Partidul, Caramitru, Neo-me-ni-i-i-aa!

Partidul, Caramitru, Neo-me-ni-i-i-aa!

Am făcut şcoala primară, gimnaziul şi mai mult de jumătate din liceu pe vremea lui Ceauşescu. Printre amintirile plăcute de atunci se numără felul în care îmi băteam joc, uneori acompaniat de câţiva colegi, de cântecele comuniste. Pe care, desigur, eram obligaţi să le cântăm. Uneori dimineaţa sau la prânz, la careu, alteori în clase. La careu, adică la adunarea claselor în coloane în curtea şcolii, pentru o ceremonie ce cuprindea intonarea imnului sau altor cântece comuniste şi felurite comunicate. Am avut cinstea să fiu scos la careu, adică să fiu prezentat înaintea tututor elevilor şi colegilor din şcoală drept exemplu negativ: îmi bătusem joc de cântecele „patriotice” (corect, comuniste, nu patriotice). Mai exact, îmi bătusem joc de un refren care suna aşa:
Partidul, Ceauşescu, Ro-mâ-ni-i-i-aa!
Şi pe care, cu profundă inspiraţie poetică, îl schimbasem în:
Partidul, Ceauşescu, Neo-me-ni-i-i-aa!
Mai bine de un an de zile nu s-a prins niciunul dintre „cei mari” (adică din personalul şcolii). Sau, dacă s-a prins vreunul, a tăcut. Deja eram zeci de copii care cântam
Partidul, Ceauşescu, Neo-me-ni-i-i-aa!
în locul versiunii oficiale1.

Saule, Saule! Pentru ce mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!

secera si ciocanul 01b

Astăzi mi-am amintit de vremea în care Ceauşescu şi Partidul dictau oamenilor ce şi cum să înveţe, ce şi cum să gândească, ce şi cum să creadă. Aveam şi ore de ateism! Ateism politic, de fapt! Şi nu pot să uit cum, la prima oră de ateism, profesorul ne-a explicat, superior:

Religia este opiumul popoarelor, după cum a spus geniul conducător comunist Vladimir Ilici Lenin. Religia, dar mai ales Biserica Ortodoxă, este o structură criminală, făcută să sugă sângele poporului. Este o structură înapoiată, reacţionară, retrogradă, coruptă, mincinoasă şi vicleană. Noi, oamenii vremii noi, avem datoria nu doar să ne dezicem de ea, ci să luptăm împotriva ei cu toate puterile noastre. Nu uitaţi, religia, dar mai ales Biserica Ortodoxă, sunt în slujba Occidentului, a imperialismului capitalist!

Toate aceste fraze m-au făcut atunci să mă gândesc la Partidul Comunist. Comunismul, o doctrină halucinantă, care îi orbeşte pe oameni cu iluzia „egalităţii”, „puterii poporului”, „distrugerii duşmanilor de clasă” etc. Instaurând în schimb clase dominante extremiste, de o răutate unică în istorie, ca activiştii de partid şi slugile lor din Ministerul de Interne şi alte aparate de stat. Construind un stat criminal, jefuitor, înapoiat, reacţionar, retrograd, corupt, mincinos şi viclean. Da, noi avem datoria să luptăm împotriva unui asemenea sistem, împotriva unui asemenea stat! Şi, da, Comunismul în general şi Partidul Comunist în particular erau în slujba Moscovei, a imperialismului comunist.

Practic, pentru a regăsi adevărul trebuia să intri în ţara din oglindă

De ce mi-am amintit astăzi de toate aceste lucruri?

Datorită faptului că au ajuns la mine unele postări pe facebook publicate de Andrei Caramitru, mare activist U.S.R. (partidul poreclit şi Uniunea Sovietică din România). Postări pline de ură violentă împotriva Bisericii Ortodoxe Române, împotriva Ortodoxiei şi Ortodocşilor în general, dar în special împotriva ierarhilor şi clericilor. Postări exact cu limbajul, „argumentele” şi ura comunistă faţă de Ortodocşi. Şi care, corect, ar trebui citite în oglindă.

Exact ca activiştii comunişti, Andrei Caramitru răstălmăceşte (rău-)intenţionat faptele, de la comunicate oficiale şi până la realităţile cotidiene. Totul ca să stârnească o panică generalizată şi o ură violentă împotriva Bisericii şi a Ortodocşilor.

Furia sa este stârnită, cică, de faptul că „se iau măsuri de relaxare” de Înviere. Care măsuri nu prea sunt de relaxare, pentru că totul se face sub controlul direct al Poliţiei, Jandarmeriei şi, eventaul, al Armatei Române, dar şi cu măsuri de siguranţă sanitară egale cu sau mai mari decât cele luate pentru cumpărături şi magazine. Măsuri sanitare mai drastice decât cele normale înseamnă „relaxare”? În limba română, nu. Dar în creolo-română… orice nonsens face sens

Revin!
Nu există situaţie în care Poliţia, Jandarmeria şi Armata să stea pe lângă angajaţii sau voluntarii magazinelor şi firmelor de comerţi, ca să se asigure că se respectă normele sanitare. Da, se fac uneori controale. Atât. Însă pentru Biserică statul nu permite aşa ceva. Nu permite prezenţa la slujbe cu păstrarea distanţei şi celelalte norme de protecţie. Se permite în magazine, dar nu în biserici. Şi „relaxarea” în zilele de Paşti constă în faptul că din toată libertatea religioasă cică existentă în Republica România se lasă Ortodocşilor numai două lucruri: primirea anafurii numită paşti şi primirea luminii. Totul cu norme sanitare mai stricte decât în magazine, sub supravegherea Poliţiei, Jandarmeriei şi, eventual, Armatei.

Pe scurt, din toată bogăţia liturgică unică a Ortodoxiei din vremea Paştilor, din cozile la Împărtăşanie, din Deniidin privegheridin Denia celor 12 Evanghelii, din scoaterea Crucii, din Liturghia Joii celei Mari, din Prohod, din toate, toate rânduielile creştine de Paşti, se îngăduie doar împărţirea anafurei şi luminii… cu măsuri sanitare extreme şi sub controlul Poliţiei şi Jandarmeriei.

Ceea ce face din isteria lui Andrei Caramitru un gest fie infantil – dar vorbim despre un politician U.S.R., nu despre un oarecare ameţit de băuturi sau prafuri –, fie un gest politic. Un gest politic extremist, de discriminare religioasă extremistă, de declarare şi propagare a urii religioase.

Dacă Andrei Caramitru ar fi un om cinstit, şi-ar fi exprimat îndoielile, dacă le avea. Poate măsurile sanitare i se par prea stricte, sau i se par prea laxe. Ar putea să-şi spună părerea şi să arate de ce i se par aşa. Poate că i se pare altceva. Ar trebui să arate de ce i se pare, ce argumente are. Aşa ar face un om corect.
Dar Andrei Caramitru s-a dovedit şi în trecut, şi de această dată, un comunist dominat de o ură fanatică împotriva Bisericii, împotriva Ortodoxiei. Ca şi alţii asemenea, are un loc bun în U.S.R. Şi ca orice activist comunist, el este sigur că deţine o serie de adevăruri absolute care se pot rezuma la ură; mai exact, la ura cea mai oarbă împotriva Ortodoxiei, Bisericii, clericilor şi credincioşilor. Textele pe care le-a emis – şi pe care le-am putut vedea direct pe facebook – sunt lipsite de conţinut logic, dar pline de conţinut emoţional comunist.

Andrei Caramitru pretinde că măsurile luate de Paşti vor duce la o răspândire fantastică a gripei COVID-19. Nu are niciun argument ştiinţific – ştiinţa este pentru Comunişti doar un pretext, o unealtă propagandistică, nu un principiu de gândire, vorbire şi purtare.

Să zicem, de dragul discuţiei şi al sufletelor rătăcite, că Andrei Caramitru ar fi văzut, într-adevăr, o hibă reală în măsurile luate. Că dezinfectanţii folosiţi nu sunt buni, că mânuşile sunt insuficiente şi trebuie două pe fiecare mână, că trebuie şi ochelari de protecţie, nu doar măşti… orice. Să zicem că ar fi văzut aşa ceva, că ar fi făcut o comparaţie cu protocoalele de protecţie sanitară din Germania, S.U.A. ori Franţa şi lipsea ceva. Logic, civilizat, ştiinţific, decent, era să facă un memoriu sau măcar o sesizare cu argumente clare, către Ministerul de Interne, Patriarhie, Guvern, Sfântul Sinod, etc. Şi să spună ceva de felul: „După cum arată studiul X şi studiul Y, măsura cutare este insuficientă şi trebuie completată astfel”. Există mecanisme legale, clare şi rapide, pentru ca o sesizare corectă, argumentată, să producă efecte. Înţelegeţi principiul?
Dacă eşti un cetăţean decent, cu atât mai mult un politician decent, reacţia faţă de o măsură greşită, oricât de greşită, nu este aceea a revărsării de ură faţă de o etnie, religie, naţionalitate etc. Este aceea de a acţiona, decent şi legal, pentru îndreptarea greşelii. Doar că aici o asemenea acţiune, decentă şi legală, este imposibilă, pentru că lipseşte greşeala: nu se poate invoca niciun motiv adevărat, ştiinţific, ca argument pentru a opri acţiunea de distribuire a anafurei şi luminii de Înviere.

Tot de dragul discuţiei şi al sufletelor rătăcite amintesc faptul că simplul act al circulaţiei nu poate fi invocat în acest caz. Câtă vreme se permite tuturor cetăţenilor români să iasă din casă pentru mişcare de întreţinere sau sport solitar, este limpede că simplul act al circulaţiei nu poate fi invocat. Cu atât mai mult folosindu-se mijloace de protecţie sanitară fără precedent. Chiar Andrei Caramitru, astăzi plin de spume de pretinsă indignare, nu s-a isterizat până acum pentru această prevedere, mult mai cuprinzătoare, a ieşirii oamenilor pe lângă casă. Dar a făcut-o pentru măsurile mult mai restrictive privitoare la împărţirea anafurei şi luminii de Paşti. Q.E.D.

Este absolut clar, ştiinţific obiectiv privind, că Andrei Caramitru nu este mânat în isteria sa publică de „grija faţă de oameni”, aşa cum, comunist, pretinde. Este mânat doar de ura faţă de religie, şi mai ales faţă de Ortodoxie. Conducătorii sovietici ai Ministerului de Interne de după 1948 ar fi foarte mândri de el!

Nu voi reda aici abjecţiile pe care Andrei Caramitru le-a revărsat la adresa mea, a părinţilor mei, a copiilor mei şi a tuturor celor care suntem ortodocşi, a Credinţei noastre, a ierarhilor noştri etc. Este fără rost. Nici nu mă aştept ca U.S.R. să îşi ceară iertare pentru încă un membru de marcă al lor stăpânit de fanatismul anti-ortodox tipic bolşevicilor, naziştilor şi altor extremişti de stânga. Dar…

O să mă opresc la un fapt esenţial şi pentru Andrei Caramitru, şi pentru fiecare dintre noi: mândria nemărginită, trufia, aroganţa. Patima ce l-a prăbuşit pe Lucifer din strălucirea înaltă a Raiului în întunericul de neant al Iadului. Pentru că zice acest copil rătăcit din politica usr-istă:

Eu nu o să mai calc niciodată în vreo biserică ortodoxă.” (bine, el zice asta fără diacritice şi cu majuscule, adică zbierat)

Asta după ce a spus, făţarnic,

Am fost botezat ortodox.

Da, Andreiuţ puiule, poate ai fost botezat ortodox, dar sigur ai fost crescut comunist. Asta de ce nu o spui? Pentru că nu ai mai avea impactul manipulator pe care ţi-l doreşti?

Recunoaşte sincer: ai fost educat comunist în familie şi în şcoală. Sau, mai precis, neocomunist. O ramură a Comunismului, mai recentă, însă la fel de fanatică, iraţională, anti-creştină şi ridicolă precum Bolşevismul. În gândirea asta ai crescut, în gândirea asta te-ai format: în Neocomunism. Asta este religia ta. De multă vreme propovăduieşti ideile comuniste, de multă vreme reverşi ura împotriva Bisericii. În acest context invocarea botezului tău este la fel de absurdă ca invocarea faptului că te-ai născut în România. Şi botezul, şi naşterea în România, sunt doar nişte seminţe: fără îngrijire sunt sterpe şi invocarea lor este cel mult caraghioasă.

Şi, dincolo de asta, Andreiuţule furios, pe cine crezi că păgubeşti?
Pe tine.
Doar pe tine.

Biserica există ca să-i elibereze pe oameni de robia păcatului şi patimilor, să îi ajute să îşi ridice privirea către Dumnezeu şi să devină asemenea Lui. Rostul Bisericii – pe care tu nu l-ai înţeles niciodată – este înălţarea spirituală şi îndumnezeirea oamenilor.

Dar – şi Biserica Ortodoxă totdeauna a respectat acest lucru – există libertatea de alegere, libertatea de conştiinţă. (Ştii, Andrei, cea pe care tu şi ceilalţi extremişti de stânga o negaţi Creştinilor. Greu să înţelegi ideea asta, ştiu!)

Biserica, adică Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, nu a impus niciodată, nimănui, convertirea, credinţa, viaţa creştină. Ea cheamă, îndeamnă, călăuzeşte. Nu sileşte. Silirea este lucrarea diavolului. Iar dragostea cu sila – adică ceea ce au făcut şi fac extremiştii de stânga – se numeşte viol.

Deci, poţi pleca din Biserică, dacă ai fost în ea. Dacă nu ai fost în ea, lepădarea pe care o faci devine şi tardivă şi fariseică. Dar, oricum, tardiv şi fariseic poţi să te (re-)lepezi. Ne pare rău pentru tine şi pentru sufletul tău. Atât. Altfel spus, în afară de faptul că îţi faci rău singur n-ai făcut nimic. A, că dai şi altora exemplu negativ? Tot ţie îţi faci rău în primul rând.

Însă, ştii care este treaba?

Oricât de măreţ te-ai crede încercând să lupţi împotriva Bisericii de fapt eşti doar caraghios.

Au mai încercat unii cu mai multă putere decât tine şi mai inteligenţi decât tine: Nero, Diocleţian, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler şi mulţi alţi dictatori cu oamenii lor. Până la urmă au murit şi ei, cum o să mori şi tu, şi i-a luat dracu’. Îţi doresc să te trezeşti înainte să te ia dracu’, pentru că în Iad toată şmechereala asta comunistă o să-ţi atârne de picioare.

Nu faci nimic mai mult decât făcea Saul înainte să devină Pavel: îţi faci rău singur.

Revin la cititorii mei adevăraţi.

Vă daţi seama că toată isterizarea asta „redardă” (ca să-l citez pe isterizat) este doar o purtare obişnuită a Comuniştilor? Cam aşa se isteriza „tovarăşa” în faţa bisericilor pe care ţinea să le demoleze. Şi, la fel de „argumentat”, explica şi ea că Biserica „se opune progresului”…

Vorba lui Eminescu

Alte măşti, aceeaşi piesă, alte guri, aceeaşi gamă
Înşelat atât de-adese, nu spera şi nu ai teamă.

Deci, nu speraţi că U.S.R. se va dezice de un vector al urii, extremismului şi creştinofobiei. Sau că îşi va cere iertare. De la început a promovat extremiştii anti-creştini, acesta este doar un caz dintre multe.
Nu speraţi că Andrei Caramitru îşi va cere iertare pentru propaganda urii şi fanatismului anti-ortodox, pentru calomnie, insultă şi toate celelalte. La nivelul lui de spiritualitate e greu să poată produce altceva. Deocamdată. Poate, peste ani, să se maturizeze şi să se pocăiască…
Nu speraţi că sunt puţini cei care îi urmează pe Neocomunişti. Cei care s-au spus Sovieticilor au fost majoritari, majoritari au fost cei care i-au votat pe Iliescu şi Roman, majoritari sunt cei care votează şi astăzi cu partidele neocomuniste (de la P.S.D. la U.S.R.).

Dar, de asemenea, nu vă temeţi!

Încercări au fost şi vor fi totdeauna. Oamenii lui Dumnezeu au trecut peste ele mereu, transformându-le în scări pe care au urcat către Rai.

Dincolo de toată răutatea oamenilor şi vremurilor, ca dincolo de norii întunecaţi ai furtunilor, străluceşte neatinsă lumina de Sus.
Şi cei care o caută o vor găsi.

lumina lumineaza 01

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mi se plângea cineva de comentariile pline de ură la postările lui Andrei Caramitru. În care Ortodocşii sunt insultaţi în fel şi chip, la fel şi Biserica. Deoarece am crescut în Comunism ştiu că acesta este limbajul obişnuit al Comuniştilor. Liniştiţi-vă! Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina iubirii faţă de Dumnezeu.

P.P.S. Pentru cei care nu ştiu la ce s-a isterizat Andreiuţu Caramitru, cred că cel mai de folos este acest articol (daţi click).

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă


1 Culmea este că am fost scos la careu într-o zi de luni, înainte să cântăm. Ceea ce înseamnă că cineva a turnat, adică a fost vreun coleg iubit care a socotit frumos să se ducă la directoare – sau la un profesor care să meargă mai sus – şi să mă reclame că îmi bat joc de Partid şi Conducătorul Iubit. Ce-i drept, am fost mândru să fiu scos la careu pentru această învinuire: era prima recunoaştere oficială a luptei mele, oricât de copilăreşti, împotriva ocupanţilor României.

Teologia Istoriei. Lupta socială ca imanenţă a lumii căzute

Cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Creştinilor, îi vor prigoni orice ar fi, oricât bine ar face, oricât de înţelegători ar fi. De ce?
Hai să vedem întâi cum?

Dacă ei (anti-creştinii) sunt majoritatea, vor vorbi despre democraţie şi voinţa majorităţii spre a-şi impune ideile; dacă sunt minoritari vor vorbi despre drepturile minorităţilor şi discriminare pozitivă, despre voinţa minorităţii, spre a îşi impune ideile . Dacă sunt majoritatea vor zice că Biserica trebuie să se supună Statului, care este determinat de majoritate, astfel încât puterea să fie a lor. Dacă sunt minoritari vor cere ca Statul să fie independent de popor, de majoritate, pretinzând că altfel sunt nedreptăţiţi; şi vor pune mâna pe putere pas cu pas, ca parte a „reprezentării minorităţilor„. Dacă sunt majoritari vor cere supunere faţă de voinţa majorităţii. Dacă sunt minoritari vor cere supunerea majorităţii faţă de elita minoritară ce se pretind a fi. Etc., etc.

Adevărul este că Iadul nu a fost creat din dorinţa lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Lucifer şi supuşilor lui de a avea o lume a lor, în care să îşi poată manifesta opoziţia faţă de bine, frumos, curat, adică răutatea, urâţenia, murdăria. De ce? Pentru că existenţa în acelaşi loc a celor care iubesc binele şi a celor care urăsc şi vor răul aduce suferinţă ambelor părţi. Este un fenomen simplu şi absolut.
De aceea şi Omenirea, căzută în păcat, are de înfruntat neîncetat dilema întâlnirii unor părţi diferite şi a armonizării lor. Nici măcar nu este nevoie să fie unele care vor bine şi unele care vor răul! Este de ajuns să vrea forme diferite ale amestecului de rău şi bine tipic omenesc, ori să vrea forme diferite de rău: deja se vor lupta între ei. Ca urmare, orice societate, orice stat, se construieşte pe o ambiguitate morală, pe o încercare de a armoniza definiţii, înţelegeri şi manifestări diferite ale binelui şi răului. O încercare niciodată reuşită.

O dovadă simplă sunt ţările sau regiunile care, ca urmare a unui capitalism sănătos (economic vorbind), au ajuns la bunăstare. Poate să fie vorba despre unele părţi ale Italiei sau despre Danemarca, despre Canada ori Suedia, despre Japonia sau regiuni ale Franţei. Pretutindeni unde există bunăstare, prosperitate, veţi găsi oameni puternic supăraţi pe sistem, care se pretind nedreptăţiţi pe el şi încearcă să îl distrugă. Desigur, în cele mai multe cazuri logica şchioapătă puternic şi fariseismul este nota dominantă. Un exemplu tipic este al sondajelor făcute de organizaţii conservatoare în campusurile stângiste din SUA: în covârşitoare majoritate studenţii se pronunţau pentru asigurarea gratuită de către SUA a educaţiei pentru imigranţii ilegali şi atacau SUA, respectiv Guvernul SUA, pentru că nu asigură acest învăţământ gratuit pentru imigranţii ilegali; însă toţi aceşti intervievaţi au refuzat să dea o parte din bursa lor sau din banii de buzunar pentru imigranţii ilegali pe care pretindeau că îi susţin…

Altfel spus, oamenii susţin adesea cu multă tărie lucruri ce sunt pe dos faţă de propriul sistem de valori. Şi, de foarte multe ori, doar după ce se ajunge la acele lucruri îşi dau seama că de fapt nu le vor! (De câte ori o fată nu a alergat după un băiat pentru ca apoi să sufere pentru că este cu el! Şi invers, desigur!)

Ca urmare, armonizarea tuturor voinţelor, tuturor culturilor şi sistemelor morale într-un stat este o imposibilitate.

Un exemplu puternic este acela al SUA. Pentru a armoniza voinţele, culturile, sistemele morale foarte diferite, s-a folosit principiul autonomiilor locale: state, regiuni, oraşe. Fiecare dintre acestea îşi poate stabili propriul sistem, propria conducere, propriile legi. Totuşi, pentru a fi o federaţie de state, toate acestea au fost nevoite să renunţe la unele dintre valorile lor. Pentru ca Utah să devină parte a SUA a trebuit să renunţe, oficial dacă nu de facto, la poligamie, esenţială pentru cultura mormonă. Pentru a face parte din SUA state, regiuni şi oraşe fundamentalist (neo)protestante au fost nevoite să accepte egalitatea cu alte religii – o încălcare foarte grea a principiilor lor de bază. Etc., etc. Mai mult, chiar în clipa de faţă, există o luptă de-a dreptul teribilă între adepţii totalitarismului de stânga, ce vor nivelarea bolşevică a SUA, şi zona de centru (centru-centru-dreapta) reprezentată de Donald Trump, care încearcă păstrarea principiilor Părinţilor Fondatori ai SUA.

Ca urmare, totdeauna Statul şi valorile sociale sunt rezultatul luptelor şi armistiţiilor între feluritele forţe sociale. Grupul care renunţă la această luptă, care se aşează în pasivitate, care îşi lasă „drepturile” în grija altora va ajunge la înrobire şi, dacă nu este destul de rentabil înrobit, la distrugere.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

sf_victor_sf_mina

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ţinta falsă şi Ţelul adevărat. Sfânta Maria Egipteanca

În valurile politice, deci şi mediatice, ale „Crizei COVID-19”, mulţi şi-au pierdut ţinta… dacă o mai aveau.

Spune Sfântul Apostol Pavel

Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Christos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus” (Filipeni 3.12-14)

Deci, care este ţinta vieţii noastre, dacă nu suntem înşelaţi de diavol?
Răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus.

Şi atunci, „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8.35-39)

Maria Egipteanca, după ce a intrat în pustie, a trăit acolo 47 (patruzeci şi şapte) de ani, întâi luptând 17 ani împotriva patimilor cu cea mai tare voinţă.
Această voinţă nu era însă de ajuns, căci puterea patimilor o aprindea din vreme în vreme; însă ea cădea înaintea lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului stătea în rugăciune până se izgonea aprinderea.
Iar când s-a izbăvit de patimi, după al 17-lea an, a trăit mai departe în pustie încă 32 de ani.
În al 30-lea an i-a fost trimis Părintele Zosima, căruia i s-a spovedit într-o spovedanie publică ce doar cei curăţiţi o pot face. În anul următor l-a revăzut în Joia Mare, când a primit Sfânta Împărtăşanie. Iar în al 32-lea an al nevoinţei sale a plecat în Cerurile de care devenise atât de apropiată.

Înţelegem oare aceste lucruri?
Înţelegem oare viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
Înţelegem oare că o desfrânată – ca noi toţi, într-un fel sau altul – a ajuns la o uimitoare plinătate a Duhului Sfânt în această viaţă?
Şi că a fost în Biserică, deşi de 47 de ani nu mai călcase într-o biserică?

Toate trec; şi cele bune, şi cele rele.
Cu adevărat înfrânt este doar cel care se dă bătut; altfel, orice înfrângere şi orice biruinţă sunt trecătoare.
Singura biruinţă veşnică este cucerirea Cerurilor.

Suntem, acum, despărţiţi de biserici, dar nu de Biserică.
De Biserică suntem despărţiţi doar dacă vrem să fim despărţiţi.

Stând aproape de duhovnicul nostru, vom găsi călăuzire atunci când puterile ne vor fi mai slabe decât ale Mariei Egipteanca.
Ea a fost singură cu adevărat, noi putem să vorbim cu duhovnicul nostru, cu preoţii noştri, putem să le ascultăm cuvântul, putem să primim sfat, putem să alergăm la ţintă, la răsplata chemării celei de sus, la Dumnezeu!
Cu Dumnezeu înainte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  20171210_145045

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz – „Hotel California” de Eagles

Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz Hotel California de Eagles

Introducere

Eseul acesta face parte dintr-un proiect mai vechi. Încă din 2002 îmi propusesem o analiză a unor cântece binecunoscute în lumina celebrei sintagme Din cuvintele tale te voi judeca!” (Luca 19.22). De multe ori m-am gândit la această frază şi mi-am dat seama că, de foarte multe ori, dincolo de toată făţărnicia noastră – şi cine nu ştie că o are se află într-o auto-înşelare extremă – atunci când vorbim „ne dăm pe faţă” (ca să folosesc un cuvânt popular foarte potrivit). Căci din prisosul inimii grăieşte gura1, într-adevăr. O întâmplare petrecută, cred, în 2005 mi-a întărit această dorinţă. Însă, având mult prea multe de făcut, nu am izbutit să mă ocup serios de proiect. Am izbutit, iată, o primă parte. Nădăjduiesc să vină şi alte câteva. Chiar şi acest prim eseu este, din punctul meu de vedere, foarte neşlefuit. Dar m-am gândit că dacă nu îl arunc în apă, nu învaţă să înoate… Altfel spus, eventualele critici, sugestii şi observaţii mă vor ajuta să-l şlefuiesc. Mulţumesc anticipat!

Rostul acestei lucrări este ajutorarea cititorului în înţelegerea adevărului ce străbate prin măştile păcatului. Nu există, în această epocă, nicio societate creştină – din câte cunosc eu. Toate societăţile contemporane sunt dominate de culturi materialiste, (neo)marxiste, consumeriste, în cel mai bun caz clasic-capitaliste – dar şi acestea, de obicei, puternic infectate de teologia tâlhăriei şi lenei numită şi ideologie de stânga. Şi, ca urmare, există o puternică lucrare de justificare a păcatului şi patimilor – de la perversiuni şi avort la tâlhăria motivată, pervers, prin egalitarism.

Cântecele sunt roadele acestor societăţi. Şi adeseori promovează exclusiv curvia şi perversiunile sexuale, drogurile, beţia – într-un cuvânt, exact patimile cele mai distructive.
Totuşi, paradoxal la prima vedere, pentru cine este atent la cuvintele acestor cântece adevărul iese la iveală. Căci din prisosul inimii grăieşte gura…

Voi mai adăuga faptul că această înţelegere duhovnicească a societăţii şi manifestărilor ei face parte din Teologia Istoriei aplicată. (Este vorba, desigur, despre Teologia Ortodoxă a Istoriei.)

rock formation
Photo by Arnie Watkins on Pexels.com

Studiu de caz, Hotel California de Eagles

Hotel California este un cântec – melodie şi text – lansat de formaţia americană Eagles în Februarie 1977. Melodia a fost compusă de Don Felder, textul este creaţia lui Glenn Fray, voce Don Henley (în forma originală, există şi alte versiuni), chitară electrică Don Felder şi Joe Walsh. După mai multe mărturii textul a fost, totuşi, retuşat cu ajutorul lui Don Henley şi Don Felder.

Hotel California a fost şi este un succes uriaş. Dincolo de premiile primite (de multe ori prea puţin semnificative pentru valoarea unei opere), există o receptare uriaşă a cântecului – una din reinterpretările celebre fiind realizată de Gipsy Kings – şi nenumărate traduceri. Din SUA până în Coreea şi din România în Mexic, Argentina ori Africa de Sud, întreaga lume a ascultat – şi mulţi au fredonat – Hotel California.

În înţelegerea textului există, desigur, două abordări.

Prima este aceea a înţelegerii intenţiei creatorului.
A doua este a încercării de a înţelege ce spune textul dincolo sau independent de intenţia creatorului.

Dacă vrem să vedem lucrurile din punctul de vedere al creatorului – sau, aici, al creatorilor – ne izbim de o mare problemă: punctul lor de vedere s-a schimbat.

De la început şi până prin 2012 Glenn Fray şi ceilalţi au spus, repetat, că sensul cântecului este acela de critică a materialismului şi exceselor – jocuri de noroc, desfrânare, beţie, droguri – pe care le-au văzut în California, şi mai ales în Los Angeles.

Desigur, Glenn Fray a mai spus – şi merită ţinut minte – că „ne-am hotărât să creăm ceva straniu, doar să vedem dacă putem”. Fraza nu poate fi luată ca atare şi absolutizată, aşa cum a încercat în 2018 o prezentare BBC. Pentru că, dincolo de această idee iniţială – dacă şi cât a existat – se află o muncă prelungită, în care s-au retuşat sistematic muzica şi textul. Pe o anumită linie.

Totuşi, este adevărat, fraza lui Glenn Fray are o anumită valoare de adevăr: opera iese adeseori de sub controlul creatorului, ajungând să fie altceva decât a vrut sau a crezut cel care a făcut-o. Dar, repet, în acest caz chiar Glenn Fray acceptă, alături de ceilalţi, că dincolo de dorinţa „de a crea ceva straniu” se află întâmplări ale vieţii lor, experienţa lor, înţelegerea lor faţă de lume şi de toate cele trăite.

În esenţă, este un cântec despre întunericul interior al visului american şi despre excesele din America, lucruri despre care noi ştim o grămadă”, spunea Don Henley într-un interviu din 2002.

Don Felder va confirma această interpretare şi în 2012, într-un interviu pentru Songfacts. A vorbit atunci pe larg despre clipa în care ei – cei care nu erau din Statul California – se apropiau prin deşert, noaptea, de Los Angeles. Erau la peste 100 de mile (170 km) de oraş, dar deja luminile mişcătoare ale acestuia se reflectau pe cer (anii ’70 ai secolului XX). Au simţit energia oraşului, chiar de la acea distanţă uimitor de mare, energie care s-a materializat în mintea lor sub chipul vedetelor de cinema, stelelor de pe Bulevardul Hollywood, plajele, bikinii, palmierii etc. Mirosul plantelor din deşert le-a rămas în memorie – şi a creat mai târziu sintagma celebră mirosul cald de colitas ridicându-se în aer. Ulterior toate acestea s-au cristalizat subconştient sub impresia creată de oraş direct, prin viaţa de zi cu zi. Au găsit aici o lume în care excesele deveneau dependenţă, până la nivelul de a fi impuse tuturor. Şi, chiar dacă înţelegeai cumva că nu este bine, erai cumva prins într-un angrenaj din care nu puteai să ieşi. De aici, de pildă, şi termenul de colitas folosit pentru plantele din deşert. Acestea aveau, în noapte fierbinte în care Don Felder se întrepta către Los Angeles, „un fel de miros înţepător, aproape supărător”. Mai târziu, într-o seară la hotel, când, se pare, au încercat experienţe de fumat ameţitoare, Joe Walsh avea să ajungă să spargă pereţii, într-un moment în care i se părea că nu mai găseşte ieşirea. Dincolo de nota de plată (de 28.000 de dolari), experienţa mirosului acelor… ţigări avea să se unească, într-un fel, cu ideea dezmăţului, dar şi cu aroma puternică şi neplăcută a plantelor din deşertul californian. Termenul colitas este de inspiraţie mexicană, fiind folosit ca termen vulgar sau sexual pentru imaginea văzută din spate a bazinului femeilor (acei „bikini” amintiţi de Don Felder sunt o sinteză eufemistică reuşită a termenului). Termenul mai este folosit tot în înţeles sexual, pentru altă parte (foarte) intimă a femeii. Altfel spus, după Eagles (cel puţin până în 2012) Hotel California este despre capcana excesurilor tipice pntru California – droguri, sex, beţie, lăcomie, lene etc. Şi, foarte important, despre şarpele ce se ascunde în aparenţe atrăgătoare pentru a-i ucide pe cei care, cuceriţi, îşi pierd discernământul şi intră în capcană2.

În 2013, însă, interpretarea se schimbă.
Don Henley spune, dintr-o dată, că este „un cântec despre o călătorie de la inocenţă la experienţă”. Exprimarea este atât de corectă politic încât dezamăgeşte.
Dar, după cum am amintit, BBC va aranja lucrurile şi mai bine pe o linie corectă politic pretinzând că, de fapt, versurile nu au niciun înţeles anume, nu s-a intenţionat nimic, şi orice interpretare este corectă.
Este o versiune pe care cei din Eagles care mai trăiau după 2013 au început să o susţină repetat.
„Am încercat să dăm cât mai multe înţelesuri”, spunea Glenn Frey (2016), de pildă, iar Don Felder susţine şi astăzi varianta lipsei de intenţie şi de înţeles.

Desigur, se poate spune că cei care au creat Hotel California se tem de potenţiala ofensivă a veşnic ofensaţilor stângişti. Şi de aceea au renunţat la interpretările, variantele şi explicaţiile date din 1977 până în 2013.
Dar, de asemenea, se poate spune şi că s-au maturizat şi, în loc să braveze pretinzând felurite intenţii şi interpretări, au curajul să spună că ce a ieşit a fost strict întâmplător.

Chiar dacă mie mi se pare puţin credibilă a doua variantă, poziţia mea este, evident, subiectivă. Nu am fost acolo atunci când au compus şi au lansat piesa (aveam 3, respectiv 4 ani numai, ca să nu mai spun că eram în alt stat, de pe alt continent, în celălalt bloc politic al vremii). Dacă nu am fost acolo, nu pot pretinde că am o dovadă absolută a ceea ce a fost realitatea – s-a intenţionat o critică a dezmăţului şi excesului devenite normalitate şi ideal în cultura de stânga americană, sau a fost o producţie muzicală şi poetică întâmplătoare, fără altă intenţie anume decât de a realiza „ceva ciudat” şi „interpretabil”.

Dar nici nu are prea mare însemnătate care dintre cele două ziceri este adevărată!

De ce?
Pentru că, aşa cum am amintit, chiar şi atunci când artistul sau artiştii pleacă de la un plan, de la dorinţa de a exprima ceva etc., se întâmplă să iasă cu totul altceva.
Dacă a fost cu intenţie sau nu, dacă declaraţiile de ambiguitate ideatică ţin de laşitate sau de curaj, este un fapt care, până la urmă, ţine de oamenii formaţie, nu de cântec.

Valoarea cântecului este dată de ceea ce exprimă el, cu sau fără voia creatorilor. (Desigur, aici apare şi un impact asupra vieţii acestora, mai ales după moarte, ceea ce de obicei se uită ori se trece sub tăcere.)

city buildings and trees during golden hour
Photo by Roberto Nickson on Pexels.com

Hai să vedem textul cântecului!

Hotel California – textul

Limba Engleză

Limba Română

[Prima strofă]

On a dark desert highway
Cool wind in my hair
Warm smell of colitas
Rising up through the air
Up ahead in the distance
I saw a shimmering light
My head grew heavy and my sight grew dim
I had to stop for the night.
There she stood in the doorway
I heard the mission bell
And I was thinking to myself
„This could be Heaven or this could be Hell”
Then she lit up a candle
And she showed me the way
There were voices down the corridor
I thought I heard them say


[Refren 1]

„Welcome to the Hotel California
Such a lovely place (Such a lovely place)
Such a lovely face
Plenty of room at the Hotel California
Any time of year (Any time of year)
You can find it here”


[Strofa a II-a]

Her mind is Tiffany-twisted
She got the Mercedes Benz
She got a lot of pretty, pretty boys
She calls friends
How they dance in the courtyard
Sweet summer sweat
Some dance to remember
Some dance to forget
So I called up the Captain
„Please bring me my wine”
He said, „We haven’t had that spirit here since 1969”
And still those voices are calling from far away
Wake you up in the middle of the night
Just to hear them say

[Refren 2]

„Welcome to the Hotel California
Such a lovely place (Such a lovely place)
Such a lovely face
They living it up at the Hotel California
What a nice surprise (what a nice surprise)
Bring your alibis”

[Strofa a III-a]

Mirrors on the ceiling
The pink champagne on ice
And she said: „We are all just prisoners here
Of our own device”
And in the master’s chambers
They gathered for the feast
They stab it with their steely knives
But they just can’t kill the beast
Last thing I remember, I was
Running for the door
I had to find the passage back
To the place I was before
„Relax,” said the night man
„We are programmed to receive
You can check out any time you like
But you can never leave!”

[Solo chitară]

[Prima strofă]

Pe o autostradă în deşertul întunecat
Vântul răcoros în părul meu
Miros cald de colitas
Ridicându-se prin aer
Înainte, în depărtare,
Am zărit pâlpâind o lumină
Capul mi se îngreuia şi privirea mi se întuneca,
Trebuia să mă opresc peste noapte.
Iat-o stând la intrare!
Am auzit clopotul misiunii
Şi m-am gândit în sinea mea
„Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.
Apoi a aprins o lumânare
Şi mi-a arătat drumul.
Erau voci slabe pe coridor
Am crezut că le aud zicând

[Refren 1]

Bun venit la Hotel California!
Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)
O faţă aşa de atrăgătoare
E plin de camere la Hotel California
În orice parte a anului (În orice parte a anului)
Poţi găsi una aici.

[Strofa a II-a]

Mintea ei era sucită de Tiffany
Ea obţinuse Mercedes Benz-ul
Ea obţinuse o mulţime de drăguţi, drăguţi băieţi
Ea îi numea prieteni.
Cum dansau ei în curtea interioară
Dulcea verii transpiraţiei
Unele dansuri de reamintit
Alte dansuri de uitat.
Deci l-am chemat pe Căpitan:
„Te rog, adu-mi vinul meu!”
El spune „Nu am mai avut acest spirit aici din 1969!”
Şi încă acele voci chemau de departe,
Trezindu-te în mijlocul nopţii
Doar să le auzi zicând

[Refren 2]

Bun venit la Hotel California!
Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)
O faţă aşa de atrăgătoare
Ei trăiesc sus la Hotelul California
Ce surpriză plăcută! (Ce surpriză plăcută!)
Adu-ţi alibiurile.

[Strofa a III-a]

Oglinzi pe tavan,
Şampania roză la gheaţă
Şi ea spune: „Noi toţi suntem doar prizonieri aici
Prin propria noastră vrere.”
Iar în camerele stăpânului
Se adunaseră pentru ospăţ
L-au înjunghiat cu cuţitele lor oţelite
Dar totuşi n-au putut ucide fiara.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, eram
Fugind să găsesc uşa,
Trebuia să găsesc trecerea
Către locul în care fusesem înainte
„Relaxează-te”, a spus omul nopţii
„Suntem programaţi să primim,
Poţi să-ţi faci cerere de ieşire oricând vrei
Dar nu poţi să pleci niciodată!”

[Solo chitară]

Analiza propusă de mine este a ceea ce exprimă textul.

Primele opt versuri zugrăvesc o imagine tipică a vremii:

Americanul tânăr, aventurier, călătorind pe largile şi lungile drumuri americane pe motocicletă sau în maşina decapotabilă, ori în camioneta cu geamurile larg deschise. Deşertul a fost totdeauna o teamă şi o atracţie pentru americani, prezenţa lui se încadrează în tiparul clasic. Dar prezenţa lui aici, în contextul dorinţei finale „trebuia să găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”, arată că înţelesul este dublu. Deşertul – în care se ridică aroma caldă a ispitelor – este lumea obişnuită, dinainte de Hotelul California. O lume de care mulţi sunt nemulţumiţi, care li se pare seacă (deşertică) şi în care ispitele sunt (erau!) mai mult o aromă decât o prezenţă constantă.

Aici trebuie amintit că majoritatea membrilor Formaţiei Eagles au o origine simplă şi sănătoasă, în clasa de mijloc americană. Clasă care, în anii ’60-’70 ai secolului XX era subiectul nemulţumirii şi atacurilor tinerilor. Era prea cuminte, prea decentă, prea tradiţionalistă. Tinerii – manipulaţi de propaganda bolşevică începută încă în perioada interbelică – voiau „libertatea” de a se lăsa duşi de pofte, patimi, ispite. Voiau să urmeze „aromele”, erau obosiţi de viaţa cuminte, li se părea că această viaţă le limitează gândirea, spiritualitatea. Cine cunoaşte epoca ştie că aceste lucruri îi sunt pur şi simplu caracteristice. Mişcarea Hippy, mare succes sovietic, este lansată în 1960, iar în 1970 era deja o parte a realităţii cotidiene. Vom vedea mai încolo încă o dovadă categorică a acestor legături între text şi realitatea revoluţionară (flower-power & Co.) a vremii.

Dorinţa de a te retrage pentru a te odihni peste noapte este la fel de firească precum dorinţa ieşirii din „cotidianul banal” al clasei de mijloc în ethosul tineretului american de atunci.

Merită observat că în acea vreme dormitul în deşert sub cerul liber, în sau pe maşină, ori pe o pătură aşezată pe pământ/piatră, era ceva firesc. Dar…

Dar în depărtare eroul cântecului vede pâlpâind o lumină. Ideea de a opri acolo i se pare dintr-o dată atrăgătoare. Evident, cine refuză puţin lux dacă îl poate avea?

Şi vine şocul, alarma, schimbarea de tonalitate, cum vreţi să-i spunem.

Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Textul atrage atenţia asupra ei, al doilea personaj al cântecului. Pentru ca prezenţa ei să aibe un asemenea impact, evident, este de presupus că era spectaculoasă în sensul obişnuit al tinerimii vremii: adică sexy. Versurile următoare confirmă categoric această interpretare.

Fac aici o paranteză necesară: e limpede că termenul de sexy este insultător. El înseamnă, ad-literam „de făcut sex” ori, puţin extins „bun/bună pentru sex”, „de vrut pentru sex”. Este absolut clar că este un termen ce reduce persoana căreia îi este aplicat la valoarea sexuală cea mai vulgară. Este absolut clar că folosirea lui presupune dorinţe şi imagini sexuale legate exclusiv de aspectul şi/sau trupul persoanei ţintă. Şi reduce relaţia dintre cel/cea care foloseşte termenul şi ţinta exprimării la „sex” în cel mai animalic înţeles. A spune cuiva „eşti sexy” este totuna cu a-i spune „vreau să facem sex” (ori ceva şi mai vulgar, după nivelul vorbitorului). A crede că este un compliment să ţi se spună „eşti sexy” este totuna cu a crede că este un compliment să ţi se spună că eşti o jucărie sexuală.

Acest termen şi această gândire au provocat sute de milioane de abuzuri sexuale şi violuri. Cu cât termenul „sexy” este mai folosit şi privit ca normal, crezut compliment, cu atât vulgarizarea, deci implicit abuzurile, se înmulţesc. Eforturile disperate ale multor femei de toate vârstele de a-şi expune agresiv părţile sexuale secundare3 fac parte din această cultură, în care femeia „trebuie să fie sexy”. Delicat spus, în această cultură şi cu acest termen, femeia devine o păpuşă gonflabilă vie, bărbatul un vibrator viu. Dacă imaginea vi se pare vulgară sau şocantă, da, este, dar asta este cultura – sau kitsch-ul – care consideră bună gândirea perversă ce transformă insulta sexy în compliment.

Evident, nu discut aici despre discuţiile dintre soţi, care în mod normal nu afectează societatea. Dar, dacă atingem acest subiect, voi sublinia că centrarea căsătorie pe sex duce totdeauna la eşecul căsătoriei. Toate artificiile promovate de mass-media (neo)comunistă – gen „cum să trezeşti dorinţa partenerului într-o relaţie lungă” – sunt aberaţii totale. Şi nu fac decât să prelungească boala, dar nu să împiedice decesul. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie este o minune tocmai pentru că presupune dăruirea totală – un concept total străin egoismului contemporan. Iar o dăruire totală este ireversibilă. Într-o asemenea legătură vie, partea sexuală poate să fie sublimă, dar va fi totdeauna secundară, pentru că cei doi se iubesc unul pe celălalt. Spre deosebire de adepţii gândirii sexy, care iubesc doar formele şi caracterele sexuale secundare.

Veţi vedea mai jos că acestă paranteză nu este fără rost. Dimpotrivă, este foarte importantă pentru a înţelege mesajul cântecului.

Şi, revin pentru subliniere, trebuie să ţinem minte că ea este zugrăvită ca una dintre femeile care au renunţat la moralitate pentru plăceri, modă şi avere.

Ca să fie limpede acest lucru, fac un salt la versurile care o descriu, primele opt din a doua strofă.

Ea are mintea „sucită de Tiffany”. Tiffany & Co. este, pentru cei care nu ştiu acest lucru poate cea mai reprezentativă marcă americană de bijuterii „la modă”. Textul este aici clar: ea a devenit sclava modei şi bijuteriilor.

Eaobţinuse Mercedes Benz-ul”. Textul nu foloseşte expresia „She had the Mercedes Benz”, adică „avea Mercedes Benz-ul”. Ca urmare, accentul nu cade numai pe posesie, ci şi pe obţinere. Este, iarăşi, un element tipic al vremii. Să obţii hainele de la o anumită firmă, un anume tip de maşină etc. erau victorii glorioase pentru toţi cei dependenţi de modă. Forma „Mercedes Benz-ul” arată că este vorba despre acea maşinămaşina şmecheră, cum s-ar spune în mahalalele noastre – care „îţi dă clasă”, „îţi arată valoarea”. Ea reprezintă o lume în care valoarea nu mai este dată de ceea ce eşti şi de binele pe care îl poţi săvârşi, ci de ceea ce poţi cumpăra. A cumpăra devine, dacă ceea ce cumperi este de marcă, o victorie, o dovadă a valorii tale. Consumerismul este religie.

Este de reţinut aici şi faptul că un Mercedes Benz era în SUA apanajul celor cu foarte mulţi bani. Costa mult să-l cumperi şi te costa mult orice reparaţie cu piese originale. Altfel spus, ea, deşi la prima vedere o recepţionistă, are foarte mulţi bani peste ceea ce ar fi normal. De unde?

Eaobţinuse o mulţime de drăguţi, drăguţi băieţi”. Am ales această traducere deoarece originalul sugerează valoarea de „păpuşei” a băieţilor în cauză. Termenul „pretty” are totdeauna şi un înţeles diminutiv, alintător. Pentru un bărbat bărbătos (manly man), termenul este nepotrivit. Dar, deşi ea este, evident, femeie matură, ei sunt… băieţi. Sau, pe româneşte, păpuşei.
Pe scurt, ea este înfăţişată ca atrăgătoare (sexual), lacomă (de bani şi produse de marcă), dependentă de produse de marcă şi foarte disponibilă.

Această prezentare pe care am făcut-o este, cumva, un spoiler, o dezvăluire a ceea ce urmează. Deci poate să pară extracontextuală. Dar să ne dăm seama că pentru oricine ascultă cântecul de mai multe ori imaginea se aşează în (sub)conştient. Cu această imagine în minte, să ne întoarcem la versurile

Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Ea pare să emane o personalitate atât de puternică încât devine cel puţin la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât stabilimentul pe care îl reprezintă. Misiunea.

Aţi observat, probabil, că am pus un accent pe cuvântul misiune.

Acest cuvânt este folosit aici într-unul din înţelesurile spaniolo-americane, înţeles definind o casă de oaspeţi ţinută de o mânăstire, o biserică sau un centru misionar (catolic). Pe atuni camerele aveau Rozariul sau altă carte de rugăciuni catolică la dispoziţie, un Crucifix pe perete şi preţuri foarte bune. De asemenea misiune se mai foloseşte în mexicană şi pentru centrele misionare – ele putând să fie biserici, mânăstiri sau chiar aşezări misionare – dar şi pentru activitarea propriu-zisă misionară.

Termenul de misiune a rămas în uz şi în engleza americană (dar nu numai) cu înţelesul de clădire aparţinând unei misiunii, unui centru dedicat răspândirii unei religii. (Trec aici peste sensurile comune ale cuvântului.)

În clipa în care ea este cea care deschide calea spre interiorul misiunii, întrebarea „este Rai sau Iad?” nu doar importantă, ci chiar absolut necesară.
Asta cu atât mai mult cu cât „erau voci slabe pe coridor”!
El însă o urmează pe cea care îl conducea, fără să asculte cu adevărat acele voci.

Ajungem astfel la refren, care, în numele vocilor, spune

Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/ O faţă aşa de atrăgătoare/ E plin de camere la Hotel California/ În orice parte a anului (În orice parte a anului)/ Poţi găsi una aici.

Vocile acestea care par să fac reclamă hotelului conţin, totuşi, o prevenire, o atenţionare: „O faţă aşa de atrăgătoare”. Omului i se spune, prin aceste cuvinte, că locul este frumos la suprafaţă. Dar cine caută să vadă dincolo de suprafaţă?

Strofa a doua începe, aşa cum am arătat deja, cu descrierea ei. El este, se pare, la masă, urmărind cumva spectacolul oferit. Pentru că, dincolo de mintea ei sucită de Tiffany, dincolo de Mercedes-ul ce îi marchează succesul social, statutul superior, ea încă este dependentă de acei „drăguţi, drăguţi băieţi”, adică de sex. Ca urmare, au loc dansurile, unele de reamintit – presupus decente –, altele de uitat – evident, murdare. Toate aceste versuri o transferă din poziţia iniţială de recepţioneră în aceea de animatoare sau chiar de prostituată – mijloc de legare a clienţilor de hotel…

Urmărind ceea ce se întâmplă – dulcea sudoare de vară [sugestia sexuală este evidentă] şi dansurile [unele, iarăşi, foarte indecente] – el, eroul principal, nu se retrage, nu se scârbeşte, nu fuge. Cere să i se aducă vinul lui. Şi cere aceasta căpitanului.

În contextul de faţă cuvântul poate avea trei înţelesuri.

Pe acela de şef de sală – dar şeful de sală nu ia comenzile, acestea sunt luate de chelneri, iar aici nu apare niciun chelner. Pe acela de căpitan propriu-zis, termen militar, ofiţer, termen care într-o misiune ca centru religios catolic poate avea sens – şi transformă Hotel California într-o instituţie într-adevăr cultică. Şi, respectiv, pe acela de şef de bordel, o situaţie întâlnită adeseori în cultura păgână romană şi în cea catolică şi protestantă (vest-europeană)4. Avem aici o congruenţă interesantă între termenul de misiune ca centru misionar şi acela de căpitan ca şef de bordel, pentru că într-o serie de culte vechi-păgâne şi, respectiv, new-age, prostituţia este o obligaţie religioasă, un mijloc de atragere a adepţilor şi a veniturilor. Vom vedea îndată că această congruenţă, ce poate să pară incidentală la o primă vedere, corespunde textului.

Căpitanul este încântat de reacţia clientului la spectacol, declarând

nu am mai avut aici acest spirit din 1969”.

Pentru mulţi Români anul 1969 are cel mult o semnificaţie personală – atunci s-au căsătorit ei sau părinţii lor, atunci s-au născut ei sau părinţii lor, atunci au absolvit părinţii sau bunicii facultatea etc. Pentru Americani în general şi pentru Californieni în special anul 1969 are două semnificaţii esenţiale binecunoscute.

Pe de-o parte, este anul în care multe culte sataniste din SUA au spus a doua oară că „a venit vremea lor”, „a venit stăpânirea Satanei” etc. Prima dată a fost în 1966. Pentru amândoi anii răsturnarea cifrei 9 duce la obţinerea numărului „666”, simbolul lui Antichrist. La nivelul intelectual al sataniştilor, asta este o mare chestie (deşi, biblic, nici măcar anul 666 nu are nicio valoare şi nicio legătură cu antihrist, cu atât mai mult aceste forme chinuite). Dar pentru ei, repet, lucrurile stau altfel. Şi, mergând pe acest principiu, pentru Anton LaVey 1966 este anul în care îşi înfiinţează oficial cultul satanist, iar 1969 este anul în care îşi publică doctrina sub numele Satanic Bible. Este un fel de ieşire în public a unor culte şi tendinţe sataniste până atunci ascunse ori discrete. Această ieşire va provoca un şoc în societatea americană. Unii vor alerga spre „exotismul satanismului” alţii vor fi înspăimântaţi până la teroare de ideea că în mod oficial şi public se poate spune bine răului cel mai brutal şi evident. Iar unele fapte ale sataniştilor au dat girul adevărului acestei spaime.

Pentru că, pe de altă parte, 1969 este anul în care un cult satanic de cca. 100 persoane, desprins dintr-o ramură ieşită din Biserica Scientologică, va organiza un şir de patru atacuri ucigaşe, sub conducerea şefului cultului, Charles Manson. Cultul purta denumirea Manson Family. A rămas celebră fraza unuia dintre ucigaşi, atunci când o victimă, trezită din somn, l-a întrebat „Cine eşti? Ce faci aici?”. Răspunsul a fost „Sunt diavolul şi sunt aici să fac lucrarea diavolului.”.

Băutura, drogurile, violenţa şi desfrânarea au fost practicate masiv de Manson Family şi considerate un lucru bun. Tiparul este consacrat ca parte a ritualurilor satanice moderne de Aleister Crowley. Dar asta este de fapt doar o redescoperire în mediul sfertodoct apusean a unei realităţi străvechi, numită şi magie (evident, nu în sensul de scamatorie). O realitate prin care răul este numit rău dar considerat bun. O realitate ce defineşte desfrânarea şi perversiunile ca formă de venerare sau adorare a demonilor. Identificând, adică, supunerea faţă de patimi demonismului. Poziţie negată, manipulativ, de propaganda bolşevică a desfrâului, însă recunoscută ca atare şi de cultele sataniste, dar şi de cercetătorii obiectivi precum Ioan Petru Culianu.

Conştient sau nu, prin fraza „nu am mai avut aici acest spirit din 1969” (ce va fi întărită prin conţinutul strofei a III-a), textul descrie desfrânarea, beţia şi drogurile ca mecanisme prin care Satana pune stăpânire pe om. Practicându-le, practici un cult satanic – adică exact ceea ce misiunea promova. Vom vedea mai jos confirmarea acestui înţeles.

Mai trebuie adăugat aici faptul că a lăuda pe cineva şi a spune că are un spirit excepţional pentru că a comandat vin la masă într-un local public este absurd. Dar, dincolo de faptul că este genul de laudă sub-infantilă al generaţiei hippy, devine logică în contextul în care comanda confirmă aderenţa nou-venitului la valorile cultului.

Însă peste lauda şi confirmare se ivesc iarăşi, în al doilea refren, avertismentele, chiar dacă slabe – avertismente ce sunt, iarăşi, reclamă şi prevenire. Ceva mai puţin prevenire, mai mult reclamă şi chiar iniţiere. Ele se aud slab „de departe”, dar izbutesc, totuşi, să-l trezească „în mijlocul nopţii” pe cel care le aude. Textul este schimbat în a doua parte a refrenului faţă de prima formă:

Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/ O faţă aşa de atrăgătoare/ Ei trăiesc sus la Hotelul California/ Ce surpriză plăcută! (Ce surpriză plăcută!)/ Adu-ţi alibiurile.

Pentru primele trei versuri înţelesul este păstrat. Apoi apare o schimbare ce marchează iniţierea nou-venitului. „Ei trăiesc sus la Hotelul California” cine sunt ei nu se înţelege din textul de până aici, dar următoarea strofă sugerează că este vorba despre supuşii sau ucenicii stăpânului (master). Trăirea „sus” are aici trei înţelesuri ce se potrivesc în context.

Întâi acela de poziţie înaltă în ierarhie (ierarhia religioasă a cultului, ierarhia bandei).

Al doilea este acela de nivel social înalt (care consonează cu mintea sucită de Tiffany şi „Mercedes Benz-ul” care dă statutul high society).

Al treilea este sensul de ameţeală provocată de droguri. Cuvântul consacrat este „high”, dar folosirea lui ar fi fost şi prea evidentă, şi prea directă. „Up” se pretează, evident, la un poli-semantism ce acoperă toate înţelesurile adunate anterior.

Dar care este, în acest context, „surpriza plăcută”? Singura explicaţie oferită de conţinut este exact faptul că Hotel California este în realitate un templu al plăcerilor. Această sintagmă [templu al plăcerilor] acoperă şi înţelesul implicit religios al termenului misiune, şi tot contextul de promovare a patimilor sub incidenţa doctrinelor sataniste (reamintesc, explicit invocate prin „spiritul anului 1969”, an dominat categoric de Familia Manson şi alte culte asemănătoare).

Îndemnul „adu-ţi alibiurile” poate fi tradus foarte bine şi „adu-ţi justificările”. Este o chemare la construirea unor motivaţii, în realitate incorecte, dar suficiente spre a acoperi greşeala alegerii drumului patimilor. Desigur, expresia poate fi înţeleasă şi ca „îţi aduc(e) alibiurile/justificările”, prin care s-ar înţelege că însuşi Hotelul California îţi crează – îţi aduce – alibiurile sau jusificările spre a urma drumul patimilor.

Ajungem astfel la a treia şi ultima strofă.

Scena care începe este tipică unor bordeluri: oglinzi pe tavan, şampanie roză la gheaţă şi, desigur, ea. Dar este, totodată, tipică şi unor faze de „iniţiere prin sex” practicată de o serie de culte. În acest context, ea devine chiar unul dintre misionarii misiunii în care ei se află, iar păpuşeii par să devină fie instrumente ale propagandei (puterea turmei), fie convertiţi. Şocant este că tot ea, dintr-o dată, spune

Noi toţi suntem doar prizonieri aici/ Prin propria noastră vrere.

Textul se potriveşte clipelor de sinceritate „de după” care, uneori, duc la dezvăluiri neintenţionate.
Şi marchează, totodată, acea justificare ce îşi schimbă atât de mult înţelesul după cine, când şi de ce o spune: „a fost/este vrerea mea” sau „a fost/este vrerea ta„, după caz. Cine vrea să-şi apere păcatul spune „aşa vreau eu„, de parcă asta îl face bun şi anulează relele şi suferinţele provocate. Când diavolul l-a prins pe om îi spune „tu ai vrut„, încercând să ascundă manevrele nesfârşite de înşelăciune şi atragere, adică propria sa răspundere. La fel fac mulţi oameni care îi ispitesc pe ceilalţi.
De această dată însă exprimarea are şi sensul angajamentului. Noi vrem să fim aici şi să trăim astfel. Cu subînţelesul „şi tu ai ales ca şi noi„. 

Versurile ce urmează acestei afirmaţii au o tentă biblică evidentă şi, totodată, amintesc şi de Aleister Crowley, poreclit din pricina satanismului său Fiara (The Beast), tot în sens apocaliptic. Ele [versurile] confirmă aici congruenţa între mision ca stabiliment şi mision ca centru misionar, în acest caz, evident, al doctrinei sataniste a supunerii totale faţă de patimi (care este, în fapt, supunerea faţă de Satana).

Iar în camerele stăpânului/ Se adunaseră pentru ospăţ/ L-au înjunghiat cu cuţitele lor oţelite/ Dar totuşi n-au putut ucide bestia.

Primul aspect ce trebuie observat este prezenţa stăpânului.
Al doilea, identificarea
stăpânului cu bestia.
Al treilea, prezenţa
lor (conform refrenului 2, ei sunt cei care trăiesc „sus” în Hotel California) în camerele stăpânului, adică în intimitatea lui. Legătura dintre ei este, logic, puternică.
Al patrulea aspect este acela al adunării lor în camerele
stăpânului pentru ospăţ. Acest termen ospăţ sau feast este folosit şi pentru unele ritualuri sataniste în care se practică orgii cumulând mâncarea peste măsură, beţia, drogurile şi perversiunile. Deschiderea satanistă către violenţă face ca uneori aceste ospăţuri sau petreceri să devieze în bătăi şi felurite abuzuri. În cazul de faţă însă, degenerarea este într-o revoltă împotriva stăpânului – ceea ce constituie un al cincile element.
Al şaselea este acela al prezenţei
cuţitelor ca ceva „al lor”. Conectată cu invocarea anului 1969 sintagma duce la cuţitele folosite de membri cultului Familia Manson spre a-şi ucide victimele cu multiple înjungheri (în unele cazuri peste 60!). Dar aminteşte, evident, şi de înjunghierea biblică a fiarei.
Al şaptelea element, evident, este însăşi
încercarea nereuşită de ucidere a Bestiei, care, totuşi a fost înjunghiată… Să vedem şi referinţa biblică:

Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (Apocalipsa 13.1-3)

S-ar putea ca unii dintre cititorii de origine română, având în spate deja peste 70 de ani de Comunism şi Neocomunism, să creadă că folosirea unei referinţe biblice în acest context este nepotrivită. Ideea este greşită din patru pricini: pe de-o parte, cultura americană a fost impregnată de prezenţa textului biblic de la începuturi şi până în prezent; pe de altă parte, pentru că însuşi textul face repetat referinţe religioase; în al treilea rând pentru că eseul acesta este o analiză teologică, deci este absolut necesară urmărirea raportării textului la reperele creştine (primul fiind, evident, Biblia); în al patrulea rând, pentru textul şi contextul impun paralela. 

Lămurind acest aspect, să observăm paralela între cultele invocate prin „spiritul din 1969” şi „numele de hulă”, între cele două înjungheri şi „totuşi n-au putut s-o ucidă”, respectiv „rana ei de moarte fu vindecată”. Termenul de fiară este identic în cele două texte, ceea ce deja depăşeşte stadiul paralelei.

Este limpede, ca urmare, că textul identifică stăpânul Hotelului California cu această fiară din Apocalipsă, care este unul dintre diavolii cei mai puternici de sub Satana. Şi dacă pentru cititorii creştini sau atei care nu cunosc această zonă a culturii americane identificarea pare greu de acceptat, trebuie să spunem că sunt numeroase analize americane ce o acceptă. Doar că multe dintre ele ajung să pretindă – datorită acestei simbolistici – că însuşi cântecul ar fi satanist. Rămâne să vedem în ce măsură textul confirmă sau infirmă această idee.

Suntem acum la ultimele versuri, care prezintă două scene esenţiale.

Prima este aceea a trezirii (parţiale?) a clientului devenit iniţiat:

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, eram/ Fugind să găsesc uşa,/ Trebuia să găsesc trecerea/ Către locul în care fusesem înainte

Am lăsat forma „eram fugind”, cu toate că nu sună bine în româna contemporană (mai mult creolo-română…), deoarece exprimă foarte bine înţelesul original (şi e foarte corectă în româna veche…).

Cred că termenul eram are aici valenţe complexe.

Patima duce la nimicire. A fi presupune libertate. Patima este robie şi pierdere a identităţii. Într-adevăr, dacă există un mijloc de a realiza egalitatea între oameni, acesta este acela al înrobirii lor. Nu există oameni mai egali decât sclavii. Patimile îi transformă pe oameni în sclavi. Iar sclavii au o identitate ştearsă, alterată, uneori anulată.

Textul insinuează o contradicţie între eram, la trecut, şi un acum neexprimat, dar care, prin finalul cântecului, pare să ducă spre neant.

Fuga este tipică încercărilor de ieşire din drog, este o fază între trezirea de după „sesiunea de vise” şi sevraj. Este faza în care cei mai mulţi dependenţi se agită într-o luptă pe care o ştiu dinainte pierdută cu nevoia unei noi doze. Este o zbatere cumplită, este o clipă în care omul din nou este, adică are o voinţă separată de a drogului, dar în acelaşi timp este conştient că această stare nu va dura. Şi, de multe ori, vrea, sau încearcă să vrea, să dureze.

Cine nu cunoaşte această stare este un om care fie nu şi-a cercetat niciodată cu adevărat adâncurile sufleteşti în lupta cu o patimă (oricare ar fi ea), fie nu a luptat niciodată împotriva patimilor. Zbaterea aceasta, perioadele tipice dependenţei (satisfacere, amorţeală, ruşine şi luptă împotriva patimilor [aka zbatere], cedarea în căutarea unei noi „doze”, revenirea la satisfacere) sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre bârfă, onanie, beţie (alcoolism), plăcerea de a face scandal, invidie, fumat, făcut sex/perversiuni, jocuri de noroc, iarbă, zăpadă sau orice altă patimă.

Ca urmare, după iniţierea prin sex şi, respectiv, dezvăluirea secretelor cultului, tentativa de a fugi este la fel de normală ca dorinţa de a renunţa la băutură după beţie, atunci când mahmureala provoacă dureri cumplite. Dar cât de puternică şi de sinceră este această dorinţă? Este ea o fugă de drog, sau doar o fugă de durerea de după?

Textul spune „trebuia să găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”. Deodată, iată, deşertul nu mai pare atât de plictisitor şi de pustiu! Locul dinainte era un loc în care lipsea contactul direct cu patimile, ceea ce îi dădea personajului principal iluzia pustiului. Dar, în fapt, era un loc infinit mai bun decât acela în care omul este supus patimilor.
Această conştientizare, această zbatere, pot duce, într-adevăr la eliberare. Dacă nu există „prieteni” care să închidă calea către eliberare. 

Aici intervine omul nopţii.

Am folosit această traducere deoarece este exactă şi mai apropiată de înţelesul din engleză. Paznic, de exemplu, nu merge. Vigil sau paznic de noapte poate fi ceva mai aproape. Totuşi, atunci când el ajunge la misiune, era deja noapte şi nu era niciun paznic. Era doar ea.

Funcţia de paznic a omului nopţii capătă, prin urmare, în contextul cântecului, mai curând înţelesul de gardian. Dar acest înţeles este sugerat prin vorbele lui, nu prin numele care pare să îl asocieze cu ideea de slujitor al nopţii, adică, implicit, o slugă a diavolului.
Şi acest personaj pecetluieşte înţelesul misiunii ca templu al patimilor, controlat de diavol:

Relaxează-te”, a spus omul nopţii/ „Suntem programaţi să primim,/ Poţi să-ţi faci cerere de ieşire oricând vrei/ Dar nu poţi să pleci niciodată!”

Este evident că termenul „relaxează-te” are aici, privind mai adânc, un înţeles ironic. Descrierea făcută de omul nopţii se potriveşte doar pentru două situaţii sau lumi: închisoarea pe viaţă sau iadul.

O primă interpretare – propusă în SUA – este aceea a identificării personajului principal cu Charles Manson (condamnat la închisoare pe viaţă). Nu se potriveşte, însă. Charles Manson a avut prea puţin „inocenţa copilăriei”, cu atât mai puţin a adolescenţei, trăind într-un mediu nociv şi dur încă de mic. Deci, chiar dacă ar fi existat intenţia ca textul să-i fie dedicat, nu a ieşit aşa. (Formaţia a negat o asemenea intenţie.) 

În ciuda referinţei la spiritul din 1969, prin care se aminteşte de ethosul satanist, sub-animalic, al unor persoane devenite celebre – în sau prin rău –, textul are o adresare mai largă, incluzând elemente ce nu se potrivesc unei singure persoane.

Ca urmare, singurul înţeles fidel textului este acela al Iadului, din care ieşirea este imposibilă.

Concluzie

Pe scurt, cântecul Hotel California este un puternic avertisment împotriva alunecării în patimi. Textul este clar: e foarte uşor să te laşi cucerit de patimi – ajunge o clipă de oboseală, deprimare, slăbiciune, plictis – dar este foarte greu să ieşi din ele. Şi atunci când faci din ele un ritual, există riscul uriaş al intrării pe un drum fără întoarcere – drumul spre Iad.
Acesta este, de fapt, şi înţelesul comun acceptat de membrii trupei iniţial.

Şi, evident, pentru un om care vrea, ştie sau se întâmplă să asculte, cântecul este bun. Poate fi redus, cu puţin umor, la o frază ca: „Feriţi-vă de patimi că altfel vă ia dracu’!„.  

Există însă şi un înţeles ignorat de obicei, legat de numele piesei.

Hotel California este un nume a cărui origine a fost mult căutată. Însă nu mă voi apleca asupra acestei căutări, care nu aduce, de fapt, niciun element surpriză pentru analiza de faţă. Mă voi opri la faptul că într-adevăr Statul California este un fel de „hotel” pentru oameni din toată lumea. Este greu de găsit un stat care să nu aibă oameni în California. Ca să fiu mai exact, mă îndoiesc de existenţa vreunui stat care să nu fi avut, cel puţin, oameni în aceste locuri.
Altfel spus, Hotel California are, într-adevăr, o mulţime de camere.
Şi după cum cântecul a fost iniţiat de contactul cu Los Angeles-ul, la fel şi versurile se potrivesc perfect Californiei care, într-adevăr, este o capitală mondială a patimilor. De exemplu, pornografia a ajuns în acest stat o industrie foarte puternică, producătorii investind în toată lumea şi multe dintre firmele ce par străine fiind, în fapt, „firme fiică” ale celor californiene. Fără a detalia în privinţa laturilor inumane ale acestei industrii, merită amintit că nu este singura de acest fel. California „a dat tonul” la nenumărate reforme conforme revoluţiei sexuale bolşevice, ajunsă acum la nivele patologice greu de închipuit. Incluzând chiar mutilarea copiilor pe baza unui capriciu al acestora şi împotriva voinţei părinţilor5.

Cântecul Hotel California descrie foarte bine California de astăzi – aş spune profetic, dar în sensul Numeri 22.21-33, adică al profeţiei involuntare.

Oamenii nu pot spune că nu au fost preveniţi: de zeci de ani, numai în SUA cântecul Hotel California este reluat de un post sau altul de radio la fiecare 11 minute. Americanii, într-o imensă majoritate, îl cunosc. Dar, se pare, încă nu l-au înţeles. Ori…

Mihai-Andrei Aldea


1Luca 6.45, Matei 12.43, II Corinteni 2.17 etc.

2Don Felder, care va contribui la forma finală a textului alături de Don Henley şi de textierul originar, Glenn Fray, a fost afectat de – şi a exprimat în cântec – o întâmplare zguduitoare prin care au trecut soţia sa şi copilaşul de curând născut. În grădina frumoasă a casei lor din Los Angeles proaspăta mămică se întinsese la soare împreună cu bebeluşul. Când, întorcând capul, îşi dă seama că lângă păturică, foarte aproape de ea şi copil, era un ghem de şerpi cu clopoţei. Şi-a luat uşor copilul şi a fugit în casă, unde şi-a sunat soţul spunându-i în loc de „Bună ziua!” doar „Ne mutăm!”. Răul ascuns ce foloseşte frumuseţea aparentă spre a atrage şi a prinde victimele devine astfel un element important în creativitatea lui Don Felder.

3Pentru cine nu înţelege, trebuie spus că în Anatomie se consideră părţi sexuale principale ovarele şi respectiv testiculele, toate celelate fiind caractere sau părţi sexuale secundare.

4A se vedea şi Prostitution in Medieval Society. The History of an Urban Institution in Languedoc, de Leah Lydia Otis, Chicago and London, 1985, Le soldat et la putain – Histoire d’un couple inséparable, de Christian Benoit, Ed. de Pierre de Taillac, 2013, Villers-sur-Mer, sau, sintetic, A brief history of brothels, de Paul Vallely, în „Independent”, 21 Ianuarie 2006 (https://www.independent.co.uk/news/uk/this-britain/a-brief-history-of-brothels-5336946.html). Situaţia în care un ofiţer conduce sau supraveghează un bordel este comună în Imperiul Roman păgân (ofiţerii de poliţie având această funcţie până la Constantin cel Mare, care începe să desfiinţeze bordelele ca instituţii de stat şi să crească demnitatea femeii – având ca model demnitatea mamei sale, creştină de înaltă trăire, Împărăteasa Elena). De asemenea este comună în Evul Mediu Occidental, în care oraşele puneau ofiţerii pazei orăşeneşti (poliţiei) să controleze instituţiile, în campaniile militare vest-europene şi în formele de bordel aflate sub umbrela unor bande. Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial există bordele aflate sub controlul oficial sau discret al armatei – fie că este vorba despre Armata Germană, Armata Sovietică, Armata Franceză sau Armata Americană.

5Cazul pe care îl dau trebuie să rămână anonim, dar merită cunoscut pentru fondul ideologic. După şedinţele de îndoctrinare sexuală (zise „educaţie sexuală”, dar la o vârstă în care subiectul nu ar trebui să existe în viaţa copiilor), un băieţel a luat parte, cu clasa sa (I-a primară) la o şedinţă de lectură cu un travestit (bărbat deghizat într-o femeie vulgară, îmbrăcată de prost gust). După acea şedinţă, mai mulţi dintre băieţi s-au gândit că ar fi amuzant să se îmbrace ca fetele şi să imite „exemplul” travestitului. Şi încercau să convingă pe acest băiat să fie primul. Cumva, învăţătoarea a înţeles că băieţelul în cauză ar vrea să devină femeie dar nu are curaj şi a anunţat psihologul şcolii. Care a luat legătura cu autorităţile spre a aranja începerea tratamentului hormonal şi a formalităţilor necesare pentru operaţia de schimbare de sex. După rezolvarea primei etape a actelor, părinţii au fost chemaţi să le semneze. Adică au fost puşi în faţa actului împlinit. Băiatul habar nu avea ce-l aşteaptă. Mama a rămas încremenită, neştiind ce să spună. Spre şocul ei, soţul care încă citea actele a început să râdă. Apoi le-a zis autorităţilor: „Nici nu ne gândim să semnăm aceste acte. Genul este fluid. El se poate hotărî peste câţiva ani să fie gay. Şi atunci, ce facem? Îl operăm iarăşi, ca să-i dăm organele necesare? Sau poate vrea să fie bărbat bisexual. Sau poate vrea altceva! Trebuie să fim deschişi! Trebuie să îi dăm libertatea să aleagă! Genul este un spectru larg şi noi nu vrem să limităm copiii noştri la o singură variantă.” etc. Cu toate că pentru orice om raţional discursul era o aberaţie (în engleză BS), a prins şi tatăl şi-a salvat copilul de la operaţie (şi de la o eventuală instituţionalizare, dacă opoziţia faţă de operaţie ar fi fost argumentată raţional).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă