Acest material a fost realizat ca parte a tezei doctorale în cadrul oferit de Academia Română – Institutul de Etnologie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. O primă formă a fost publicată în Revista „Vatra Veche”, 2011.
Autor: Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(prima parte aici)

II. Mistica în cultura profundă a românilor – consemnări folcloristice

a) Introducere

Pentru a atinge ținta cercetării noastre avem nevoie absolută de părerea izvoarelor. Acestea sunt singurele care pot spune obiectiv dacă există sau nu o mistică populară la români și raporturile ei cu Ortodoxia.

Din acest punct de vedere situația prezintă două aspecte: cazuri limpezi și cazuri discutabile. În prima categorie intră acele fapte de folclor al căror caracter mistic este pur și simplu de netăgăduit. În a doua categorie intră acele fapte de folclor al căror caracter mistic este observat și descris de unii cercetători sau comentatori, dar negat de alții. Un exemplu al primei categorii îl prezintă căluşul. Fie că este considerat ca o manifestare creștin-ortodoxă de tip charismatic, având rădăcini în cele mai vechi și depline tradiții ortodoxe (începând chiar cu Vechiul Testament!) [Ispas, 2003: 148-184], fie că este considerat ca o manifestare de origine păgână sau chiar pur și simplu păgână ( respectiv ca un dans solar) [Vulcănescu R., 1987: 375-379], în ambele cazuri sensul mistic al călușului este un fapt pe deplin acceptat. Diferențele de interpretare ale acestui sens sunt, se poate observa, radicale. Dar acest fapt nu alterează realitatea în sine a misticii comentată diferit de curentele amintite.

Pentru a doua categorie de creații folclorice prezentată, cea a cazurilor incerte, se poate apela, de pildă, la acele motive populare declarate de mulți specialiști ca „geometrice”, dar interpretate ulterior ca având o simbolică religioasă, mistică, dar și la horă [ibidem: 372] și altele asemenea.

Vom în această lucrare ca, indiferent de controversele dintre specialiști, uneori sterile, dar de cele mai multe ori aducătoare de noi perspective și deschizătoare de căi, să identificăm o serie de consemnări ale culturii profunde românești care să ateste existența misticii populare și, totodată, să permită pregătirea unei succinte și obiective analize teologice a acestei mistici.

Dat fiind specificul lucrării noastre ne vom limita în mod firesc la folclorul literar. Desigur, nu pentru că am nesocoti celelalte forme de creație folclorică, ci pentru că orice lucrare are limitele ei firești. Am amintit anterior de căluș și de evidența fondului mistic pe care este construit acesta. La fel de bine puteam nota numeroase obiceiuri populare, de la descânt la colindat, a căror componentă religioasă fundamentală este evidentă și se înscrie în linia unei mistici vii, trăite și extrem de bogate. Dar ele sunt, evident, exterioare domeniului nostru de cercetare. De aceea – și doar de aceea! – le vom lăsa deoparte. Vom încerca însă a face o scurtă oprire asupra unor alte domenii, care deși în parte sunt exterioare liniei noastre principale de studiu țin, totuși, de folclorul literar: proverbele și zicătorile, legendele și, firește, basmele[1].

b) Scurtă privire asupra unor atestări livreşti

Cu toate că ne axăm în primul rând pe atestările izvoarelor, ale materialului folcloric în sine, credem că nu este lipsit de interes nici un scurt excurs asupra unor lucrări de specialitate. Am pus laolaltă câteva lucrări despre cultura populară românească veche, spre a vedea în ce măsură există în ele o mărturie despre existența sau inexistența unei mistici populare. Și, desigur, dacă se socotește sau nu că ar avea vreo legătură cu Ortodoxia sau altă religie anume. După cum am spus mai sus, privirea asupra atestărilor livrești va fi scurtă și nu are nici cea mai mică intenție de exhaustivitate, ci mai curând, am putea spune, de sondare.

Începem, desigur, cu Istoria folcloristicii românești a lui Ovidiu Bîrlea, o carte de căpătâi pentru folcloristică și care, apărută în 1974, în plină ascensiune a neo-stalinismului ceaușist, se cuvenea să fie bine delimitată de „misticismele” aspru condamnate în epocă. Totuși, chiar de la prima pagină a părții întâi se face referire la viața bisericească, de altfel imposibil de evitat pentru folclorul de până în mijlocul secolului XIX:

„În  treacăt, se găsesc vagi consemnări despre viața folclorică a românilor presărate prin documentele istorice, în actele bisericești și chiar în zugrăvelile unor biserici și mănăstiri.” [Bîrlea, 1974:16]

Prezența acestor consemnări în actele și iconografia bisericească au o însemnătate mai mare decât ar putea părea la o primă vedere. Aici nu poate fi vorba de o poziție de neutralitate – după cum s-ar putea crede – de vreme ce, mai ales în iconografie, nimic nu intră decât în măsura în care exprimă un punct de vedere religios, deci implicit mistic.

Acest lucru este, de fapt, atestat chiar de autorul citat în pagina următoare a lucrării sale, în care consemnează faptul că

„Alteori, zugrăvelile unor biserici, precum și icoanele pe sticlă, consemnează câteva legende religioase cu ecouri folclorice, cum ar fi cea despre geneza vinului din trupul lui Isus, versificată și în colinda religioasă despre geneza grîului, vinului și mirului. Câteva au fost semnalate de N. Cartojan care a studiat paralelismul amintit.” [idem:17]

Iată, dintr-o dată, atestată în lucrarea citată existența unei mistici populare, în acest caz evident creștină și, obligatoriu, ortodoxă. Creștină, evident, ca una ce se raportează la Iisus Hristos. Dar de ce ortodoxă? Evident, pentru că se manifestă în mediul cel mai tipic al Ortodoxiei, în mediul liturgic, cuprinzând totodată și o serie de elemente inexistente în protestantism – ca vinul pentru multe denominațiuni, mirul pentru multe denominațiuni și icoanele pentru toate – dar și tipice pentru Ortodoxie și existente doar incidental – și sub influență ortodoxă! – în Catolicism – ca icoanele pe sticlă. Toate aceste fapte atestate în lucrarea lui Ovidiu Bîrlea se constituie, repetăm, într-o directă mărturie a existenței unei mistici populare de factură ortodoxă[2].

Asemenea legături strânse între Credință și Folclor apar de nenumărate ori în lucrarea citată. Franciscanul Ioan Caioni menționează o variantă a cântecului Cana Galileii [idem:18]. Obiceiurile consemnate de pastorul luteran din Cergăul Mic sunt de asemenea mistice, ca și altele consemnate în secolele XVII-XVIII [idem:19-20]. Și, desigur, șirul atestărilor de acest fel poate continua până la epuizarea lucrării citate. Atestări criticate de multe ori de către consemnatori din punctul de vedere al religiei lor, a consemnatorilor (fie ea Romano-catolicism, Luteranism sau alta), ele se constituie într-un șir de mărturii asupra unei mistici populare ce trăiește în și prin Ortodoxie.

Toate aceste atestări din Istoria folcloristicii românești dovedesc, fără putință de tăgadă, existența unei mistici populare românești, consemnată întâmplător sau sistematic de câteva sute de ani cel puțin. De observat că, dincolo de raportul de dependență între mistica populară și Ortodoxie notat de consemnatorii înșiruiți de Ovidiu Bîrlea, există o serie de aprecieri teologice care caracterizează drept păgâne o serie întreagă de creații folclorice. Trăirea în și prin Ortodoxie se arată aici a fi un factor ce nu asigură – cel puțin din perspectiva celor menționați – și dimensiunea esențială a (tuturor) faptelor de folclor consemnate. Rămân, prin urmare, mărturisite de lucrarea lui Ovidiu Bîrlea, existența misticii populare, raporturile sale strânse cu Ortodoxia și existența unor creații folclorice de sorginte păgână. Poate neașteptat, nu apar atestări ale unei mistici populare de origine catolică sau protestantă, cel puțin în limitele consemnărilor pentru vechiul folclor românesc[3].

O aplecare mai sistematică asupra acestei mistici o vor face alți cercetători, mulți, de la Simion Florea Marian la Ovidiu Papadima, de la Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Romulus Vulcănescu la Constantin Noica ori Dumitru Stăniloae.

Desigur, nu intenționăm să parcurgem aici toate părerile lor asupra misticii populare. O asemenea tentativă ar putea fi realizată doar în mai multe teze de doctorat, în niciun caz doar într-o secțiune a unei asemenea teze. Concluziv însă, putem nota că într-o privință toți acești autori sunt de acord asupra existenței unei mistici populare românești, fie că o numesc așa sau nu. Deosebiri foarte mare apar însă în ceea ce privește identificarea religioasă a acestei mistici, pe care unii o văd ca fiind de certă origine romană, alții dacică, alții ortodoxă, alții catolică ș.a.m.d. Disputele, în această privință, sunt vaste și uneori deosebit de aprinse. Dar acest aspect ne interesează mai puțin, cel mai însemnat lucru fiind, din punctul nostru de vedere, acordul acestor lucrări livrești asupra certitudinii dimensiunii mistice a folclorului românesc.

---

Note

[1] O posibilă obiecție ar fi că selecția pe care vom fi nevoiți să o facem ar putea fi partizană. S-ar putea presupune că selecția a urmărit în chip ne-obiectiv găsirea unor cazuri de mistică populară. O asemenea obiecție nu se aplică însă în cazul de față: ceea ce ne interesează este tocmai atestarea prezenței (sau absenței) misticii populare. Deci orice exemplu care dovedește existența acestei misticii este necesar și legitim să fie prezentat.

[2] Așa cum am arătat și anterior, observațiile noastre sunt asupra existenței sau nu a misticii și asupra atestării sale în materialul cercetat și nu impun generalizări neatestate sau nedemonstrabile.

[3] Dacă vorbim despre influențele livrești în folclorul de secol XIX-XX, mărturia lucrării lui Ovidiu Bîrlea este, desigur, diferită.