De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Românii şi reformele fanariote…

„Dar ce se întâmplă în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat în Muntenia, unde a aplicat cel mai hotărât „marile” sale „reforme”? După F. G. Bauer şi Jean Luis Carra, Constantin Mavrocordat găseşte 147.000 familii de contribuabili în Ţara Românească şi, după patru ani şi ceva de „reforme”, pleacă lăsând… 35.000! În Moldova, în acelaşi fel, găseşte cca. 200.000 familii de contribuabili şi lasă… 70.000! Această domnie mult lăudată a însemnat un asemenea genocid, cum nu s-a mai văzut în istoria Europei. Muntenia îşi pierde, după cum se poate calcula, 76,2% din populaţie, Moldova 65% ! „Eliberaţi” de sub „exploatarea boierească”, Românii intră sub exploatarea statului, moşnenii sau răzeşii pierzându-şi rostul lor în stat şi devenind aproape una cu clăcaşii. Ciocoii, ca arendaşi ori slujbaşi ai statului fanariot, se reped asupra tuturor, jefuind, ucigând, torturând, violând, dând foc. Oamenii care scapă cu viaţă, mai mult sau mai puţin schilodiţi, fug peste hotare, ajungând şi până în Siberia sau America, de cele mai multe ori pierzându-şi limba şi neamul. Doar pentru Românii din Timoc şi din alte câteva zone aceste fugi sunt un câştig, întărindu-le pentru câteva generaţii – sau chiar secole în cazul Timocului – rezistenţa în faţa deznaţionalizării impuse de „fraţii” filetişi de altă limbă. În acelaşi timp, fanarioţii colonizează – şi tratează mult mai bine decât pe Români – populaţii alogene, precum Bulgarii sau Sârbii fugiţi din Imperiul otoman (în Muntenia şi Oltenia), Rutenii fugiţi din Galiţia (în Moldova).

Am putea spune că, etnic vorbind, doar persecuţiile religioase din Transilvania salvează Muntenia şi Moldova de la nimicire. Căci ardelenii care vin de acolo sunt ceva mai bine trataţi decât românii munteni sau moldoveni , şi asta mai ales după ce roadele cumplite ale „reformelor” lui Constantin Mavrocordat sunt resimţite de următorii domnitori fanarioţi. Depopularea era atât de cumplită încât se impunea limitarea jafului şi crimei, măcar pentru ca să se mai poată găsi cineva de jefuit şi ucis. De aceea se ajunge chiar şi la o bună primire a ideii de colonizare a hughenoţilor francezi în cele două ţări româneşti, idee care s-a materializat în tratative diplomatice complexe între Franţa şi Imperiul otoman. Din fericire pentru noi, intervin pe ascuns şi alte puteri – precum Imperiul austriac şi Imperiul rusesc – ce aveau propriile planuri în privinţa celor două ţări româneşti (evident, nu prietenoase, dar în acest caz interesele lor chiar au coincis cu ale Românilor). Ca urmare, Franţa şi Imperiul otoman nu ajung să se înţeleagă în ceea ce priveşte condiţiile colonizării şi statutul ulterior al formaţiunii ce se va alcătui şi, ca urmare, „Noua Franţă” de la Dunăre, care ar fi nimicit Neamul Românesc, nu se mai naşte.

crucea-manafului

În schimb vin, şi chiar vin!, sprijiniţi de domnitorii fanarioţi, oameni din Imperiul habsburgic, din Imperiul rus şi chiar din Imperiul otoman: Kazari, Ţigani, Ruteni, Găgăuzi, Evrei, Bulgari şi mulţi alţii. Nici nu mai înşirăm colonizările, parcă nesfârşite, organizate de Viena şi ungurime în Crişana, Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Bucovina şi Banat… În paralel se impun Românilor, prin cele mai diverse presiuni, felurite religii şi spiritualităţi străine: Greco-Catolicism, Romano-Catolicism, Protestantism, Masonerie etc. Tradiţiile româneşti slăbesc sau chiar pier pe alocuri, înlocuite de tot felul de influenţe alogene. Totodată, aşa cum am arătat şi mai sus, clasele superioare se lasă duse de curentul vremii, se modelează după tipare străine, îşi astupă nările faţă de ceea ce este românesc – le pute! Cultură este doar ceea ce e cultură străină, ceea ce e românesc are valoare doar dacă are accent şi haină de import. Românii sunt învăţaţi să îşi plece nu doar capul, ci mai ales sufletul în faţa străinilor, în faţa lor ca persoane, în faţa legilor lor, cărţilor lor, ideilor lor…”

(Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

a se vedea şi Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan… 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul vrăjitorie, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat

Dăm publicului online o pagină din Ortodoxia şi artele marţiale (p. 150-151 în ediţia 2014) pentru că redă o bucată din străvechea trăire şi gândire românească, aşa cum am avut-o dintru început şi până în secolul al XIX… când ni s-a impus înstrăinarea de noi înşine.

 

Pentru cei care cunosc istoria creştinismului primar, poate că este aproape de necrezut această poruncă a Sfântului Apostol Petru: cinstiţi pe împărat! (I Petru 2.17)

Şi totuşi, iată, ea există!

Iar creştinii din primele veacuri au cinstit pe împăraţi în măsura în care li se cuvenea cinste după cum le rânduise lor Dumnezeu: ca reprezentanţi şi dregători ai Lui în cele pământeşti. Şi, de asemenea, nu au cinstit pe împăraţi mai mult decât li se cuvenea. Adică, atunci când împăraţii au vrut să se proclame – ori au fost proclamaţi – zei, sau când împăraţii au vrut să intre în lucrarea Bisericii şi să schimbe cumva Învăţătura lui Hristos. În asemenea împrejurări creştinii nu i-au ascultat şi nu li s-au supus.

Dar, totuşi, ce însemna pentru creştinii din vechime a cinsti pe împărat?

Pe scurt, însemna a-l privi ca pe un trimis al lui Dumnezeu spre îngrijirea popoarelor în cele trupeşti. Deşi împăraţii aceştia erau păgâni!

Creştinii plăteau dări şi îndeplineau feluritele lucrări cerute de împărat, făceau ca şi alţi cetăţeni romani – sau armeni! – pregătire de luptă, se înrolau în armată, luptau în războaie pentru împărat, i se plecau adânc atunci când îl întâlneau şi i se adresau cu vorbele de cinste şi de laudă cuvenite lui… Făceau toate acestea faţă de împăraţii păgâni, repetăm. Lucruri pentru care mulţi din cei care îşi zic astăzi creştini ar socoti pe un creştin ca rătăcit sau lepădat de Credinţă, dar care sunt, de fapt, porunci ale Credinţei. De ce? Pentru că aşa porunceşte Duhul Sfânt: cinstiţi pe împărat, şi daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi tuturor cele ce sunteţi datori.

Iar între aceste datorii intra şi cea militară sau ostăşească.

De care astăzi mulţi dintre creştini au uitat, sau vor să uite, atât în alte părţi ale lumii, cât mai ales în România. De ce oare?

Mihai-Andrei Aldea