România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi.
Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.
Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.
În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.
Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).
Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.
Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.
Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.
Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de final

[1]Un fapt pe care mai toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de patrioţi, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.

 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

9 gânduri despre “România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

  1. Spuneti ca „dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
    – doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
    – control extern.”

    Ati putea detalia ce intelegeti prin doctrina de stanga? Cel putin din punct de vedere economic, toate partidele din Romania par sa aiba o orientare de centru sau chiar centru-dreapta. Oricum, masurile luate si felul in care functioneaza statul roman azi il arata ca unul dintre cele mai putin de stanga, comparativ cu alte state din Europa. De exemplu, din ce stiu, nivelul cheltuielior cu asistenta sociala in Romania este printre cele mai mici din UE.

    Apreciază

  2. Există diferite definiri ale spectrului politic. În ceea ce mă priveşte, merg pe linia clasică a secolelor XVIII-XIX, în care la dreapta erau Conservatorii şi la stânga Liberalii, grupările de tip socialist ori comunist fiind extrema stângă.

    Stânga se caracterizează prin utopia egalitariană, prin ostilitatea/duşmănia faţă de Creştinism şi printr-o pretinsă echitate socială impusă prin forţă. Spun pretinsă deoarece aşa-zisa „egalitate socială” de stânga izvorăşte totdeauna din convingeri filosofico-religioase extrem de subiective şi mereu sofistice, sofistică fiind mereu şi aplicarea lor; ceea ce duce la consecinţe sociale extrem de dureroase. Un exemplu tipic este contradicţia fundamentală între pretenţia „egalităţii prin naştere” („toţi oamenii se nasc egali”) şi, totodată, a condamnării unor oameni pe baza apartenenţei genetice (de origine nobilă; de rasă albă; din naţiunile vestice sau respectiv răsăritene etc.). „Justiţia socială” pe care stânga o impune prin toate mijloacele de care poate dispune – inclusiv ghilotină, cuţit, glonţ, bombă nucleară – este aplicarea principiilor filosofico-religioase „egalitariene” (dar, bineînţeles, unii – ai Partidului – fiind mai egali decât alţii). Desigur, stânga se opune monarhiei, chiar şi atunci când formal o acceptă. Orice „tradiţie” care nu ţine de stânga politică este din start condamnată. Principalele ramuri sau grupări ale stângii sunt Liberalii, Republicanii, Socialiştii, Comuniştii şi Anarhiştii. „Revoluţia sexuală” este o manifestare directă a stângii politice, încă din timpul Revoluţiei Franceze. Mistica masonică este o parte foarte importantă a gândirii de stânga.

    Dreapta politică se caracterizează prin acceptarea ierarhiei sociale şi a ordinii sociale, pe baze naturale, ceea ce permite şi trecerea individului de la o treaptă socială la alta – după propriul specific – dar şi păstrarea echilibrului funcţional al societăţii; de asemenea se caracterizează [dreapta] prin respectul faţă de tradiţie şi credinţă, prin monarhism. În concepţia dreptei, inegalitatea socială şi economică este o realitate naturală cu rosturi funcţionale evidente, atâta vreme cât nu se alunecă în excese (iar egalitarianismul este distructiv).

    Acceptarea economiei de piaţă într-o combinaţie cu egalitarianismul, justiţia socială şi alte principii de stânga a dus la confuzii grave în aşezarea în cadrul spectului politic a grupărilor şi concepţiilor. Dar atâta vreme cât contrlolul sau puterea decizională se află în puterea Statului, nu a comunităţilor naturale ale societăţii, este limpede că societatea/doctrina/gruparea ţine de stânga politică; atâta vreme cât tradiţia şi Biserica sunt privite cu condescendenţă, dispreţ sau ostilitate, este evident că societatea/doctrina/gruparea ţine de stânga politică etc.
    Nu vreau să mă lungesc şi să devin plictisitor. Nădăjduiesc să fi fost destul de clar pentru a se putea înţelege concepţia mea în domeniu.

    P.S. „Centru” nu există, este o gogoaşă comunistă. A vorbi despre „centru” ca ceva concret şi deosebit de dreapta sau stânga politică este ca şi cum ai pretinde că poţi fi „comunist-monarhist”… Poţi să o faci, dar este aberant.

    Apreciază

  3. Multumesc pentru raspuns. In cea mai mare parte este clara pozitia dumneavoastra. Daca nu exagerez, as mai avea totusi o nelamurire.

    Vorbiti despre controlul si puterea decizionala care se afla in mainile statului, nu ale comunitatilor naturale ale societatii. Deci nu vedeti statul ca fiind o manifestare legitima a unei comunitati? Chiar si inaintel de revolutia franceza, sa spunem, in niste regimuri pe care le-ati accepta ca fiind „de dreapta”, existau totusi state, birocratii, legi, organe represive ale acelor state, etc. Propuneti deci desfiintarea statului ca atare sau o solutie de tip libertarian, in care statul sa fie extrem de slab, cu doar 2-3 atributii strict limitate?

    Apreciază

  4. Răspund cu drag, în măsura în care pot, bineînţeles. Deci, nu este vorba despre exagerare. 🙂
    Sunt câteva răspunsuri pe care voi încerca să le dau.

    1. Statul nu poate fi manifestarea legitimă a unei comunităţi decât dacă aceasta este singura din stat.
    Statul este aproape întotdeauna fie expresia unei forme dictatoriale, fie manifestarea legitimă a unei comunităţi de comunităţi; în acest ultim caz trebuie să exprime toate comunităţile şi poziţia lor în cadrul sistemului de sisteme.

    2. Este între foarte greu şi imposibil să vorbim despre stânga şi dreapta înainte de Revoluţia Franceză, de vreme ce conceptele apar atunci şi definesc linii politice care există de atunci încolo…

    3. Regimurile respective, extrem de variate, ţin de o serie de structuri comunitare şi tradiţionale pe care astăzi cei mai mulţi nu le înţeleg, ci le răstălmăcesc prin prisma unor prejudecăţi extrem de puternic înrădăcinate. Ca să dau un exemplu, bătaia nevestelor în comunităţile ţigăneşti clasice este tratată drept un abuz, represiune etc. de către femeia modernă şi, de fapt, de către oricare dintre noi. Dar dacă vorbeşti cu acele neveste o să constaţi că ele au cu totul altă părere, că nu ar accepta un bărbat care nu le bate, pentru că din punctul lor de vedere un bărbat care nu le bate (a) nu este bărbat şi (b) nu le iubeşte. Nu stau să detaliez mecanismul psiho-social al acestei realităţi, nici nu emit judecăţi de valoare asupra lui. Doar constat că există şi că nevestele în cauză nu doar că nu se simt oprimate, dar chiar le socotesc nişte victime jalnice pe femeile care au altfel de bărbaţi. Pentru a putea înţelege realităţile statale ale unei vremi şi ale unui loc este nevoie de adunarea faptelor şi analiza lor fără prejudecăţi, încercând să înţelegi în ce măsură oamenii aderau sau nu la sistem. Degeaba pretindem noi că Spartacus şi confraţii săi luptau împotriva sclaviei, dacă ei aveau drept sclavi pe cei pe care îi făceau prizonieri în luptele lor. Într-o asemenea situaţie bătălia se dă nu pentru schimbarea sistemului, ci pentru schimbarea propriei poziţii în sistem, pe căi extra-ordinare, eventual violente. Doar dacă Spartacus şi confraţii lui resping real şi concret orice formă de sclavie putem să vorbim despre o luptă împotriva sistemului. Dar o asemenea eventualitate ne conduce la a doua întrebare obiectivă: este lupta lor reprezentativă social sau este o încercare de instaurare dictatorială a propriului sistem? Desigur, pentru noi sclavia este atât de evident rea încât întrebarea poate părea absurdă. Însă aceasta este o poziţie subiectivă, dată de principiile noastre, de sistemul nostru de valori. Dacă ne detaşăm de el, trebuie să recunoaştem că atâta vreme cât comunităţile dintr-o zonă socotesc sclavia ca fiind normală, este natural ca ea să fie parte a vieţii de stat. Iar o încercare de răsturnare prin forţă a sistemului să ducă cel mult la o schimbare de poziţii (foştii sclavi devin stăpâni de sclavi sau oameni liberi). Asemenea lucruri s-au întâmplat în Egiptul Antic şi în alte locuri, astfel încât vorbim despre fapte concrete, bine atestate, nu despre concepţii filosofice.
    Prin urmare, interpretarea unor regimuri drept abuzive este extrem de delicată şi ţine foarte mult de perspectivă.
    Eiji Yoshikawa remarca un fapt: nimeni nu poate merge sau împinge lucrurile împotriva cursului Istoriei.
    Dacă populaţia respinge în mod real un sistem acesta se va prăbuşi, oricât de puternic ar părea.
    Un stângist american (i-aş fi spus comunist, dar nu vreau să par părtinitor), Mark Twain, observa faptul că inclusiv cei socotiţi astăzi „oprimaţi ai regimurilor medievale” susţineau sistemul pe care îl privim drept opresiv. Este de subliniat la această observaţie şi faptul că făceau asta chiar având înaintea ochilor alternative care nouă ni se par izbitor de evident superioare. Nu discut aici motivaţiile (foarte variate), ci constat fenomenul.
    Prin urmare, este extrem de greu să discutăm despre „regimurile dinaintea Revoluţiei Franceze” fără a ne scufunda într-un adevărat ocean de variante, culturi, civilizaţii, opţiuni etc. Cu riscul de a ne rătăci.

    4. Nu sunt în situaţia de a propune ceva. Sunt un oarecare, n-am nicio putere socială semnificativă, cu atât mai puţin politică sau administrativă. Vorbesc, discut, scriu… nu propun, pentru că nu am cui. Putea să facă propuneri Sfântul Daniil Sihastrul, ca duhovnic al unui Împărat cu puteri largi, reale, cu aplicaţie practică. Eu doar dau mărturii şi îmi exprim păreri. Poate adevărate – încerc, sper să fie adevărate -, poate nu – oricine poate să greşească.

    5. Idealul meu politic este dat de România Străveche. Mi-aş dori o monarhie în care primul-ministru să fie numit de împărat, iar Adunarea Naţională (Parlamentul) să dea legile şi să exprime cerinţele faţă de Guvern (avem nevoie de „ţ” poduri, „y” kilometri de autostradă, „q” tone de praf de puşcă etc.). Candidaturile şi votul să se facă nominal, organizaţiile politice mafiote (gen „partid politic”) să fie interzise prin lege, promisiunile electorale să fie angajamente ferme a căror încălcare – fie din reavoinţă, fie din incompetenţă – să fie sancţionată penal (desigur, cu excluderea cazurilor de forţă majoră). Campaniile electorale să fie identice: prezentarea programului pentru funcţie şi explicarea lui într-un sistem identic pentru toţi candidaţii (aceleaşi posturi dedicate politicii şi administraţiei, la aceleaşi ore, cu aceeaşi durată). Finanţarea campaniilor electorale să fie asimilată tentativei de lovitură de stat. Principiile valorice să fie cele ortodoxe (de observat că singurele state fundamental ortodoxe din Evul Mediu european, Muntenia şi Moldova, au fost şi singurele state în care nu a existat prigoană religioasă ori etnică).

    Ştiu că punctul 5 este utopic, că trăim într-o lume prea rea pentru un sistem politic atât de corect; dar… acestea ar fi, în linii mari, răspunsurile mele.

    Apreciază

  5. Va multumesc si pentru acest raspuns.
    Cu „utopia” de la punctul 5 as fi si eu de acord (fiind necredincios, cu o anumita rezerva fata de principiile valorice ortodoxe); pare intr-adevar un sistem mult mai drept decat cel pe care-l avem azi.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Cu plăcere!
    Sincer, şi ca ateu aş fi preferat să trăiesc într-o ţară într-adevăr ortodoxă – precum Muntenia sau Moldova -, decât în orice altă ţară.
    În cele comuniste – gen URSS – ori neo-comuniste – gen Canada, Norvegia etc. – aş fi fost oprimat pentru orice libertate de gândire ce nu s-ar fi potrivit cu linia Partidului/Corectitudinii politice; oprimare ce ajungea uşor la concediere, stigmatizare, arestare, tortură, execuţie.
    Într-o ţară fundamental catolică, protestantă sau musulmană exista aceeaşi primejdie.
    Într-o ţară fundamental ortodoxă aş fi fost compătimit – spre amuzamentul meu compătimitor – şi atât.
    Ca fost ateu cred că am o părere destul de obiectivă asupra acestei probleme. Factual – că doar ştiinţa reală nu se desparte niciodată de fapte – Muntenia şi Moldova au fost singurele ţări în care sistemic a existat libertate religioasă şi de gândire… cel puţin până când s-au modernizat şi s-au adaptat „civilizaţiei”…

    Apreciază

  7. Doamne ajuta ! Parinte, dumneavoastra credeti ca e corect ca sa fie monarhie ceea ce inseamna sa ai drept ereditar de a conduce ( asa am gasit in dex pe internet o parte a explicatiei )? Adica presupunand ca tatal este un bun conducator, iar copiii lui nu au acesta abilitate, nu ar fi mai corect ca un conducator sa fie ales pentru calitatile sale, si nu pentru ca e ruda de sange ?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s