A început în România!

De când Neocomuniștii au chemat invadatorii musulmani în Europa, băștinașii din țări precum Germania, Franța, Suedia, Marea Britanie etc. au suferit nespus.
Imigranții nu respectă statele care îi primesc, îi disprețuiesc pe localnici și sunt foarte violenți.

Până acum, știrile despre „zonele interzise” (în engleză „no go zone/area”) păreau ceva tragic și exotic: se întâmplă la alții.
Prin grija USR, PNL, PSD etc., deja se întâmplă în România.

Crima de la Timișoara, în care un Afgan de 22 de ani a fost ucis de curajoșii săi dușmani Afgani și Pakistanezi, e doar un început.
Zona Fabric în care a avut loc incidentul este lângă inima Timișoarei, nu la periferie. Și este tot mai plină de imigranți.

Largi părți din municipii precum Constanța sau București au parte de aceeași situație.
În anumite locuri din Sectorul 4 venirea imigranților din Indochina (Vietnam, Thailanda etc.) a coincis „miraculos” cu dispariția în masă a câinilor și pisicilor. De fapt orice asemenea vietate lăsată pe stradă în zona în care locuiesc ori muncesc asemenea imigranți are uriașe șanse să nu se mai întoarcă acasă. Întâmplător.
În părți largi din Colentina (București?) imigranții musulmani tind să controleze străzile.
Etc.

Dar „autoritățile de stat” sunt preocupate de patrioții români, de eventualii naționaliști români, că „sunt primejdioși” (deși nu ar putea spune cum sunt primejdioși nici picați cu ceară!).
Și mai sunt preocupate să pupe tălpile (sau alte părți ignobile) ale mafioților din Ucraina și alte țări.

De zeci de ani îi previn pe Români că se va ajunge aici.
De zeci de ani le amintesc Românilor de dictonul străbun vis pacem para bellum (dacă vrei pace pregătește-te de război).
Acum războiul începe.
Sunteți pregătiți?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Libertate, comunism… gânduri

București 2017. Stau la un rând interminabil…

Tot spuneați de “binefacerile” comunismului în alte postări. Sunt născut în 1985 și am prins destul de puțin din acea perioadă. Ce îmi amintesc viu sunt cozile. Care au continuat și în timpul lui Iliescu. (Într-adevăr, în ’90 nu mai erau cartele și marfa era mai multă dar și mai scumpă.) În mod tragicomic cred că există și o parte bună în acele cozi: ne-au antrenat răbdarea. Dacă te certai cu vecinul de coadă la pâine nu îți folosea la nimic. Când însă un vecin de bloc îți dădea pontul că “au adus ulei în ’40 și margarină la Feroviaru’” te bucurai.

“Babele” care azi înregistrează record peste record la “pupat moaște” au stat mai întâi la acele cozi.

Acum, la rândul la care stau, este un “moș” care povestește cum a supraviețuit familia lui când americanii au bombardat Bucureștiul în Al Doilea Război Mondial:
“Lu’ unchi’meu i-au zis vecinii: «Ascunde-te în beci că trec avioanele!» Dar el s-a pus undeva lângă o magazie. Și când a căzut un obuz la el în curte … nu-și mai amintește nimic decât că s-a trezit 20m mai încolo. Cartierul nostru era undeva lângă Gara de Nord. Toate casele au fost distruse. Toți cei care s-au ascuns în beciuri au murit.”
Alături de el o … “babă” ceva mai tânără. Fusese golancă în Piața Universității. Acum este cu fiica ei adolescentă la acest rând pentru a aduce un ultim omagiu Regelui Mihai. Eu tac și ascult… mi s-a făcut pielea de găină.

[…]
Ajung cu rândul în Palatul Regal și mă apropii încet încet de Sala Tronului. Sunt într-o altă Românie. În Regatul României. Adevărații români sunt cei ale căror povești de viață le-am auzit adineaori. Avem un rege. Iar regele se mai numește și 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧.
Ajung în fața sicriului Regelui și îmi dau seama că nu știu ce trebuie să fac… Este prima dată când mă aflu în fața unui suveran. Eu m-am născut într-o republică bolșevică în care nu avem așa ceva. Avem doar politicieni libidinoși. Dumnezeu să-l odihnească!*

Postarea dvs. mi-a amintit de Piața Universității. Și de momentele acestea pe care le-am trăit.

Și mi-a amintit că sunt viu.

Alexandru Miron,
27-I-2024

P.S. Acest text a fost postat drept comentariu la rândurile despre cântecul Libertate de Al Bano și Romina Power.

Binele Comunismului (04). Un cititor răspunde Scrisorii unui tată

Un comentator, Cristian, răspunde astfel la O scrisoare de tată (II):

„Mărturisesc și eu că astfel se trăia în București prin 1985. Nici în alte orașe mari nu era mai bine. Prin iarna lui 86-87 locuiam în centrul Bucureștiului, aproape de Intercontinental – Batiștei. Și ce să vezi într-o dimineață? Paharul cu apă lăsat seara pe masa din sufragerie avea gheață. Deci în acea noapte în casă nu erau nici 6-7 grade C!
Desigur că alimentarele din centru erau mai bine aprovizionate, dar doar câteva ore sau zeci de minute pe zi. Iar la coadă se stătea muuult mai multe ore. În schimb, pentru cine cunoștea, exista Casa de comenzi Mercur, prin care puteai să te aprovizionezi, ca simplu muritor de foame, foarte bine, dacă nu comandai prea des.
Dar în provincie nu exista așa ceva. Mulți provinciali se bucurau de o delegație la București, reușind să aducă de pe acolo bunătăți din alimentări, chiar dacă era vorba doar de cornuri cu lapte sau ciocolată (chinezească, bineînțeles).
Aceasta era realitatea hâdă comunistă, nu mai vorbesc de minciuna oficială de prin instituții, licee, facultăți, etc. Și de programul TV de 2 ore/zi!! Care începea cu Telejurnal și se sfârșea cu Telejurnal. Circula gluma cu probabila Marea Unire – TVR să ajungă să unească cele 2 Telejurnale…
Și ca să punctez: datoria externă a României a fost plătită integral până la data de 12 aprilie 1989! Nebunia a continuat însă pe mai departe…. Ce folos??? Din comunismul naționalist am căzut în capitalismul internaționalist, nereușind să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniști și securiști din conducerea Țării în Piața Universității din primăvara-vara lui 1990! Punctul 8 din Proclamația de la Timișoare!”

La această mărturie istorică voi adăuga următoarele:

  1. Da, s-a întâmplat și în apartamentul nostru să ne trezim cu apa înghețată în pahare sau sticle. Chiar exista o glumă tristă: „Dacă vrei să nu îți înghețe iarna apa bag-o în frigider!”.
  2. Adevărat, la magazinele din centru se găseau mărfuri ce lipseau în restul Bucureștiului; dar se găseau (cum spune și Cristian) doar în cantități foarte mici, care se epuizau în cel mult o jumătate de oră, foarte rar într-o oră sau două. Cozile durau ore întregi, uneori peste cinci-șase ore. Pare o fantezie sau o glumă, dar a fost o tragică realitate. Totuși în Scrisoarea unui tată sunt folosite ca reper pentru că trebuia să pretinzi că există ceva bun (multe lucruri bune, de fapt!) în Comunism. Altfel erai încadrat la „dușmanii regimului” și urmau represalii grele.
  3. Casa de comenzi Mercur avea prețuri foarte mari pentru un om obișnuit. Scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea este a unui tată cu patru copii. Ca urmare, posibilitățile de comandă erau reduse. Mai mult, nu aveai voie să comanzi la această „casă de comenzi” mai mult de odată pe lună, cel mult de două ori; iar cantitățile erau și ele limitate.
  4. Existau magazine „pe valută”, dar din care puteau cumpăra doar străinii sau persoane cu funcții importante, care puteau justifica legal valuta. Căci deținerea valutei de către omul obișnuit era practic interzisă. Mai precis, cerea proceduri foarte complicate (inclusiv declarații scrise pentru motivul încercării de a obține valută), în lipsa cărora posesorul era pasibil de pierderea locului de muncă și pușcărie.
  5. Ciocolata chinezească amintită de Cristian era una dintre „valutele forte” ale vremii. Față de ciocolata produsă de statul zis român era o delicatesă. Era și învelită într-un staniol frumos. Ca urmare, era căutată și tezaurizată, de multe ori fiind folosită ca „dar” (= șpagă) pentru funcționari, medici, milițieni etc., alături de săpunurile „Fa” și alte produse care acum ar stârni râsul.
  6. Termenul de „comunism naționalist” este un oximoron de același calibru cu „îmbunătățiri rele”. Comunismul este prin definiție anti-național. Toate regimurile comuniste din istorie au nimicit cultura națională a țării sau regiunii stăpânite. Termenul ar fi ironic, dacă nu ar fi folosit de unii ca și cum ar fi logic; în realitate el se referă la „comunismul regionalist” sau la „comunismul baronilor locali”. Comunismul regionalist folosea, într-adevăr, forme denaturate de naționalism în sprijinul regimului. Stalin a făcut primul acest lucru, pentru a nu pierde războiul (filmul rusesc Popa [Поп], greșit tradus la noi Preotul, este un exemplu tipic de „naționalism comunism” în care până și religia este pervertită să susțină regimul satanic al Comuniștilor).
  7. Comentatorul Cristian este foarte optimist atunci când spune că nu am reușit „să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniștii și securiștii din conducerea Țării”. Eu văd că până astăzi suntem, din nenorocire, conduși de aceleași călăuze oarbe. Și sunt destui care se pregătesc să îi voteze din nou în 2024, sub cele mai prostești pretexte.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Există izvoare istorice care sunt foarte prețioase pentru Români. De pildă, Fontes Historiae Daco-Romanae. Lucrarea aceasta, în patru volume, a fost scanată pentru prima dată și salvată în format electronic la începutul anilor 2000 – la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București, Sector 4, Cartier Berceni, Strada Covasna.
A fost o muncă grea, făcută de câțiva voluntari. Și care a costat, atât pentru cumpărarea volumelor (din anticariate), cât și a scaner-ului etc. Banii fiind adunați de aceeași voluntari. Dumnezeu să-i răsplătească!
Dar această muncă grea a fost pusă apoi la îndemâna publicului, pe site-ul vistieria.ro. Fără cea mai mică pretenție, fie și de recunoaștere a muncii.
Fontes a fost preluată de aici, de pildă, și de un grup ce lucra, pe bani, la digitalizarea unor cărți esențiale pentru Istoria Românilor. Și a fost prezentată ca și cum digitalizarea (scanarea și salvarea în format electronic) s-ar fi făcut de acel grup. (Semnele particulare ale volumelor sunt ușor de identificat.)
Fontes a fost preluată de aici, de asemenea, de unele site-uri patriotice. Care au câștigat de pe urma lor doar mulțumirea că unii Români (și poate nu doar Români) le-au văzut, le-au consultat și chiar le-au descărcat spre a le avea mai departe.
Oricum a fost, noi ne-am bucurat însă că au fost preluate, după chipul Sfântului Apostol Pavel (Filipeni 1.12-18); căci fie pentru câștig lumesc, fie pentru dragostea de Neam și Țară, fie pentru interes științific, Fontes a ajuns la tot mai mulți oameni. Adică adevărul s-a răspândit. Într-o lume a minciunii este o mare bucurie!

Dar, pe de altă parte, văd că sunt multe site-uri și bloguri patriotice sau „patriotice” care practică o absurdă „luare în posesie”.
Hărți vechi, pentru care nu mai există drepturi de proprietate (intelectuală), cărți sau periodice vechi (la fel), sunt „protejate” pe aceste site-uri și bloguri cu îndârjire. Ca și cum ar fi proprietatea posesorilor acelor pagini electronice.
Demersul este de mai multe ori rușinos (nedemn).
În primul rând, pentru că acele izvoare istorice nu sunt proprietatea celor care țin cu dinții de ele. Dimpotrivă, sunt ceea ce se numește domeniu public.
În al doilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, totdeauna, cunoașterea adevărului. Scris este: Cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32; 16.13). Pentru ca cele rele să se spele, cele bune să se adune, cum cere Legea Românească, trebuie să cunoaștem bunele și relele.
În al treilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, cu atât mai mult, răspândirea izvoarelor istorice despre Patria și Neamul său.
Iar „luarea sub stăpânire” a acelor izvoare este atât un act necinstit, cu atât mai rușinos cu cât este făcut de un patriot, cât și un fapt ce stă împotriva rostului site-urilor sau blogurilor în cauză: blochează exact răspândirea adevărului istoric pe care și-l doresc proprietarii/administratorii.
Este adică, un act de zgârcenie sau lăcomie ce anulează pretenția de patriotism a celor ce îl săvârșesc.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii din URSS în 1940
(înainte de cotropirea Basarabiei, Herței și Nordului Bucovinei)
document istoric

O lucrare fundamentală pentru Istoria Bisericii

Între Moldovenii ce au strălucit în cultura Neamului Românesc al ultimelor două secole se numără, desigur, Mihai Eminescu, Theodor Burada, Veniamin Costachi, Ciprian Porumbescu, Ilie Cleopa, George Enescu, Iustin Pârvu și nenumărați alții.

Îl amintim aici pe marele Dimitrie G. Boroianu.
Născut pe 31 August 1864 la Fălticeni, Județul Baia, pentru a trece la Domnul pe 9 Septembrie 1951, la București.
Acest teolog de frunte, cu studii la Seminarul Veniamin Costachi din Iași, Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Teologie din Leipzig, a fost și Doctor în Filosofie (Leipzig, 1897).
A activat ca profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie Ortodoxă din București (1902-1904), primind apoi, la aceeași facultate, catedra de Drept Bisericesc (1904-1936). A fost chiar și Decan al Facultății de Teologie din București (azi, ”Dumitru Stăniloae”), de două ori (1910-1912 și 1923-1927). Prima dată s-a retras din decanat deoarece primise funcția onorantă, dar foarte grea, de Subdirector al Cancelariei Mitropoliei de la București. Funcție pe care a îndeplinit-o cu onoare până în 1936.

Pentru a vorbi despre lucrările realizate, e bine să ne amintim că în acea vreme nu existau calculatoare electronice, telefoane inteligente, tablete „smart” sau altele asemenea; nu exista internet, nu existau date de baze electronice și sisteme de căutare în acestea.
Bazele de date erau mintea omenească și bibliotecile – personale sau instituționale.
De scris se scria de mână sau, cel mult, la mașina de scris (care era o mașină mecanică). Se scria pe hârtie, iar corecturile erau greu de făcut – deci trebuia să fie cât mai puține!
Pentru orice lucrare complexă era nevoie de o minte puternică, bine rânduită, de o voință limpede și nestrămutată.

În aceste condiții, Dr. Dimitrie G. Boroianu a realizat lucrări de excepție. Atât prin volumul fizic, dar mai ales prin volumul de cunoștințe adunat. Și cu atât mai mult prin noutate.
Din câte am găsit până acum, opera Istoria Bisericei Creștine. De la începutul ei și până în ḑilele noastre (București, 1893) este prima lucrare românească modernă pe acest subiect. Și, cu toate că este o operă „de deschidere” a unui domeniu, are bine peste 500 de pagini!
O găsiți mai jos în format pdf.
La început de an, primiți-o ca pe un dar de la înaintași!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea