înţelegere faţă de cei neştiutori. Dar, din nou, până când se vede că este o prefăcătorie sau, alternativ, că este însoţită de trufie. În primul caz, apare acuzaţia „te (pre)faci că nu ştii!”. Şi nu este una peste care să se treacă uşor! În al doilea caz, apar exprimări de felul „prostul până nu-i fudul, încă nu e prost destul”. Dintr-o dată, neştiinţa devine prostie!

(De ce? Pentru că s-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Când nu vrem să recunoaştem acest fapt, când nu ţinem seama de el şi ne purtăm ca şi cum am ştii ce nu am învăţat, nu am trăit, atunci, într-adevăr, nu mai este neştiinţă!)

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Fudul = îngâmfat, trufaş, arogant, lăudăros, cu aere (de superioritate).

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă