Acest material a fost realizat ca parte a tezei doctorale în cadrul oferit de Academia Română – Institutul Naţional de Etnologie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” (http://www.academiaromana.ro/ief/). O primă formă a fost publicată în Revista “Vatra Veche”, 2011 (http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/971/4/Vatra%20veche%204%20-%202011.pdf). Autor: Mihai-Andrei Aldea

II. Mistica în cultura profundă a românilor – consemnări folcloristice

a) Introducere

Pentru a atinge ţinta cercetării noastre avem nevoie absolută de părerea izvoarelor. Acestea sunt singurele care pot spune obiectiv dacă există sau nu o mistică populară la români şi raporturile ei cu Ortodoxia.

Din acest punct de vedere situaţia prezintă două aspecte: cazuri limpezi şi cazuri discutabile. În prima categorie intră acele fapte de folclor al căror caracter mistic este pur şi simplu de netăgăduit. În a doua categorie intră acele fapte de folclor al căror caracter mistic este observat şi descris de unii cercetători sau comentatori, dar negat de alţii. Un exemplu al primei categorii îl prezintă căluşul. Fie că este considerat ca o manifestare creştin-ortodoxă de tip harismatic, având rădăcini în cele mai vechi şi depline tradiţii ortodoxe (începând chiar cu Vechiul Testament!) [Ispas, 2003: 148-184], fie că este considerat ca o manifestare de origine păgână sau chiar pur şi simplu păgână ( respectiv ca un dans solar) [Vulcănescu R., 1987: 375-379], în ambele cazuri sensul mistic al căluşului este un fapt pe deplin acceptat. Diferenţele de interpretare ale acestui sens sunt, se poate observa, radicale. Dar acest fapt nu alterează realitatea în sine a misticii comentată diferit de curentele amintite.

Pentru a doua categorie de creaţii folclorice prezentată, cea a cazurilor incerte, se poate apela, de pildă, la acele motive populare declarate de mulţi specialişti ca „geometrice”, dar interpretate ulterior ca având o simbolică religioasă, mistică, dar şi la horă [ibidem: 372] şi altele asemenea.

Vom în această lucrare ca, indiferent de controversele dintre specialişti, uneori sterile, dar de cele mai multe ori aducătoare de noi perspective şi deschizătoare de căi, să identificăm o serie de consemnări ale culturii profunde româneşti care să ateste existenţa misticii populare şi, totodată, să permită pregătirea unei succinte şi obiective analize teologice a acestei mistici.

Dat fiind specificul lucrării noastre ne vom limita în mod firesc la folclorul literar. Desigur, nu pentru că am nesocoti celelalte forme de creaţie folclorică, ci pentru că orice lucrare are limitele ei fireşti. Am amintit anterior de căluş şi de evidenţa fondului mistic pe care este construit acesta. La fel de bine puteam nota numeroase obiceiuri populare, de la descânt la colindat, a căror componentă religioasă fundamentală este evidentă şi se înscrie în linia unei mistici vii, trăite şi extrem de bogate. Dar ele sunt, evident, exterioare domeniului nostru de cercetare. De aceea – şi doar de aceea! – le vom lăsa deoparte. Vom încerca însă a face o scurtă oprire asupra unor alte domenii, care deşi în parte sunt exterioare liniei noastre principale de studiu ţin, totuşi, de folclorul literar: proverbele şi zicătorile, legendele şi, fireşte, basmele[1].

b) Scurtă privire asupra unor atestări livreşti

Cu toate că ne axăm în primul rând pe atestările izvoarelor, ale materialului folcloric în sine, credem că nu este lipsit de interes nici un scurt excurs asupra unor lucrări de specialitate. Am pus laolaltă câteva lucrări despre cultura populară românească veche, spre a vedea în ce măsură există în ele o mărturie despre existenţa sau inexistenţa unei mistici populare. Şi, desigur, dacă se socoteşte sau nu că ar avea vreo legătură cu Ortodoxia sau altă religie anume. După cum am spus mai sus, privirea asupra atestărilor livreşti va fi scurtă şi nu are nici cea mai mică intenţie de exhaustivitate, ci mai curând, am putea spune, de sondare.

Începem, desigur, cu Istoria folcloristicii româneşti a lui Ovidiu Bîrlea, o carte de căpătâi pentru folcloristică şi care, apărută în 1974, în plină ascensiune a neo-stalinismului ceauşist, se cuvenea să fie bine delimitată de „misticismele” aspru condamnate în epocă. Totuşi, chiar de la prima pagină a părţii întâi se face referire la viaţa bisericească, de altfel imposibil de evitat pentru folclorul de până în mijlocul secolului XIX:

„În  treacăt, se găsesc vagi consemnări despre viaţa folclorică a românilor presărate prin documentele istorice, în actele bisericeşti şi chiar în zugrăvelile unor biserici şi mănăstiri.” [Bîrlea, 1974:16]

Prezenţa acestor consemnări în actele şi iconografia bisericească au o însemnătate mai mare decât ar putea părea la o primă vedere. Aici nu poate fi vorba de o poziţie de neutralitate – după cum s-ar putea crede – de vreme ce, mai ales în iconografie, nimic nu intră decât în măsura în care exprimă un punct de vedere religios, deci implicit mistic.

Acest lucru este, de fapt, atestat chiar de autorul citat în pagina următoare a lucrării sale, în care consemnează faptul că

„Alteori, zugrăvelile unor biserici, precum şi icoanele pe sticlă, consemnează câteva legende religioase cu ecouri folclorice, cum ar fi cea despre geneza vinului din trupul lui Isus, versificată şi în colinda religioasă despre geneza grîului, vinului şi mirului. Câteva au fost semnalate de N. Cartojan care a studiat paralelismul amintit.” [idem:17]

Iată, dintr-o dată, atestată în lucrarea citată existenţa unei mistici populare, în acest caz evident creştină şi, obligatoriu, ortodoxă. Creştină, evident, ca una ce se raportează la Iisus Hristos. Dar de ce ortodoxă? Evident, pentru că se manifestă în mediul cel mai tipic al Ortodoxiei, în mediul liturgic, cuprinzând totodată şi o serie de elemente inexistente în protestantism – ca vinul pentru multe denominaţiuni, mirul pentru multe denominaţiuni şi icoanele pentru toate – dar şi tipice pentru Ortodoxie şi existente doar incidental – şi sub influenţă ortodoxă! – în Catolicism – ca icoanele pe sticlă. Toate aceste fapte atestate în lucrarea lui Ovidiu Bîrlea se constituie, repetăm, într-o directă mărturie a existenţei unei mistici populare de factură ortodoxă[2].

Asemenea legături strânse între Credinţă şi Folclor apar de nenumărate ori în lucrarea citată. Franciscanul Ioan Caioni menţionează o variantă a cântecului Cana Galileii [idem:18]. Obiceiurile consemnate de pastorul luteran din Cergăul Mic sunt de asemenea mistice, ca şi altele consemnate în secolele XVII-XVIII [idem:19-20]. Şi, desigur, şirul atestărilor de acest fel poate continua până la epuizarea lucrării citate. Astestări criticate de multe ori de către consemnatori din punctul de vedere al religiei lor, a consemnatorilor (fie ea Romano-catolicism, Luteranism sau alta), ele se constituie într-un şir de mărturi asupra unei mistici populare ce trăieşte în şi prin Ortodoxie.

Toate aceste atestări din Istoria folcloristicii româneşti dovedesc, fără putinţă de tăgadă, existenţa unei mistici populare româneşti, consemnată întâmplător sau sistematic de câteva sute de ani cel puţin. De observat că, dincolo de raportul de dependenţă între mistica populară şi Ortodoxie notat de consemnatorii îşiruiţi de Ovidiu Bîrlea, există o serie de aprecieri teologice care caracterizează drept păgâne o serie întreagă de creaţii folclorice. Trăirea în şi prin Ortodoxie se arată aici a fi un factor ce nu asigură – cel puţin din perspectiva celor menţionaţi – şi dimensiunea esenţială a (tuturor) faptelor de folclor consemnate. Rămân, prin urmare, mărturisite de lucrarea lui Ovidiu Bîrlea, existenţa misticii populare, raporturile sale strânse cu Ortodoxia şi existenţa unor creaţii folclorice de sorginte păgână. Poate neaşteptat, nu apar atestări ale unei mistici populare de origine catolică sau protestantă, cel puţin în limitele consemnărilor pentru vechiul folclor românesc[3].

O aplecare mai sistematică asupra acestei mistici o vor face alţi cercetători, mulţi, de la Simion Florea Marian la Ovidiu Papadima, de la Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Romulus Vulcănescu la Constantin Noica ori Dumitru Stăniloae.

Desigur, nu intenţionăm să parcurgem aici toate părerile lor asupra misticii populare. O asemenea tentativă ar putea fi realizată doar în mai multe teze de doctorat, în niciun caz doar într-o secţiune a unei asemenea teze. Concluziv însă, putem nota că într-o privinţă toţi aceşti autori sunt de acord asupra existenţei unei mistici populare româneşti, fie că o numesc aşa sau nu. Deosebiri foarte mare apar însă în ceea ce priveşte identificarea religioasă a acestei mistici, pe care unii o văd ca fiind de certă origine romană, alţii dacică, alţii ortodoxă, alţii catolică ş.a.m.d. Disputele, în această privinţă, sunt vaste şi uneori deosebit de aprinse. Dar acest aspect ne interesează mai puţin, cel mai însemnat lucru fiind, din punctul nostru de vedere, acordul acestor lucrări livreşti asupra certitudinii dimensiunii mistice a folclorului românesc.

[1] O posibilă obiecţie ar fi că selecţia pe care vom fi nevoiţi să o facem ar putea fi partizană. S-ar putea presupune că selecţia a urmărit în chip ne-obiectiv găsirea unor cazuri de mistică populară. O asemenea obiecţie nu se aplică însă în cazul de faţă: ceea ce ne interesează este tocmai atestarea prezenţei (sau absenţei) misticii populare. Deci orice exemplu care dovedeşte existenţa acestei misticii este necesar şi legitim să fie prezentat.

[2] Aşa cum am arătat şi anterior, observaţiile noastre sunt asupra existenţei sau nu a misticii şi asupra atestării sale în materialul cercetat şi nu impun generalizări neatestate sau nedemonstrabile.

[3] Dacă vorbim despre influenţele livreşti în folclorul de secol XIX-XX, mărturia lucrării lui Ovidiu Bîrlea este, desigur, diferită.