Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

Un stagiu de legendă

sau

Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

TGP 27 28 04 2018

În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca peEugen Sechila un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

incurajari.JPG
Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărareSamir Mekki.JPG predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militară şi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

creasta militara.JPGNi se explică regulile deplasării militare în raport cu creasta unei înălţimi

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

20180427_183127 (1)Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

TricolorulTricolorul – peste cortul-bază, în inima luminişului, în inimile noastre

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini despre un fel de cultură oarecum românofonă. Urare sau… altceva?

Tot întâlnesc – din ce în ce mai mult cu trecerea anilor – un fel de „urare” stranie, zisă mai ales de ziua sfântului ocrotitor (ziua „de nume”). Zicerea amintită sună astfel:

„Să trăieşti cu numele!”

Cum???

„Să trăieşti cu numele!”

… ?????????????????????????????????????????????
Şi să mori cu sufletul, sau cum?
De ce „să trăieşti cu numele”? Cum „să trăieşti cu numele”? Şi cu trupul şi sufletul ce faci? „Dă-le-n-colo! Să trăieşti cu numele, trupul şi sufletul se pot face praf!” Nu? Dacă nu, cum, Doamne iartă-mă!, să trânteşti o asemenea urare, ce seamănă mai mult a blestem?

Străbunii aveau înţelepciunea cuvântului. Astăzi se pare că pentru cei mai mulţi a rămas doar o orbire faţă de adevăratul înţeles al cuvântului, însoţit de o atracţie nesănătoasă faţă de formă. Ceva de felul „seamănă a urare? e ceva nou? super! o trântesc şi eu!”. Înţelesul nu mai contează.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dacă cineva chiar vrea să ştie (atunci sigur citeşte până aici şi află), urarea era în trecut „Să trăieşti cât numele!”, subînţelegându-se prin aceasta „cât numele sfântului” al cărui nume îl porţi… adică veşnic. Era o urare de mântuire. Avea înţeles, avea rost, avea frumuseţe, avea putere. Era o urare. Nu blestem. Era România veche, a Românilor, nu a societăţii oarecum românofone de astăzi…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Poziţia oficială a Bisericii faţă de ideologiile şi grupările masonice

În noiembrie 2014 au fost anumite discuţii publice despre Marele Templu Masonic din Bucureşti – ce urmează a fi construit pe un teren dat de stat şi cu sprijin de la buget.
Cu acest prilej unii dintre conducătorii masoneriilor din România (precum Viorel Dănacu şi Mircea Deaca) au pretins existenţa şi dezvoltarea unei „masonerii ortodoxe”. Fără să fie întrebaţi cum de o „masonerie ortodoxă” ar avea nevoie de un „templu”, evident neortodox, cu o simbolistică neortodoxă, cu ritualuri neortodoxe. Evident, existenţa unui templu neortodox înseamnă că este vorba despre o religie de sine stătătoare (neortodoxă).
Întrebată despre eventuala colaborare cu organizaţiile masonice Patriarhia a reconfirmat în 2014 (după comunicatul din 10 octombrie 2007) delimitarea categorică de masonerie, adăugând faptul că poziţia Bisericii Ortodoxe Române asumată în 1937 rămâne neschimbată.

Această hotărâre din 1937, ce ar trebui să fie cunoscută de toţi cei interesaţi de subiect, are următorul cuprins:

„Temei Nr. 785/1937.

Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sfântul Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

1. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral “heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizatii;
Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în faţa Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale şi creştine. El – d. Pangal – în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că această organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există.

La orele 13 I.P.S. Patriarh [Miron Cristea], ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

Preşedinte, (ss) Miron Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este: cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?

Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele:

De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11)

şi respectiv

dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante: primul este hotărârea şi mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră.
Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă adevărului atunci când 
îi este arătat cu dragoste, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.

Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea1. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine poate. Unul poate prin pildă personală, altul prin cuvânt, altul prin rugăciune… Fiecare are harul său, lucrarea sa (I Corinteni 12, 4-11 ş.cl.). Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin Hristos venit:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Şi aceasta o spune pentru cel ce greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui, lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Trebuie să ne dăm seama că aceste lucruri pe care le spunem nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu, Cel atât de iubitor de oameni. Ca urmare, nu sunt spuse dintr-o asprime sau închidere omenească, ci pentru că, vrem sau nu, lucrurile stau aşa, aşa este realitatea. Nevoia de a nu pierde vremea în discuţii contradictorii sterpe este dezvăluită în Scripturi nu o dată, ci de multe ori. 

Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?

În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos, care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun, şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru Dumnezeu, despre cei rătăciţi:

Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).

Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică (Iuda 1, 20-21).

În sfârşit, amintim că oprirea de la aceste discuţii contradictorii nu înseamnă, cum îşi închipuie unii, închidere şi izolare faţă de cei de altă credinţă. Aici trebuie urmată pilda Apostolilor şi ucenicilor lor, care arătau dragoste faţă de toţi dar nu se grăbeau la vorbire despre Credinţă. Şi în afară de cuvântul apostolesc, viaţa creştinilor era aceea prin care toţi îi atrăgeau la Dumnezeu pe cei care într-adevăr Îl căutau. De aceea ei lucrau alături de cei de altă religie şi îi ajutau pe aceştia în toate nevoile lor, ferindu-se totodată de toate cele care însemna despărţire de adevăr, bunătate, curăţenie, dragoste şi toate cele care sunt ale vieţii în Duhul Sfânt.
Căci prima şi deplina mărturisire a Credinţei este în trăire, după cum este scris:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5.16)

Încheiere

şi

lui Dumnezeu slavă!

––––––––––––––––––––––––––––––


Note

1 De altfel chiar cuvântul acesta – mustrare – arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele porunceşte Dumnezeu mustrarea.

< (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste

<< (I) Lumina Adevărului. Cuvânt către cititor 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între noaptea lumii și Lumina Cerului

Politica este, aproape totdeauna, un tărâm întunecat, murdar, peste a cărui mizerie se aștern pojghițe de ambalaj colorat, lucios, care să dea iluzia binelui, luminii, curățeniei. Politica este, aproape totdeauna, un război pervers, total imoral și de o fățărnicie fără margini.
Totuși, de cele mai multe ori, politica este de preferat războiului propriu-zis; acesta este mai mult decât cumplit.

În aceste zile cei care au discernământ sunt martorii mizeriei politice manifestată practic prin măcelărirea populației civile din Siria și pecetluirea distrugerii unei țări; sunt martorii unui genocid anti-sirian, a încununării unui cumplit șir de crime împotriva umanității; dar și ai unor manevre politice perverse de îndreptățire a acestor acte monstruoase.
Rețeta a mai fost folosită în Serbia și Irak.
Vă aduceți aminte de „armele chimice de distrugere în masă ale regimului Saddam”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Irakului?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Vă aduceți aminte de pretinsele crime ale Serbiei împotriva „populației civile albaneze din Kosovo”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Serbiei?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Doar că sub acoperirea acestor minciuni cele trei țări și slugile lor au distrus Irakul și Serbia – inclusiv folosind arme și tehnologii interzise de convențiile internaționale. Sute de mii de civili au fost măcelăriți, au fost bombardate de Sfintele Paști bisericile pline cu civilii sârbi aflați la slujbă, au fost bombardate orfelinate și convoaie ale Crucii Roșii… În Irak „pacificarea” de după invazie înseamnă un război „civil” care nu s-a sfârșit până astăzi. Și în care trupele aliate au săvârșit nenumărate crime împotriva umanității; unele autorități americane au început să le scoată la iveală (o fi vreo legătură între aceste anchete și lansarea noii campanii din Siria?). Folosirea uraniului la proiectilele și bombele americane din Serbia produce și astăzi victime: adulți și copii măcinați de cancer, copii cu malformații, zone pustiite. Această tehnologie este interzisă de convențiile internaționale.
Față de toate aceste acte abominabile ar fi fost de așteptat să existe anchete, pedepse, delimitări.
Câțiva militari americani, dovediți de jurnaliști – accidental scăpați cu viață – sau care s-au dat singuri de gol, postându-și cu mândrie actele bestiale pe rețelele de socializare, sunt singurii „pedepsiți” (mai mult simbolic). Superiorii ce au gestionat actele, politicienii responsabili, adevărații vinovați pentru aceste acte, au fost și rămân „imuni”.
Civilii din SUA, GB, Franța nu au reacționat față de aceste crime, față de un întreg sistem criminal. Ca urmare, istoria se repetă.

Atacul împotriva Siriei nu pare să aibă altă justificare logică în afara unor calcule reci, imperialiste, inumane. De ce spun asta? Pentru că a bombarda populația civilă a unei țări ca represalii pentru pretinsul atac împotriva aceleiași populații civile este complet dement; în niciun caz nu este ceva logic. Or acesta este pretextul atacului din Siria: un pretins – și total nedovedit – atac împotriva populației civile; ca urmare, SUA, GB și Franța atacă populația civilă din Siria!
Există în acest fel de situație o procedură internațională, în așezarea căreia – la nivel juridic și practic – și SUA, și GB, și Franța, au avut un rol semnificativ. Este o procedură pe care cele trei țări au susținut-o sistematic, au invocat-o în fața unor acte de genocid și crime împotriva umanității ca cele făcute de URSS în Afganistan ori Cehoslovacia, au invocat-o de nenumărate ori.
Există, totodată, nenumărate situații extrem de grave, perfect dovedite, în care nu s-a luat nicio măsură. De la cei cca. 100.000 de creștini de diferite denominațiuni (ortodocși, protestanți, catolici etc.) măcelăriți anual în întreaga lume, până la violurile sistematice, în grup, săvârșite de bande organizate de musulmani din Marea Britanie, Franța, Suedia etc. Egiptul încurajează epurarea etnică și religioasă; anual sute de creștini și copți sunt uciși aici, anual mii și mii de creștini și copți sunt siliți să fugă din țară (reamintim că băștinașii Egiptului sunt copții, arabii fiind invadatorii aduși de Jihad și care oprimă pe copți de aproape un mileniu și jumătate). Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au mișcat și nu mișcă un deget spre a opri acest genocid. În 2015 gruparea Boko Haram a masacrat mii și mii de creștini în Nigeria; într-un singur orășel sunt oficial înregistrate peste 2000 (două mii) de victime într-o singură zi. Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au încercat și nu încearcă să oprească această grupare. Lista, din nefericire, este lungă, dar mă opresc aici. Pentru că, mi se pare mie, este deja dovedit faptul că intervențiile de acest tip nu au nicio legătură cu pretențiile umanitare care încearcă să le justifice. Nu au avut nici în trecut, nu au nici astăzi.

Dacă cele trei state care au agresat acum Siria ar fi mânate de bune intenții (1) ar fi respectat procedurile internaționale, (2) nu ar fi folosit exact același tipar dovedit ca mincinos din cazurile anterioare (gen Irak și Serbia) și (3) ar fi intervenit deja în cazurile extrem de clar dovedite din GB, din Nigeria, din Egipt etc. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt extrem de clare. Iar agresiunea împotriva Siriei are categoric cu totul alte motive decât cele pretinse oficial.

Și la ce ne folosește să știm asta?
Ca să știm pe ce lume trăim.
Sunt nenumărați cei care își închipuie că poate exista bine în afara Evangheliei, că poate exista bine în afara trăirii în Christos.
În 1939 mulți aveau impresia că poate fi de preferat una dintre cele două mari puteri războinice care își umflau mușchii pe scena internațională: URSS și Germania Hitleristă. În câțiva ani cei mai mulți au înțeles că se păcăliseră.
Dar de mințit s-a mințit masiv, și mulți s-au lăsat păcăliți.
Astăzi suntem într-o situație similară.
Singura alegere corectă este Iisus Christos, este Biserica lui Dumnezeu, este întoarcerea la Dumnezeu.
Restul este politică…
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă