O interesantă confuzie teologică: au sau nu har Schismaticii?

Totdeauna căutăm adevărul, ca să putem trăi întru Adevăr.

Este, pot spune, principiul fundamental al Credinței Creștine, al vieții creștine, al iubirii sincere a lui Dumnezeu – Care este Adevărul.

Dar, întru adevăr, omul este înclinat spre păcate și patimi. Iar acest lucru face greu de primit unele adevăruri. Ba chiar dacă sunt primite în minte, ba chiar dacă sunt primite în inimă, în minte, în cuget, în suflet, nu totdeauna omul are puterea de a urma aceste adevăruri; mai ales dacă este stăpânit de patimi.

De multe ori acest refuz al adevărurilor este foarte subtil.
Poate să fie subtil și pentru persoană, și pentru cei din jurul acesteia; dar poate să fie subtil doar pentru persoană, deși evident pentru cei din jur.

De pildă, există oameni care suferă de patima osândirii altora.
Dacă și cei din jur au această patimă, sau dacă au patima indiferenței, ori altele, se prea poate să nici nu își dea seama de existența patimii osândirii la unul dintre ei – sau la ei toți.
Ori, dimpotrivă, dacă patimile lor nu îi orbesc la această patimă, o vor vedea (indiferent care va fi reacția lor, care poate să oscileze extrem de mult, de la caz la caz).

Alte exemple pot să fie alcoolismul cronic, dependența de jocuri (pe bani sau nu), dependența de electronice ș.a.a.

Dar sunt și patimi care lucrează mai adânc, schimbând percepția noastră nu doar în privința adevărurilor morale – ce ar trebui să fie evidente. Ci, cu putere, afectează capacitatea noastră de a înțelege și cele mai directe adevăruri teologice.

Fenomenul este pe cât de tragic, pe atât de interesant, dacă nu fascinant.

Este și tragic, dar și uluitor, să vezi un om care este convins ori crede că este convins că vrea să trăiască întru Adevăr alegând minciuna.
Și totuși se întâmplă, dar parcă niciodată nu este la fel de izbitor ca în lumea Teologiei Creștine (= Ortodoxe).

O problemă care a stârnit multe autoritarisme, abuzuri și absurdități din partea Administrației Bisericești a fost, de zeci de ani (dacă nu de un secol) ecumenismul.
Înțeles de Administrația Bisericească drept o formă de ”frăție cu celelalte religii”, sub cele mai diverse pretexte și cu cele mai diverse limitări, delimitări, negări ale limitărilor etc.
Pe scurt, este un ”ghiveci teologic”, pe care niciun susținător nu-l poate prezenta fără să contrazică în mai multe puncte alți susținători ai ecumenismului.
Dar nu ne interesează aici aceste realități pe care le-am trăit atâtea decenii – și pentru care au suferit atâția sfinți contemporani.
Interesant este că, foarte de curând1, Sfântul Sinod a emis un text privitor la

…evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase. Centrele eparhiale vor lua măsuri pastorale, pe plan local, pentru informarea corectă a credincioșilor despre pericolul la care sunt expuși prin participarea sau aderarea la grupări schismatice și/sau eretice pretins „ortodoxe” și la importanța păstrării comuniunii depline cu Biserica Ortodoxă canonică și a respectării rânduielilor canonice statornicite de Sfinții Părinți.2

Am atras atunci atenția3 că apariția acestor grupări vine din problemele interne ale Bisericii locale din România.
Nu am menționat că au ajuns la mine filmări și fotografii abjecte4, ce par a fi ale unor clerici, inclusiv sinodali, în plină săvârșire a nenumărate fapte osândite de Biserica Ortodoxă canonică, de rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți (după exprimarea comunicatului Sfântului Sinod).
Dar am prevenit că în secolul XXI nu se mai pot ascunde faptele de corupție din Biserică; și că măsurile trebuie să vizeze curățarea corupției, nu asasinarea celor care atrag atenția că lucrurile sunt pe o pantă foarte rea.

Dar ar fi meritat să discut și foarte interesanta formulă „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”.
Am încercat, însă, un cuvânt mai scurt.
Acum îmi permit, în treacăt, să atrag atenția că „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”, fără altă precizare, nu constituie obligații, sau nu constituie obligații absolute în Biserică. Asemenea obligații sunt DOAR acele „rânduieli canonice pe care Biserica le-a pecetluit a fi după Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, după cuvântul Mântuitorului” etc.

De exemplu, sunt „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” precum Teodor Studitul ori Vasile cel Mare pe care uriașa majoritate a episcopilor și monahilor din multe Biserici locale fie nu le țin, fie le țin parțial. Și fără să fie prin aceasta sub osândă, căci amintitele „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” nu au fost pecetluite ca obligatorii nici de Sinoadele Ecumenice, nici de practica universală a Bisericii Sobornicești.

Este, prin urmare, o exprimare straniu de neîndemânatică.

Dar și mai interesant, ba chiar fascinant și tragic, este să vezi cum feluriți teologi – mireni și clerici – se străduie să apere și să argumenteze poziția Sfântului Sinod.
O parte dintre ei apologeți de calitate, dar nu în problema ecumenismului, în care au păstrat până acum, sistematic, fie tăcerea, fie (mai des) pozițiile variate, dar extrem de autoritariste, ale curentelor ecumeniste impuse de Sfântul Sinod.
Acum, dintr-o dată, și-au adus aminte de „eresuri, schisme și parasinagoguri”; explică lumii cât de rele sunt; și proclamă autoritar că este adevărat și autoritar Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare ce spune că

cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Deci, susțin amintiții teologi, împreună cu mulți dintre episcopii care au grăit pe subiect în ultimele săptămâni, amintitele „grupări eretice și schismatice”, deși se pretind ortodoxe, nu au har. Și, adaugă, în zadar se duce omul acolo și dă bani pentru slujbe, căci mai mult rău își face.
Interesant, fascinant și tragic, zic eu.

Acum, însă, probabil că mulți dintre cititori se miră: ce ar fi de mirare sau greșit aici?

Și le răspund: textual este foarte corect! Dar contextual?

Să ne gândim că în ecumenismul promovat de BOR, în zeci de forme diferite și adesea contradictorii, s-a mers pe idei precum ”Biserici Surori” (Biserica și alte religii, adică), ”Biserică parțială” (celelalte religii care își spun creștine), ”validitate parțială a Tainelor” etc.
S-a mers în multe episcopii până la impunerea primirii Catolicilor și Protestanților exclusiv fără Botez – căci doctrina ecumenistă pretindea că ”măcar harul Botezului există la Catolici sau Protestanți”5.
S-a mers până la hărțuirea celor care au primit prin Botez pe foștii Catolici și Protestanți care CEREAU Botezul!

Iar acum, dintr-o dată, aceleași voci care pretindeau că ”au har bisericesc” și Catolicii, și Protestanții, strigă într-un glas că NU au har „grupările” proaspăt ieșite din Biserică.

Deci, pe de-o parte, „au har”, dacă sunt catolice, grupări care

„desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase” (Noi hotărâri…, 29 oct 2026 – v. nota 2).

Așa fiind Catolicii de rit bizantin, care înșelător, pentru a crea confuzie în rândul credincioșilor, își spun ”Greco-Catolici”6.
Așa fiind Catolicii Armeni.
Sau alte grupări care țin de Papalitate.

Dar și Catolicismul socotit de mulți clasic, adică ”de rit latin”,
(a) s-a despărțit de Biserică de circa o mie de ani
și
(b) folosește „abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor…” (ibidem).

Mai mult, Protestanții sunt despărțiți de Catolicismul despărțit de Biserică!

Și, totuși, ni se explică ex cathedra,

„grupările” declarate drept „desprinse de Biserică”7 în ultimul secol, ba chiar în ultimii ani (sic!),

nu au har pentru că cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Cum să nu fie acestea toate interesante, fascinante și tragice?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cititorul supărat că nu am răspuns la întrebarea din titlu (au sau nu har Schismaticii?) răspundem că, după teologia ecumenistă, Schismaticii au și nu au har atunci când convine Administrației Bisericești.

P.P.S. La sfârșitul secolului trecut încercam să previn pe unii episcopi vicari sau titulari, precum și pe mai mulți teologi, că promovarea ecumenismului face imposibilă orice condamnare credibilă a ruperii de Biserică a clericilor sau mirenilor; și aduce Biserica însăși la hotarul utilității strict arhivistice (de arhivă a vechilor tradiții creștine, dar fără consecințe practice pentru încălcarea lor). Lucrurile acestea se văd foarte puternic din afara cercului interior al Administrației Bisericești. Iar soluțiile externe, aplicate sistematic, sunt ca o compresă pusă pe frunte pentru a opri hemoragia internă a plămânilor.


Note

  1. Pe 29 Octombrie 2026. ↩︎
  2. Cf. articolului R2media Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a discutat despre misiunea în rândul migranților din România, din 29.10.2026 (click aici pentru accesare) și comunicatului de presă Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 29 oct 2026 (click pentru accesare). ↩︎
  3. În cuvântul Către Sfântul Sinod, din 30 Octombrie a.c. (click pentru accesare). ↩︎
  4. Atenție! Am spus „filmări și fotografii abjecte”, fără a osândi pe nimeni. ↩︎
  5. În unele locuri făcându-se precizarea ”care cred în Sfânta Treime”, dar nu peste tot. Și aici ar fi multe de spus. ↩︎
  6. A se vedea, de exemplu, Înfiinţarea şi desfiinţarea “Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt), din 29 August 2017 (click pentru accesare). ↩︎
  7. Trebuie subliniat că teologic îngrădirea (nepomenirea episcopului ce propovăduiește rătăciri) nu este în sine desprindere de Biserică. Și unele dintre grupările acuzate sunt de fapt cei numiți Nepomenitori; adică oameni care au oprit pomenirea episcopilor. Pentru a vedea în ce măsură aceștia greșesc sau poate chiar au dreptate ar trebui să fie judecată cauza lor într-un sinod ortodox imparțial, în care episcopii din România acuzați de propovăduirea de rătăciri să stea alături de nepomenitori în fața judecății respectivului sinod. Până atunci, acuzarea lor are cel mult tot atâta valoare teologică precum acuzele lor. A se vedea și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (I), apărut în Revista Atitudini din 22 Decembrie 2016, respectiv online din 5 Ianuarie 2017 (click pentru accesare) și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (II), apărut în Revista Atitudini din 20 Ianuarie 2017, respectiv online din 10 Martie 2017 (click pentru accesare). ↩︎

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre mari boli din Biserica de astăzi

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi (a se vedea şi acest cuvânt). Şi în toate epocile una din luptele mari ale Bisericii a fost păstrarea acestei învăţături atât în faţa încercărilor din afară, cât mai ales a celor din lăuntru de schimbare a ei.
În zilele noastre, cea mai răspândită erezie cu care Biserica are de luptat pretutindeni este ecumenismul, în înţelesul său propriu, de sincretism religios. Este limpede că Cel care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6) nu poate fi pus la egalitate cu tot felul de învăţători străini (fie zişi creştini sau nu) decât de către cel care Îl neagă.
Dincolo de această rătăcire foarte răspândită există o serie de rătăciri locale, puternice într-o anumită regiune sau ţară.

De pildă, în Ucraina domneşte un ento-filetism agresiv până la fanatism, care în bisericile ucraineene cuprinse de el merge până la justificarea etnocidului şi altor comportamente genocidare.
În Rusia există în multe medii un etno-filetism imperialist, plecat de la o răstălmăcire a Scripturilor şi Istoriei Bisericii şi de la o falsificare a istoriei ruseşti; prin ele se încearcă îndreptăţirea unor acţiuni categoric anti-ortodoxe, de la folosirea Bisericii ca instrument deznaţionalizator de către stat (inclusiv în zilele noastre, în Republica Moldova şi alte zone) şi până la „justificarea” anti-ortodocşilor (gen Stalin) sub pretextul „patriotismului” (că Stalin era un globalist ce ura naţiunile „scapă” adepţilor…). Tot în Rusia, dar şi în Ucraina, există o formă de misticim pietist, tipic lumii slave nordice, dar şi alte asemenea curente.
Grecia are, pe de-o parte, un curent de agiornamento, foarte grav; pe de altă parte, un etno-filetism extremist, greu de egalat chiar şi de Ruşi, un nivel similar găsindu-se doar la adepţii cei mai fanatici ai lui Horthy sau ISIS. Din nefericire, masacrele greceşti împotriva Românilor, Bulgarilor sau Albanezilor şi altor ne-greci au fost totdeauna ascunse de propaganda grecească, ceea ce împiedică, bineînţeles, pocăinţa şi îndreptarea.
Există un etno-filetism sârbesc ce face să se accepte multe abateri de la Învăţătura lui Christos în numele „unităţii sârbeşti”. Un exemplu ce va rămâne clasic este actul abuziv al Patriarhului Serbiei de a semna în Creta (2016), în ciuda Regulamentului Sinodului din Creta, un document respins de 75% dintre episcopii sârbi prezenţi; cu toate că un asemenea act este extrem de grav, episcopii sârbi au evitat orice reacţie publică împotriva abuzului „în numele unităţii sârbeşti”…

Toate aceste rătăciri locale sunt o otravă sau o boală ce încearcă să nimicească pietrele vii sau celulele care sunt creştinii. Existenţa lor nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi – inclusiv în Ucraina, Serbia, Rusia ori Grecia –, aşa cum existenţa unei gripe sau viroze nu înseamnă că toate celulele trupului sunt bolnave. Din păcate, aşa cum o viroză ori gripă este în stare să ucidă un întreg trup în ciuda existenţei multor celule sănătoase, la fel se întâmplă şi cu rătăcirile. De aceea, păstrarea neschimbată a Învăţăturii de Credinţă este esenţială, este calea prin care „gripa sau viroza” duhovnicească poate să fie biruită.

La Români, în afară de ecumenism există câteva alte rătăciri foarte primejdioase. Pe primele locuri sunt (a) pietismul sau neoprotestantismul pseudo-ortodox, (b) etnofobia (ura faţă de propriul neam şi faţă de existenţa naţionalităţilor în general) şi (c) monahomania; în sfârşit, mai există şi (d) intelectualismul, un curent răspândit în întreaga lume şi care afectează şi Ortodoxia. Facem aici o prezentare foarte scurtă, un minimum necesar în schiţarea caracteristicilor acestor influenţe anti-ortodoxe.

(a) pietismul este un curent de origine neoprotestantă, care minimalizează atât însemnătatea doctrinei (adică a Învăţăturii de Credinţă), cât şi a faptelor concrete, punând accentul, radical, pe trăiri emoţionale; sentimentele puternice stârnite de muzică sau cuvinte sunt privite ca esenţiale, dând un nou înţeles tuturor cuvintelor creştine (dragoste, credinţă, nădejde etc.). Adepţii pietismului au purtări foarte diferite, unii făcând anumite gesturi pe care le socotesc a fi de milostenie, dragoste, credinţă etc., alţii fiind indiferenţi faţă de acestea. Dar în imensa lor majoritate pietiştii vor da înapoi în faţa oricărei alegeri hotărâtoare între bine şi rău, căutând mereu căi ocolite, căldicele, în care să-şi poată experimenta emoţiile fără să fie nevoiţi să-şi asume hotărâtor apartenenţa. Un exemplu clasic al purtării pietiste îl constituie plânsul puternic la o predică emoţionantă despre iubirea aproapelui, urmat de gesturi de răutate faţă de vecini după revenirea acasă. Ecumenismul are aproape toţi recruţii veniţi din rândurile pietiştilor şi, respectiv, intelectualiştilor.

(b) etnofobia este o concepţie de origine masonică, dezvoltată apoi foarte insistent de extrema stângă (socialişti, comunişti); la nivel general cuprinde o duşmănie ce merge până la cea mai feroce ură faţă de existenţa naţionalităţilor; conform concepţiei etnofobe, acestea sunt un rău în sine, cauză a conflictelor şi războaielor umanităţii (de parcă în sânul unei naţiuni nu există conflicte şi războaie); deosebirea dintre etnofobie şi extrema stângă obişnuită este folosirea unei argumentaţii teologice etnofobe din zona religioasă, în vreme ce extrema stângă foloseşte o argumentaţie laică; la Români etnofobia îmbracă un caracter specific, acut şi straniu, în esenţă sinucigaş: Românii etnofobi nu socotesc, în imensa lor majoritate, greşită existenţa altor neamuri, dar îşi desconsideră până la ură şi dorinţă de (auto)distrugere propriul neam; datorită incompatibilităţii totale între apartenenţa la un neam şi ura faţă de acel neam este impropriu spus că aceşti etnofobi „sunt Români”, numele lor fiind, în fapt, acela de Românofoni (pot fi identificaţi prin faptul că sunt vorbitori ai unui idiom oarecum românesc, eventual sunt şi cetăţeni ai Republicii România, dar sunt sistematic anti-români).

(c) monahomania este o rătăcire veche la Români, cândva des întâlnită şi la Greci, dar şi la grupuri de populaţie slavă; conform monahomaniei doar călugărul este idealul vieţii creştine, mireanul fiind un fel „creştin ratat”, care, dacă tot nu a fost în stare să se călugărească, trebuie să încerce să imite şi el, cât poate, vieţuirea monahală; dispreţuirea căsătoriei, dispreţuire condamnată de Scripturi şi Sinoadele Ecumenice, este argumentată de monahomaniaci cu multă aprindere, iar viaţa de familie este supusă unor modelări de tip monastic, adesea total aberante; deşi lupta cu păcatul este comună mireniei şi monahismului, deosebirile sunt mari şi confuzia extrem de nesănătoasă (şi, evident, neortodoxă); sunt multe cazuri în care soţul monahomaniac ori soţia monahomaniacă au distrus căsnicia, vieţile copiilor etc.; la răspândirea curentului au contribuit foarte mult oameni care voiau să se folosească de statutul de monahi nu pentru o creştere duhovnicească adevărată, ci pentru obţinerea unui statut social, a unei puteri cât mai mari în Biserică etc.; trufia pe care o capătă monahii sau monahiile cuceriţi de monahomanie este ucigaşă pentru suflete; mulţi dintre cei influenţaţi de monahomanie au fost cuceriţi în timp şi de pietism.

(d) intelectualismul este un curent răspândit în întreaga lume, de origine francmasonică la nivel de mişcare, deşi corespunde unei patimi vechi – aceea de a pune propria raţiune deasupra oricăror lucruri, „înlocuind” prin ea şi harul şi experienţa; intelectualiştii tratează orice problemă şi orice spiritualitate ca pe un exerciţiu intelectual, fiind convinşi că acest mod de abordare este nu doar unul superior, ci modul suprem de abordare a realităţii; contrazicerile repetate între concluziile sau predicţiile lor şi realitate sunt privite mereu ca dovadă a prostiei celorlalţi, vinovată este realitatea că nu s-a potrivit cu predicţiile sau concluziile, nu abordarea intelectualistă a realităţii; intelectualiştii măsoară calitatea omului în diplome, recunoaşteri intelectualiste, realizări intelectualiste; „respectul” faţă de un om de valoare ce nu se încadrează în aceste criterii este însoţit de o insultătoare mirare faţă de faptul că un „ne-intelectual(ist)” poate avea valoare; atitudinea de superioritate fundamentală faţă de toate curentele filosofice, spirituale, religioase etc. duce la adoptarea unor forme sincretice, „supreme” şi „absolut adevărate”, în contradicţie şi cu logica dar şi cu alte forme intelectualiste (la fel de „supreme” şi „absolut adevărate”); ca urmare, mulţi dintre intelectualişti sunt adepţii unor concepţii ecumeniste, adesea foarte personale.

Bineînţeles, existenţa unor asemenea rătăciri nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi în Biserica Românească. De asemenea, sunt mulţi creştini foarte buni care au fost în parte atinşi de aceste curente, fără să îşi dea seama. Prezentarea acestor alunecări este absolut necesară atât pentru evitarea contractării bolii cât şi pentru însănătoşire.
Biserica are mijloace de îndreptare pentru toate acestea – ca şi pentru toate celelalte greşeli şi alunecări omeneşti. Atârnă de fiecare îndreptarea către medic sau înaintarea în boală (cu sau fără declararea ei drept „stare de sănătate”…)

Mihai-Andrei Aldea