Etichetă: România sub Comunism

PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM!

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

Distrugerea căsniciei şi familiei este unul din scopurile vechi şi permanente ale extremei stângi. În Revoluţia Franceză s-a urmărit acest lucru, anarhiştii urmăreau acest lucru, Marx şi Engles au postulat acest scop al Comunismului. Revoluţia Bolşevică din Rusia a practicat şi promovat distrugerea căsniciei şi familiei, a practicat şi promovat homosexualitatea şi pedofilia, incestul, violul, orgiile sexuale. Iar morala, mai ales morala creştină, a fost urâtă şi atacată în fel şi chip. Pentru Sovietici tot ceea ce ţinea de morala creştină era rău, era anti-progresist, era înapoiat, era „pudibonderie” etc., etc. Exact discursul anti-familie, anti-căsnicie şi anti-referendum de astăzi.

Constituţia României prevede ocrotirea familiei şi a căsătoriei. Iar practica judiciară arată foarte clar că prin căsătorie totdeauna legiuitorul a înţeles „soţ+soţie”. Doar că exprimarea actuală este ambiguă şi trebuie corectată în conformitate cu această intenţie a legiuitorului. Nu există niciodată în Ţările Române, nu există niciodată în Principatele Unite, nu există niciodată în Regat(ul mic), nu există niciodată în România Mare un singur caz de altfel de căsătorie decât între un bărbat şi o femeie. Nu s-au admis niciodată căsătoriile de alt tip. Şi atunci, de ce Referendumul pentru Familie?

Pentru că după ce s-au acoperit de ruşine prin guvernările dezastruoase din Blocul Sovietic, grupările comuniste revin la putere sub acoperirea LGBT, sub acoperirea „luptei pentru drepturile homosexualilor” şi alte activităţi similare.
Doar proştii pot să creadă că i-a apucat dintr-o dată pe politicieni dragostea de cetăţenii cu înclinaţii sexuale neobişnuite. (Pentru că, să recunoaştem un fapt de bun-simţ, ceea ce fac 99% dintre oameni este obişnuit, ce fac doar 1% dintre oameni este neobişnuit – indiferent dacă este ceva neobişnuit în bine sau în rău.) Orice om care gândeşte ştie foarte bine că pe politicieni îi interesează doar puterea. Nu punem aici excepţiile excepţionale (sic!) de felul unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Vorbim aici despre clasa politică actuală, concretă, despre activiştii politici plătiţi din fonduri tainice – până la urmă tot de la cetăţenii „de rând” scoase. Toţi aceşti „oameni politici” (vorbă să fie!) nu sunt plini de dragoste faţă de altcineva în afară de ei înşişi. Faptul că foarte mulţi dintre ei nici măcar copii nu vor să aibă (uitaţi-vă bine la conducătorii „de sus” din foarte multe ţări ale lumii!) spune totul.
Dar, pretind ei, au mare dragoste faţă de minoritatea cu înclinaţii sexuale neobişnuite! Pentru că, nu-i aşa, s-au terminat toate problemele planetei şi a rămas doar asta! (Ca să folosim o lozincă a extremei stângi!)

În realitate agitaţia politicianistă cu LGTB-ul are în spate Comunismul de tip sovietic. Foloseşte exact aceleaşi metode, are exact aceleaşi principii, urmăreşte exact aceleaşi scopuri şi are exact aceleaşi lozinci! Adică este acelaşi lucru: Comunism Bolşevic.
Nu de problemele sexuale le pasă lor, de fapt, ci de PUTERE!
Şi cu cât căsniciile şi familiile sunt mai slăbite, mai răvăşite, mai distruse, cu atât oamenii sunt mai dezbinaţi, mai singuri, mai îndureraţi, mai vulnerabili la droguri (de la internet sau iarbă la pornografie sau jocuri de noroc); deci, cu atât mai mult creşte puterea politicienilor!
Logica este simplă, eficientă, perversă, sovietică.

Oricine a crescut într-o familie fără mamă sau fără tată, oricine este dintr-o familie fără unul dintre părinţi ştie foarte bine durerea acestei lipse, acestei mutilări. Cei care fac ori au făcut parte din asemenea familii sunt cei care ştiu cel mai bine câtă nevoie are căsnicia de o ocrotire reală, concretă, practică, din partea Statului. Care Stat, deocamdată, NU sprijină căsnicia – dimpotrivă, o sabotează -, NU sprijină familia – dimpotrivă, o sabotează.
Uitaţi-vă în jur şi vedeţi: Statul este vinovat pentru destrămarea căsniciilor prin plecarea peste hotare a unuia sau altuia dintre părinţi; Statul este cel care în loc să lupte pentru reîntregirea familiilor militează pentru aducerea de imigranţi; Statul este cel care în loc să ajute căsniciile aflate în impas încurajează divorţul şi distrugerea, luându-le copiii dacă poate, spre a-i vinde… scuze, „a-i plasa” preferabil peste hotare. Şi cine controlează Statul? Comuniştii!

Comuniştii din eşaloanele doi şi trei şi urmaşii lor au preluat şi controlează puterea în România de după 1989.
Şi vor să reinstaureze dictatura după model sovietic.
De aceea au amânat Referendumul pentru Familie vreme de trei ani, de aceea l-au aprobat peste noapte – ca să nu poată exista vreme de pregătire pentru el. De aceea se lasă spaţii uriaşe propagandei pro-sovietice, anti-referendum, folosindu-se adeseori cel mai mizerabil limbaj, cele mai discriminatorii lozinci.
Un discurs plin de ură se varsă neîncetat împotriva Românilor care sprijină căsătoria, care sprijină familia întreagă, care sprijină referendumul.
Şi nici CNCD-ul, nici alte organe abilitate nu mişcă un deget împotriva celor care vomită acest discurs patologic, ajungând inclusiv la incitare la violenţă, crimă, genocid.
PENTRU CĂ ACEASTA ESTE MORALA SOVIETICĂ, ACEASTA ESTE PURTAREA SOVIETICĂ, ACESTA ESTE REGIMUL PE CARE VOR SĂ-L INSTAUREZE!

În această clipă există doar două posibilităţi: ori mergem la Referendum şi votăm DA, începând eliberarea de sub dictatura politicianismului, ori înseamnă că am votat pentru reinstaurarea făţişă, directă, totală a Comunismului Sovietic în România.
În această clipă putem doar să fim PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM!
Alegerea este a noastră; consecinţele vor fi suportate şi de noi, şi de toţi urmaşii noştri.

AF70CT 01.png

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi.
Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.
Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.
În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.
Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).
Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.
Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.
Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.
Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de final

[1]Un fapt pe care mai toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de patrioţi, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.

 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Fabrica „Dacia” din Bucureşti, 1945

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Amintisem cândva de „alegerile libere” de la Uzinele Malaxa din Bucureşti, 1945.
Aceste „alegeri liberi” din unităţile de producţie din România fac parte din mitomaniaca propagandă comunistă. Cazul pe care l-am dat – cel al Uzinelor Malaxa – este doar unul dintre multe. Revenim astăzi cu o mică amintire a felului în care Comuniştii preiau în 1945 controlul asupra muncitorilor de la Fabrica de textile „Dacia” din Bucureşti (şi, implicit, preiau controlul asupra fabricii şi asupra familiilor acestor muncitori).

Exemplul acesta este cu atât mai important cu cât ţine de cea mai puternică industrie bucureşteană interbelică. În 1939 existau peste 18.000 de muncitori textilişti în Capitală.
Pentru comparaţie, după Uzinele Reşiţa, locul doi în clasamentul angajatorilor din Regatul României era ocupat, în acelaşi an 1939, de Transportul Public Bucureşti, cu un total de peste 15.000 de angajaţi. Spre deosebire de această instituţie de stat, industria textilă bucureşteană era alcătuită din mai multe firme particulare, mici, mijlocii şi mari, printre care şi Fabrica de textile „Dacia”, din Bucureştii Noi.
Ca şi alte întreprinderi, fabrici şi ateliere preluate prin forţă de Comunişti, şi „Dacia” va fi, mai târziu, prezentată drept „ctitorie comunistă”.
Cei drept, din sumele uriaşe produse de această fabrică – redenumită Întreprinderea de textile „Dacia” – s-a realizat în vremea lui Gheorghiu Dej o modernizare şi extindere.

Textile Dacia Bucureşti noul complex 1964.jpgO vedere comunistă cu „Întreprinderea textilă Dacia” în 1964

Merită subliniat faptul că viaţa unui cartier a fost legată de această unitate de producţie. Altfel spus, prin preluarea ei Comuniştii au obţinut controlul asupra unei părţi importante din populaţia Bucureştilor, Iar modelul nu a fost aplicat doar aici, sau doar aici şi la Uzinele Malaxa, ci în toate fabricile şi uzinele din Ţară.

În prima parte a anului 1945 Comuniştii lucrau din greu la rezolvarea marelui lor handicap: numărul foarte mic de membri, prezenţa foarte slabă în societatea românească.
Tulbura (Moscova şi oamenii ei) mai ales numărul foarte mic de muncitori de stânga.

Muncitorii erau în majoritate Legionari, apoi Conservatori şi Liberali, eventual (în minoritate) Socialişti. Comuniştii de origine muncitorească erau foarte puţini (cca. 400 de persoane în întreaga Ţară) şi veneau din zone industriale alogene (evreieşti, ungureşti, germane etc.) şi, adesea, de mici dimensiuni. De exemplu, tatăl lui Ion Iliescu, agentul NKVD [1] Alexandru Iliescu, a fost, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „lucrător” – mai mult sau mai puţin muncitor, după chef – în domeniul „cizmăriei” (facerii de încălţăminte). Aceste zone industriale – masiv alogene, eventual şi mici – erau foarte greu de infiltrat de Siguranţă sau alte servicii, oamenii cunoscându-se foarte bine între ei şi detectând uşor orice intrus. Ca urmare, Comuniştii au putut să funcţioneze în cadrul lor în timpul ilegalităţii mult mai bine decât în unităţile mari, cu mulţi angajaţi Români, unde săreau în ochi prin concepţii şi purtare.

Cei cca. 900 de Comunişti organizaţi în Partidul Comunist Român şi alte grupuscule comuniste în Regatul României nu aveau doar problema numărului foarte mic de etnici Români (cca. 50 după informaţiile actuale), ceea ce oricum îi făcea nereprezentativi, ci şi a lipsei de aderenţi în „clasa muncitoare”. Care, după doctrina comunistă, ar fi trebuit să fie conducătoarea „Revoluţiei” (comuniste).
„Îndreptarea” acestei situaţii nedorite – şi care, crimă de neiertat, contrazicea doctrina comunistă – s-a făcut sub conducerea Moscovei.

Pe de-o parte, mii agenţi sovietici au primit dintr-o dată cetăţenie română.
Una dintre „pepinierele” de „cetăţeni români” de origine sovietică a fost zona transporturilor feroviare, trecute din 1944 sub controlul direct al Uniunii Sovietice. Aici se produceau în serie acte pentru amintiţii agenţi. Alţii erau aduşi pe alte filiere, folosindu-se toţi colaboraţioniştii din aparatul de stat (funcţionari, comisari de poliţie, politicieni, ofiţeri de la Interne sau Apărare etc.) pentru a se confecţiona rapid cetăţenii româneşti. (Aceeaşi practică s-a folosit şi după 1989 şi se foloseşte în continuare, deşi mai puţin în interesul unei anumite puteri şi mai mult pe linia corupţiei generalizate.)
Aceşti noi „cetăţeni români” au fost plasaţi în felurite locuri – de la instituţii de stat la fabrici şi ateliere. Şi au devenit un element esenţial în construirea noilor structuri de partid.

Pe de altă parte, s-au făcut felurite asocieri şi alianţe cu grupuri de stânga – socialiste, de pildă – prin care să se lărgească baza populară controlată de Comunişti. Mai târziu conducătorii acestor grupuri de stânga au fost masacraţi în puşcăriile şi lagărele comuniste. Până atunci, au fost adunaţi în „Frontul Unic Muncitoresc” şi alte structuri controlate de oamenii Moscovei.

În sfârşit, prin felurite mijloace oamenii Partidului au fost puşi la conducere pretutindeni. În zona muncitorească s-au folosit foarte mult alegerile sindicale, desfăşurate sub controlul trupelor comuniste de şoc (paramilitare) ale F.U.M. (Frontului Unic Muncitoresc) [3], cu sprijinul Armatei Sovietice şi chiar al instituţiilor de stat controlate de Comunişti.

Aceste metode s-au folosit şi la Fabrica de textile „Dacia.

După strecurarea „noilor cetăţeni” printre angajaţi şi completarea reţelei cu un număr mic de colaboraţionişti, Comuniştii au organizat „primele alegeri libere şi democratice” pentru „Comitetul de Fabrică”. (Acesta devenea, de acum, adevăratul conducător, administrator şi proprietar al unităţii respective, având în spate tot sprijinul ocupaţiei sovietice.)

Metoda era următoarea:
Se aduceau în fabrică sau lângă ea grupuri comuniste constituite în unităţi de şoc, înarmate cu bâte (iar conducătorii cu arme de foc). [2]
Comuniştii citeau o listă de candidaţi în care treceau aproape numai adepţii lor. Singurele excepţii erau reprezentanţii vechi ai muncitorilor prea bine cunoscuţi pentru a putea fi ignoraţi fără probleme. În mulţimea muncitorilor agenţii comunişti erau răspândiţi larg, astfel încât exclamaţiile lor – de aprobare sau respingere – să pară a aparţine unui număr cât mai mare de oameni. Se încerca astfel contaminarea celor neutri de „entuziasmul” sau „indignarea” agenţilor respectivi, astfel încât să se creeze o atmosferă cât mai favorabilă candidaţilor comunişti şi cât mai ostilă celorlalţi.
Urma „votul”, pe care Comuniştii îl doreau „prin aclamaţii” sau, în cel mai rău caz, prin „ridicarea mâinii”. Evident, „numărarea mâinilor” ţinea exclusiv de interpretarea Comuniştilor de la tribună, iar „măsurarea aclamaţiilor” era pur şi simplu o bătaie de joc.

Aceeaşi metodă a fost pusă în practică şi la „Dacia”.
Unităţi comuniste de şoc au intrat în fabrică, declarat pentru a supraveghea „ca totul să se desfăşoare fără tulburări”.
S-a citit lista candidaţilor, cu foarte puţine nume în afara celor ale Comuniştilor, în uralele şi aplaudele agenţilor bolşevici. Muncitorilor li se ceruse de la început să tacă. Apoi s-a propus „votul prin aclamaţii” sau ridicarea mâinii.
Doar că atunci când urma să se treacă la vot un tânăr muncitor, Vasile Bleancă (din Moldova), s-a ridicat şi a venit la tribună, cerând, conform statutului, cuvântul. Deşi Comuniştii ar fi vrut să-l refuze, muncitorii au cerut să fie lăsat să vorbească. Vasile Bleancă a cerut ca votul să fie secret, în scris, astfel încât să nu poată exista ameninţări pentru cei care votează indiferent de cum votează.
Comuniştii s-au opus categoric, iar cel care prezida a început să urle împotriva „elementelor fasciste, reacţionare”, care „se opun democraţiei populare” etc. (practica este folosită şi astăzi, termenul de „fascist” fiind folosit împotriva oricui se opune abuzurilor mafiei politice, abuzurilor Statului etc., iar susţinătorii Comunismului declarându-se „luptători antifascişti”, exact ca agenţii sovietici de atunci).

Muncitorii – în majoritate femei – au început să strige, acoperindu-l pe conducătorul comuniştilor, că vor „vot secret” (ce deosebire faţă de cele care îl adulau pe agentul comunist Petre Roman în 1990!). Comuniştii, din partea lor, urlau şi ei.
Vasile Bleancă a făcut semn de liniştire şi mulţi s-au oprit, chiar şi dintre Comunişti, curioşi să vadă ce va spune. El a cerut ca sistemul de vot (secret sau după model comunist) să fie votat simplu: cei care vor vot secret să meargă în partea în care merge şi el, cei care vor votul prin aclamaţii să meargă în partea cealaltă.
Într-o clipă toată lumea s-a dus în partea aleasă de Vasile Bleancă, lăsându-i pe Comunişti singuri. Prilej cu care s-a văzut şi cât sunt de puţini şi s-a dovedit că vor pierde alegerile dacă acestea se vor desfăşura cinstit.

Ca urmare, Comuniştii au chemat trupele de şoc, au atacat muncitorii şi l-au legat pe Vasile Bleancă, declarându-l „arestat”, încercând să-l scoată din fabrică.
„Grevă generală”, au început să strige muncitorii şi au ieşit în stradă, strigând şi ameninţând cu menţinerea grevei până la eliberarea tânărului muncitor.
Ca urmare, Comuniştii i-au dat drumul acestuia, în aclamaţiile entuziaste ale mulţimii, şi au declarat că se vor relua alegerile „mai încolo” (peste o săptămână sau mai mult), când se vor linişti spiritele.

În timpul nopţii, Comuniştii au venit la locuinţa lui Vasile Bleancă, au spart uşa, l-au smuls din pat şi, în plânsetele familiei îngrozite, l-au târât cu forţa prin curte până în maşina care aştepta în stradă (tânărul s-a luptat cu ei din răsputeri).
La marginea oraşului, într-un loc pustiu, l-au scos din maşină şi l-au împuşcat în cap. L-au lăsat acolo, să-l mănânce câini – după propriile lor cuvinte – şi au plecat.

Trezit de împuşcătură, un om de la o casă de lângă locul acela, a avut curajul să vină să vadă ce s-a întâmplat. L-a găsit pe Vasile Bleancă rănit la cap, cu sângele curgând şiroaie; dar, neaşteptat, în viaţă! L-a dus la spital şi acolo tânărul muncitor a fost salvat.

În timpul în care Vasile Bleancă era în spital unităţile de şoc comuniste, sprijinite de Poliţie şi trupe sovietice, au declarat „organizarea de alegeri libere muncitoreşti”, în cadrul cărora ei au vorbit, ei şi-au aclamat „aleşii”.
Comitetul de Fabrică astfel impus a preluat conducerea Fabricii de Textile „Dacia”.
Alegerile au fost prezentate vreme de peste patruzeci de ani drept „primele alegeri libere muncitoreşti ale întreprinderii”, drept „parte a procesului de eliberare a muncitorimii de sub jugul burgheziei şi fascismului”, drept „dovadă a dragostei de nezdruncinat a muncitorimii faţă de Comunism” etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea

[1] NKVD = Sistemul sovietic de servicii secrete organizat în 1934 prin contopirea tuturor serviciilor secrete existente până atunci. Alexandru Iliescu a „urcat” de la statutul de agitator comunist la unul mai înalt printr-o perioadă de instruire la Moscova (ca şi Nicolae Ceauşescu). Gradul căpătat acolo şi apartenenţa exactă (serviciul secret propriu-zis din care a făcut parte) sunt încă necunoscute.

[2] Practica a fost reluată în anii ’90 de către grupul Iliescu-Roman-Brucan, dar la o scară mai redusă, din pricina noilor mijloace media şi a capacităţii mult mai reduse de ascundere a adevărului faţă de anii ’40. Venirea minerilor la Bucureşti în 14-15 Iunie 1990 reprezintă cel mai celebru exemplu şi imaginile de atunci sunt tipice pentru intervenţiilor trupelor de şoc ale Comuniştilor în societatea românească a anilor ’40-’50.

[3] Denumirea de „Frontul Unic Muncitoresc” sau „Frontul Muncitoresc Unic”, impusă de la Moscova, a creat abrevierile FUM şi FMU, amândouă folosite în felurite glume (unele foarte vulgare) de către muncitorii anti-comunişti. Glume pedepsite de Comunişti cu bătaia, arestul, moartea, după caz.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Votul liber comunist: alegerile de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Puţini înţeleg felul în care Comunismul a fost impus în România.
Negocierile purtate între Antonescu şi Aliaţi pentru ieşirea României din război, aflate la un pas de finalizare, au fost întrerupte de acţiunea din 23 August 1944. Una dintre urmări a fost intrarea ţării sub totală ocupaţie sovietică. Primul val de distrugeri, jafuri, violuri şi crime al Armatei Sovietice – asta s-a numit mai târziu „eliberarea României” – a fost urmat de cel al instaurării Comunismului.

Trebuie înţeles faptul că nu a existat nicio aderenţă românească la Comunism cât de cât semnificativă. Românii de stânga – gen Panait Istrati şi alţii ca acesta – au fost o minoritate infimă: din peste 17.000.000 (şaptesprezece milioane) de Români, doar vreo 200 (două sute) aderă la ideile comuniste. Chiar şi dintre aceştia mulţi ajung să renege doctrina marxist-leninistă, ba chiar şi stânga politică, în general.
Dar în 1989 Comunismul stăpânea atât de bine România, gândirea şi trăirea populaţiei de aici, încât o mişcare populară anti-comunistă care îl dărâmă pe Ceauşescu este urmată de câştigarea alegerilor de câtre gruparea comunistă condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Cei care o votează (şi îi votează pe cei doi) o fac fiind convinşi că prin votul lor „luptă pentru libertatea şi binele Ţării”.

Cum s-a ajuns de la situaţia în care propaganda comunistă nu izbuteşte, vreme de două decenii, să câştige dintre milioane de Români decât cel mult unul din o sută de mii, la cea în care majoritatea populaţiei să fie dominată de ideile comuniste?
Răspunsul este simplu: prin teroare sistematică şi corupţie dirijată.

uzinele-malaxa-bucuresti-1945.png

La începutul anului 1945 Uzinele „Malaxa” aveau peste 4000 de angajaţi, de la muncitori necalificaţi până la ingineri, contabili, personal administrativ etc.
În 19 Februarie 1945 au, conform noilor legi impuse de la Moscova, alegerile unui „Comitet de Fabrică” pentru aceste uzine.
Exista deja un comitet „ad-hoc” – adică impus de Sovietici – şi controlat de „Mauriciu Vasile” şi „Licininschi Marx”, dar se dorea oferirea unei aparenţe de sprijin popular, de vot democratic etc.
Trupele sovietice ocupă poziţii la intrările în curte, de-a lungul curţii şi în felurite puncte strategice. Comuniştii „civili”, mulţi dintre ei foarte slabi cunoscători de limbă română (proaspăt veniţi din URSS), fac propagandă „binefacerilor pe care le aduce Comunismul clasei muncitoare”. Îndemnul venit atât pe linie militară cât şi „civilă” este clar: votaţi Comuniştii!
Ordinul este repetat insistent şi printre muncitorii de etnie străină; Ungurii şi Evreii sunt foarte interesaţi – în paralel unii faţă de ceilalţi – de organizarea unor grupări comuniste ungureşti şi evreieşti, esenţiale pentru obţinerea unor poziţii mai bune în raport cu Sovieticii. Primii au în vedere obţinerea Ardealului pentru Ungaria, ceilalţi evitarea unor epurări ca cele din URSS. Aderă la structura comunistă şi muncitori din alte etnii. Slavii sunt înştiinţaţi că dacă nu se declară Comunişti vor fi trataţi şi ca anti-comunişti, şi ca duşmani ai Rusiei şi Slavismului în general. Germanii află că dacă nu sunt de partea Comuniştilor vor fi declaraţi în masă hitlerişti. Etc.

În aceste condiţii, de haos aparent – de fapt atent dirijat din umbră de Sovietici şi agenţii lor – au loc alegerile.
Şoc!
Din cele peste 4.000 (patru mii) de voturi exprimate, Comuniştii primesc… ceva mai mult de 600 (şase sute)! Nici măcar 20%!
Peste 3.500 (trei mii cinci sute) de muncitori au curajul de a semna votul lor pentru un nou comitet.
Aderenţa muncitorilor la valorile creştine şi naţionaliste are legătură şi cu activitatea eroică a Episcopului Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni, dar şi cu legătura multora dintre ei cu părinţii sau bunicii lor (Ţărani Români, oameni ai Ţării şi ai Credinţei). De asemenea, mulţi dintre muncitori sunt simpatizanţi sau membri ai unor grupări legionare, ţărăniste sau liberale, ca urmare anti-comunişti.
Această realitate pe care Comuniştii o neagă în public – pretinzând că are alături şi reprezintă întregul proletariat din România – îi izbeşte în faţă în cadrul alegerilor de la Uzinele „Malaxa”.
Bucuria muncitorilor în faţa câştigării alegerilor de către anti-comunişti este uriaşă. Răsună, în ciuda trupelor sovietice, în toate laturile uzinelor. Reprezentantul real al muncitorilor, bătut de Comunişti şi luat pe sus de soldaţii sovietici este scos din mâinile acestora de muncitori şi adus pe braţe în mijlocul lor.

Actul semnat de muncitori este însă respins de Comunişti, care contestă semnăturile şi cer un nou vot, supravegheat.
Începe votarea din nou, în prezenţa unui magistrat militar.
Votează 1.500 de muncitori, toţi manifestându-se anti-comunist. La cererea Comuniştilor, urna se sigilează, sub cuvânt că este prea târziu şi e cazul să se reia votarea în ziua următoare.

A doua zi însă, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii „Comitetului de Fabrică” aleşi de muncitori sunt arestaţi. Acuzaţiile sunt diverse şi grave, de la conspiraţie la fascism sau hitlerism.
Sub supravegherea trupelor sovietice are loc un nou examen pentru Comuniştii din România: acţiunea trupelor de şoc ale Partidului, alcătuite din civili – mulţi fiind foşti deţinuţi de drept comun sau feluriţi infractori – şi conduse de agenţii sovietici „împământeniţi” peste noapte.
Trupele au fost organizate în cadrul CFR, odată cu intrarea Căilor Ferate Române sub controlul şi administraţia Sovieticilor. NKVD-ul şi celelalte Servicii sovietice se folosesc de această poziţie pentru a introduce în rândurile muncitorilor atât agenţii lor veniţi din URSS (cu stagii de pregătire în cartierele româneşti din Kiev, Odesa, Moscova, Tiraspol etc.) cât şi feluriţi infractori locali (preferabil de etnie străină şi cât mai anti-Români cu putinţă).

Examenul este trecut la limită.
Ce-i drept, trupele „muncitoreşti” – corect, „infracţionale” – ale Partidului „restabilesc liniştea şi ordinea” folosind revolvere, pistoale şi chiar puşti, împuşcând o serie de muncitori (numărul nu a fost făcut public niciodată).
Dar, pe de-o parte, Comuniştii izbutesc şi performanţa de a se împuşca între ei, deoarece intrând pe două porţi şi trăgând orbeşte ajung să tragă şi unii în alţii.
Pe de altă parte, chiar dacă până la prânz au izbutit, ucigând, rănind şi arestând, să preia controlul uzinelor – venit personal Gheorghiu-Dej proclamă „alegerea” comitetului comunist – muncitorii refuză să reia lucrul.
Ca urmare, au loc arestări repetate, muncitorii „recalcitranţi” fiind trimişi în Lagărul de la Caracal.
În cele din urmă, mai mult de jumătate dintre muncitori sunt arestaţi sau împuşcaţi, în cel mai bun caz fug spre alte locuri de muncă – ori chiar în străinătate.
Comitetul impus cu armele de Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne pe panourile uzinelor – devenite „23 August” sau „Malaxa” – drept „primul comitet muncitoresc ales democratic” pentru aceste uzine, drept „o mare biruinţă a clasei muncitoare” etc.
Toţi cei angajaţi din vara lui 1945 lucrează văzând propaganda comunistă în permanenţă. Şi, pe măsură ce Securitatea impune tăcerea asupra istoriei recente, lăsând loc doar propagandei comuniste, aceasta devine singura versiune auzită. Îndoctrinarea prinde rădăcini. Muncitorii încep să iasă la parade şi să lucreze alături de Comunism cu tot mai multă convingere, cu tot mai mult entuziasm. Mai târziu, pe măsură ce dezamăgirile aduse de Comunism se înmulţesc, entuziasmul este înlocuit de resemnare, dar convingerile faţă de trecutul recent rămân cele impuse oficial. Pas cu pas, ideile comuniste devin o parte esenţială a gândirii şi trăirii muncitorilor, chiar şi a celor care urăsc Partidul, activiştii de partid, Comunismul. Teroarea sistematică şi corupţia dirijată îşi îndepliniseră rolul.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…