Artele Marţiale – Cum luptau Românii?

În esenţă,

Artele Marţiale sunt disciplinele care încearcă să cerceteze şi să pună în practică, la cel mai înalt nivel de competenţă, acea parte a Artei Militare ce studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi a războiului (la nivel personal).

Altfel spus – mai puţin formal şi mai pragmatic –,

Artele marţiale se ocupă de pregătirea unui om pentru a fi un luptător cât mai bun (desăvârşit).

Sau, şi mai simplu,

Artele marţiale sunt sisteme avansate de luptă corp la corp (cu şi fără arme).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

I. Puţin despre simplitate, neştiinţă, prostie şi fudulie

Românii Vechi aveau un proverb: Prostul, dacă nu-i fudul1, încă nu e prost destul.
Sau, mai simplu, prostul care nu e fudul nu este chiar prost. Este neştiutor, sau nepriceput. Dar nu prost în sensul celui care gândeşte strâmb fiind, în acelaşi timp, deplin încredinţat că are dreptate (absolută).

Prostia nu este păcat atunci când nu-i fudulă sau/şi intenţionată.
Dar prostia fudulă este. Şi nu doar păcat, ci chiar patimă. Una care otrăveşte viaţa omului nespus de mult.

Am mai arătat că pentru starea de astăzi a României nu sunt atât de vină politicienii, după cum se pretinde de obicei.
Politicienii pe care îi avem – în cea mai mare parte fie răi, fie incompetenţi, fie agenţi străini sau trădători, fie combinaţii între acestea – îi avem pe merit. Ca total, ca sumă socială, asta este ce ni se cuvine. Am mai arătat de ce în materialul pe temă. Acum o să vorbesc despre prostia trufaşă. Cu un mic studiu de caz.

Am fost inspirat în scrierea acestui eseu de un bărbat care a comentat, pe pagina mea de facebook, o înregistrare. O înregistrare a unor cântări, frumoase, patriotice; la care au luat parte, într-o biserică ortodoxă românească, profesionişti (muzicieni), preoţi şi popor.

Majoritatea privitorilor se bucurau de această înregistrare, de această lucrare frumoasă, întru unire, a unor Români. Bărbatul respectiv, nu. Şi, cu toate că prevenisem că voi şterge mesajele aberante, a lăsat unul în care se indigna pe tema „etnofiletismelor” care, vezi Doamne!, ne-ar face atâta rău! Şi câteva persoane, la acelaşi nivel de înţelegere, au apreciat comentariul lui…

Prost însemna, în trecutul îndepărtat, ceea ce astăzi numim simplu, adică fără (prea multe) părţi alcătuitoare, ori firesc, natural, ori obişnuit, de rând (spre deosebire de ceea ce este neobişnuit, preţios, rar).
Însă, atât în română, cât şi în unele limbi slave, cuvântul s-a preschimbat.
Mihai Eminescu spunea că Limba este floarea sufletului (respectiv, Limba română este floarea sufletului românesc). Şi, într-adevăr, după cum spiritualitatea unei obşti, unui grup social, creşte sau scade, la fel şi limba devine mai înaltă, mai profundă, sau, respectiv, mai săracă, mai seacă, uneori chiar josnică.

Deoarece prin secolele XVIII-XIX mulţi luau (vorbeau despre, gândeau despre) lucruri adânci, întortochiate, grele, simplificându-le absurd, cuvântul prost a ajuns să desemneze o asemenea gândire: superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă. La fel, prostia a încetat să fie simplitate, naturaleţe, devenind gândire şi purtare (inclusiv vorbire) superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă.

Poate vi se pare că repet fără rost definiţia. Însă răspândirea prostiei trufaşe – adică prostia care sminteşte – arată că avem nevoie să repetăm de multe ori definiţiile noţiunilor de bază. Pentru că în iureşul informatic al prostiei, avem toate şansele să le uităm, să le denaturăm, să le pierdem.

Mai adaug o paranteză, destul de necesară, cred eu.
Neştiinţa a fost privită cu îngăduinţă de Români, atâta vreme cât nu este intenţionată şi/sau trufaşă. „Nu ştie, lasă-l”, ori „e neştiutor, săracul”, sunt zise ce arată această înţelegere faţă de cei neştiutori. Dar, din nou, până când se vede că este o prefăcătorie sau, alternativ, că este însoţită de trufie. În primul caz, apare acuzaţia „te (pre)faci că nu ştii!”. Şi nu este una peste care să se treacă uşor! În al doilea caz, apar exprimări de felul „prostul până nu-i fudul, încă nu e prost destul”. Dintr-o dată, neştiinţa devine prostie!

(De ce? Pentru că s-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Când nu vrem să recunoaştem acest fapt, când nu ţinem seama de el şi ne purtăm ca şi cum am ştii ce nu am învăţat, nu am trăit, atunci, într-adevăr, nu mai este neştiinţă!)

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Fudul = îngâmfat, trufaş, arogant, lăudăros, cu aere (de superioritate).

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Vânătorii români – Cum luptau Românii?

Vânătorii au fost totdeauna o elită de luptători. Erau rezistenţi, buni cunoscători ai codrilor, ai munţilor şi bălţilor, ai întinderilor de stepă, învăţaţi cu greutăţile şi primejdiile. În luptele din 1848-1849 din Munţii Apuseni, Vânătorii au dovedit priceperea şi eroismul lor de nenumărate ori, ca să dăm numai acest exemplu. Cu timpul, Vânătorii din ţinuturile mai joase – de baltă, de stepă, de codru etc. – au fost trecuţi în rândurile pedestrimii, dând Cercetaşii de astăzi (şi alte unităţi speciale). Au rămas Vânătorii de Munte, elită respectată a Armatei Române.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă vânătorii – cândva, la noi, şi păzitori ai vânatului – o să dăm cuvântul unui străin (poate aşa va fi băgată în seamă spusa lui):

În cariera mea de magistrat mi-a fost dat să condamn la muncă silnică peste 1.000 de oameni. Bărbaţi, femei, tineri. Şi nu am găsit încă un adevărat criminal care în tinereţea lui să fi fost învăţat să iubească natura şi viaţa în natură. Învăţaţi copiii să vâslească, să pescuiască, să vâneze, să facă excursii în natură şi când vor ajunge să fie bărbaţi îi veţi găsi între juraţi şi nu în faţa juraţilor!” (Judecător Leon McCord1)

Vânătorii au alcătuit în trecut frăţiile lor, mult mai stricte decât şi-ar închipui unii. Departe de ura nemărginită a vânătorului apusean faţă de răpitoare, Vânătorii Români Vechi aveau respect şi faţă de lup – decretat în vremea Fanarioţilor plagă (după model apuseană), pecete infamă păstrată până de curând. Rânduielile vânătoreşti erau multe şi stricte, pentru că cel care le încălca făcea rău tuturor vânătorilor, nu doar sie-şi. Cunoaşterea intimă a naturii, rezistenţa şi agilitatea, răbdarea, iscusinţa în punerea curselor şi mânuirea armelor, disciplina tagmei şi multe alte calităţi au făcut din Vântătorii Români, luptători de înaltă clasă. De la prinderea limbilor – adică a unor ostaşi duşmani pentru a fi interogaţi – şi până la susţinerea prin tragere de precizie a pedestraşilor, în toate misiunile avute de-a lungul veacurilor, aceştia şi-au dovedit îndemânarea, bărbăţia şi patriotismul. Înainte de “franţuzire”, legătura Vânătorilor cu restul Românilor era strânsă, iar Credinţa lor puternică. În vremea interbelică, încă îi vedem cinstind Naşterea Domnului deschis şi fără şovăire; exista chiar obiceiul colindului vânătorilor («Carpaţii», nr. 12/1933, p. 1 şi 40). Sub Comunism lucrurile s-au schimbat, iar astăzi avem şi vânători credincioşi, dar şi vânători fără Dumnezeu, precum şi pe cei care se clatină între cele două laturi – ca să nu-i mai pomenim pe vânătorii populari, adesea doar braconieri… dar nu totdeauna.

1Cf. Revista «Carpaţii», nr. 5/1933, p. 18.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre miliţiile populare – Cum luptau Românii?

Oastea Ţării nu era alcătuită din „contingente militare ad-hoc”, ci, alături de, să le zicem, trupele profesioniste, din ceea ce s-a numit de multe ori în istorie miliţii populare sau pământene. Altfel spus, toţi Românii erau militari activi. Unii în trupele orăşeneşti, alţii în trupele domneşti, alţii în cetele boiereşti, iar cei mai mulţi în miliţii1.

Această realitate a fost consemnată limpede încă de Nicolae Bălcescu:

tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a apăra statul la vreme de nevoie” [Bălcescu, 1990:23]

Existente la Romani încă din vechime, sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi, miliţiile populare se generalizează. Ele sunt unităţi militare bine organizate, dar ai căror oşteni se îndeletnicesc mult şi cu felurite alte lucrări: păstorit, stupărit, meşteşuguri, construcţii, pomărit, arături etc. Aceste unităţi militare sunt iniţiate de recrutarea locală începută prima dată de Flavieni dar bine aşezată sub Adrian (117-138 d.Chr.). Ulterior Antoninii vor dezvolta sistemele de miliţie populară, necesar în primul rând pentru limes-uri şi alte lucrări de fortificaţii (întărituri) care implicau în întreţinere şi folosire populaţia locală. Constantin cel Mare le reorganizează şi extinde, folosind pentru prima oară, pe scară largă, deschis, ofiţerii creştini. Pentru serviciile militare pe care le prestează – de la instruirea ostăşească sau lucrări de interes public la paza frontierelor şi eradicarea hoţiei/tâlhăriei –, miliţiile populare se bucurau de privilegii financiare, dar mai ales aveau garanţia stăpânirii pământului. Pământul miliţiilor populare nu putea fi expropriat decât pentru trădare; le aparţinea2, nu exista „impozit pe proprietate” – care tranformă, de fapt, pe proprietar în arendaş.

1 Această organizare a populaţiei, în care toţi bărbaţii sunt ostaşi, se mai întâlneşte în Evul Mediu european doar în ţara liberă a Elveţiei, la triburile celtice libere din Irlanda şi Scoţia, în unele ţări vikinge şi la Secuii vechi.

2 La nivel absolut în România Străveche – adică în Cultura Română Veche – pământul este al lui Dumnezeu şi este dat de acesta oamenilor spre a-l îngriji; astfel, prin Dumnezeu, aceştia sunt stăpânii pământului. Reprezentanţii lui Dumnezeu sunt în primul rând Vlădica (Episcopul) şi Domnitorul. Ca urmare, Domnitorul este stăpânul lumesc suprem al pământului, garantul stăpânirii lui de către Oamenii Ţării (Ţăranii), judecătorul suprem (în ascultare faţă de Dumnezeu, avându-l garant al acestei ascultări pe Vlădică). Sistemul este, principial, uluitor de asemănător celor existente în Extremul Orient (China, Japonia). Cu deosebirea că la Români casta lucrătorilor pământului subordonată luptătorilor sau samurailor aproape că nu există ca atare în vechime, fiind practic importată. La Români luptătorii erau şi lucrătorii pământului. Deşi, merită subliniat, nu culturile agricole, ci creşterea animalelor sunt activitatea fundamentală productivă a Românilor liberi până în secolele XVIII-XIX.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă