Etichetă: administrația bisericească

21 de rubini. O viziune, mai multe viziuni

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

21 de rubini
O viziune, mai multe viziuni

desigur, acest text cuprinde multe informații despre film; poate ar fi mai bine să vedeți întâi filmul, apoi să citiți cele ce urmează

Un documentar artistic l-aș numi mai curând:
ne arată cum suntem, nu ne place și aruncăm
cu noroi. Actrița din rolul principal e un
diamant. Regizorul a reușit să vorbească într-o
societate care te vrea tăcut, asta înseamnă
libertate. (Alexandru Postelnicu)

Fariseismul, lăcomia, minciuna la rang de
rege, egoismul, nedreptatea. Tare de care
suferă adânc țara. De mulți ani, tot mai mult.
Răzbate și durerea unora că nu pot face
nimic, nu pot schimba nedreptățile, răzbate și
sentimentul neputinței în fața unor lucruri
implacabile. Rămâi adânc pe gânduri după un
astfel de film… Mulțumesc! Și mă bucur și
pentru că e filmat în cea mai mare parte în
Oradea. (Ioana Mărcuș)

Un film prea bun, cu personaje mult prea
sincere. În concluzie, „merita” să fie cenzurat,
de către totalitarismul „democrației românești”,
pe motiv de „propagandă rusă”. O producție
cu un buget cu capital 100% românesc, care a
costat cât pentru două averi, a ajuns pe
YouTube, căci în cinematografele României a
fost interzis. Mulțumesc producătorului,
regizorului, marelui scenarist pentru oferirea
acestei capodopere spre vizionare chiar aici,
pe canalul domniei sale! Cu iubire
necondiționată, Daian Antonin

Scăldătoarea aceea închipuie Biserica, Biserica cea adevărată. În care ne adunăm cu toții: și orbi, și șchipi, și uscați. Suntem orbi, că nu ne vedem păcatele. Suntem șchiopi, că ne-am abătut de la calea Domnului. Și suntem uscați de neiubire. (21 de rubini)

Am cunoscut filmul 21 de rubini, la început, prin furia unora. Cum nu judec fără să cercetez, iar cercetarea pleacă de la subiect, am căutat filmul. Care era, tăcut dar sistematic, cenzurat. Am văzut unele prezentări, am citit descrieri și comentarii sau critici. Niciun argument concret, logic, împotriva filmului, dar multă furie, supărare sau chiar ură.
Am scris în apărarea dreptului la liberă exprimare, dar mai ales a tot mai interzisului drept la critică. Ce face parte, desigur, din dreptul la liberă exprimare. Însă dreptul la critică, ce este parte esențială a Ortodoxiei, este tot mai limitat de Administrația Bisericească dacă o privește. Căci aceleași persoane și funcții care invocă felurite canoane și rânduieli ca să închidă gura criticilor le „uită” atunci când îi fac pe critici în toate felurile. Pe critici, sau pe oricine îi nemulțumește. O fățărnicie evidentă, pentru ai cărei exponenți Dumnezeu a pregătit adâncurile Iadului – cu atât mai mari, întunecoase și chinuitoare cu cât crește rangul exponentului fățărniciei.

Acest fariseism, cu multe măști, la care lașitatea și oportunismul adaugă pe mulți, este una dintre durerile dezvelite de 21 de rubini. Este scos la iveală și în viața de toate zilele, și „în societate” și în Biserică. Sau, mai bine zis, în Administrația Bisericească, după cum spune filmul, arătând și direct, și indirect, că Biserica sunt cei care țin credința, nu cei care o exploatează.
Iar acest fariseism este, așa cum am spus, doar una dintre durerile expuse de 21 de rubini.

În critica acestei opere cinematografice este nevoie să precizăm că filmul este o tragedie realistă, plasată într-un timp și într-un loc de sinteză.
În mare, locul ar fi România, termen ce apare obsedant în unele secvențe. Dar singurele locuri clar denumite sunt Mideni (comuna eroilor principali), Zădărniceni și Nicăriu.
Dacă primul nume sugerează mediocritatea – fără ca această interpretare să fie sigură –, celelalte două nume au înțelesuri clare. Zădărniceni este și sediul seminarului, școlii teologice controlate de corupție, în care Credința este zădărnicită de etatism, politicianism, lăcomie și alte patimi. Nicăriu este direcția în care merg cei fără Dumnezeu, fie că sunt din Biserică sau din afara ei.

Cadrele sunt cel mai adesea de o simplitate deplină, reflectând vederea unui om cu încărcătură emoțională: concentrat pe ceea ce are în fața ochilor, ignorând detaliile până când este silit să le vadă. Chiar dacă aceste detalii ignorabile au, adesea, greutatea lor.
Prin felul în care este filmat 21 de rubini silește privitorul să se implice în tot ceea ce se întâmplă ca și cum ar fi de față: sentimentul de vizionare a unui film este estompat până la dispariție.
Din acest punct Alexandru Postelnicu are deplină dreptate atunci când îl numește un documentar artistic. Dar numai din acest punct de vedere, pentru că scenariul și regia trec de hotarele unghiului de vedere al unei persoane, trec de documentar. Aceasta pentru că locurile și timpurile se suprapun, iar replicile cele mai simple sunt instrumente ale unei exprimări bogate.

Un exemplu al acestor replici, comic și tragic totodată, este dialogul dintre Primarul din Mideni și Spăriatu, tatăl copilului (George) de la care pornește de fapt povestea. Redăm doar un schimb de cuvinte:

Primarul: Porc de Crăciun îmi trebuie mie acuma!?! … (pauză) Și să știi că dacă-l aduci, nu-l iau fără bani!
Tatăl: Dom’ Gelu!… Punem și bani!

De așteptat ar fi fost ca tatăl să spună că nu trebuie bani, adică să înțeleagă că primarul vrea să plătească. Înțelegerea pe dos, că porcul promis nu va fi luat dacă nu e însoțit de bani, ține de altă lume decât cea obișnuită: o lume a corupției devenită mod de viață.
Gândirea tatălui este corectă după regulile acestei lumi a corupției, iar așteptarea spectatorului îi dovedește nepriceperea în ale corupției. Primarul reacționează la această replică – la prima vedere absurdă, în corupție perfect logică – prin trecerea de la tonul agresiv, respingător, la un ton părintesc. Tatăl a respectat convențiile corupției, intrând astfel în mecanismul „firesc” al societății: apelul la relații, mite mascate, „manevre”…

Un plan al acestei scene – plan ce reapare sistematic în film – este al vulgarității „celor de sus” în fața celor dependenți de ei. O vulgaritate ce vine din corupția interioară și răspândește corupție mai departe. La fel ca promisiunea „primului număr” dintr-o revistă pornografică ce ar urma să „bucure bărbații din România”. Promisiune „dată la radio”, ca încheiere a propagandei mincinoase – ce se folosește și de intelectualii de curte ai vremii și locului.

Și pentru că am amintit de vreme, iar mai sus despre faptul că locurile și timpurile se suprapun, să amintim că filmul unește mai multe evenimente din ani diferiți: vizita Papei în România – cu tonele de afaceri făcute pe temă și minciunile propagandei despre beneficiile vizitei –, Plandemia – cu fățărnicia mascării publice și a înlăturării măștilor la petrecerile celor care impun măștile –, lupta anti-corupție a unor naivi ce este de fapt numai instrument de șantaj pentru cei de sus, Războiul din Ucraina etc. În paralel există trimiterea lui George (Georgică) Ciofu la seminar, prin pile, de către părinți, în anul 1999, anul în care, în aprobarea intelectualilor de curte, este bombardată, ilegal și monstruos, Iugoslavia, inclusiv Belgradul în Ziua Învierii. Intersectarea celor două lumi temporare este complexă, construind dibaci tensiuni narative.
Procedeul unificării mai multor timpuri este folosit în multe filme, nu este nou. Aici îndeplinește în primul rând rostul iluminării factorilor comuni ai acestor evenimente: fățărnicia, corupția, propaganda înșelătoare, imoralitatea, ticăloșia etc. Toți acești factori comuni fiind tipici puternicilor din film. În timp ce oamenii buni sunt fie în umbră, fie atacați.

Părintele Alexie, fost deținut politic, trăiește în Mideni, un sat în care propaganda oficială este foarte puternică. Capul Familiei Ciofu, zis Spăriatu, cu toate că știe că această propagandă este o minciună, nu se ferește să o folosească împotriva Părintelui Alexie. Are ca pildă mai marii, lumești și bisericești, care nu se sfiescă să folosească marota legionarismului ca pretext universal valabil pentru atacuri, oricât de nedrepte și abjecte. O replică a îndureratului martir, Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, e și unul dintre firele subtile și ziditoare ale filmului: pentru a avea moralitate, pentru a fi liber, pentru a fi om adevărat și, implicit, creștin adevărat, trebuie să privești dincolo de lumea aceasta. Altfel ești înrobit de ea.

Această înrobire, de altfel, apare și la Procuroarea Nina Lucreția Ciofu. Bântuită de sinuciderea fratelui ei, de suferințele tatălui ei și de moartea mamei, caută izbăvirea în dreptate (la ea, dreptate judiciară). O căutare sortită eșecului, ne arată și acest film, după cum ne arată și realitatea.

O „critică” de o furibundă părtinire, pretinde absurd că procuroarea aceasta ar fi prezentată drept fără „nici cea mai mică slăbiciune”, drept „nevinovată” etc. Cine a văzut filmul ca să îl vadă, nu ca să găsească nod în papură, va fi șocat de această idee. Dacă judecăm în cheie creștină, este evident, în primul rând, că Nina trăiește în păcat, nefiind căsătorită cu bărbatul cu care face dragoste. Deși îl socotește – unilateral – „o parte din ea”. Unilateral, căci iubitul nu-i confirmă ideea, ba chiar profesează, calm și hotărât, o altă scară de valori. Pe care ea nu o respinge hotărât, dând dovadă de slăbiciune.
De asemenea, procuroarea este „la ea acasă” într-un club a cărui atmosferă de destrăbălare este 100% străină moralei creștine. Iar aici nu este vorba doar de fumat sau dansuri, ci de animatoare indecente, de liniuțe, de lesbianism…
Pretenția de lipsă a slăbiciunilor, de nevinovăție, devine în context o bătaie de joc la adresa logicii, rațiunii și bunului simț: dimpotrivă, filmul o prezintă pe procuroare drept un om obișnuit, cu slăbiciuni și căderi, mânat să caute o dreptate imposibilă, judiciară, de motive subiective, sentimentale, personale – deci, implicit, incoerente. De aici îi vin procuroarei și subiectivismele, și multele slăbiciuni, și, până la urmă, căderea.

Și din aceleași surse vine și căderea familiei ei.

În vreme ce Părintele Alexie se raportează la Iisus Christos și rânduiala sa, Familia Ciofu, in integrum, se raportează la propriile simțăminte ca la niște idoli. O cumplită cădere ce este mult încurajată astăzi. Din pricina idolatriei față de propriile simțăminte mama își terorizează și manipulează soțul ca să intervină, să apeleze la relații, pentru ca băiatul să fie primit la seminar.

O mărturie teribilă pentru fățărnicia multora care se cred credincioși este aceea a mamei lui George. Ea vine la Părintele Alexie, cântă cu celelalte credincioase, dar nu îi cere sfatul și nu îi ascultă îndemnul.

Și asta încă nu e tot! Părintele Alexie o previne că face rău împingând copilul spre preoție prin pile „Nu-i nenoroci sufletul! Lasă-L pe Domnul să-l cheme la slujire așa cum știe El mai bine!”. Ea, printre altele, vine cu o „scuză” care este un fel de deviză a societății: așa fac toți.

Am auzit această „scuză” de la toți cei care s-au supus și se supun răului. Nenumărați oameni, bărbați și femei, au încercat să îmi justifice uciderea copiilor în pântecele mamei, perversiunile sexuale, corupția sau lașitatea cu așa fac toți. De mii de ori am spus: Chiar dacă toți fac un lucru rău, tot rău rămâne și cei buni nu îl vor face.
Filmul nu spune asta direct, ci implicit: consecința acestor scuze este distrugerea celor care le invocă.

Revin la încercarea Părintelui Alexie de a trezi mama din răul pe care îl face. Și mă opresc la o scenă esențială. În care fățărnicia și răutatea sunt expuse cu precizie chirurgicală. Tatăl fumează lângă aragaz, băiatul muncește să învețe pentru examenul de intrare la seminar, mama vine de la muncă. Și începe cu reproșuri casnice, trecând de aici la faptul că „noi mergem din păcat în păcat”. Iar după ce a tensionat destul atmosfera, declară „Mai bine nu se mai duce la niciun seminar decât să intre cu pile!” (copilul, desigur). Soțul – ce fusese presat de ea să intervină la pile pentru copil – îi răspunde… „Toți fac așa!”. Confirmându-i, astfel, scuza imorală pe care și ea se baza. Iar ea continuă să invoce smiorcăit spusele Părintelui Alexie, după care îl invocă pe acesta: „Uite, și Părintele Alexie spune…”. Este clipa în care Spărietu se înfurie, îl înjură pe preot, merge la acesta acasă, deși e noapte, sare poarta și îl agresează, încercând să îl intimideze.

Pentru cei care sunt preoți de parohie care lucrează binele, scena este ușor de recunoscut și înțeles. Furia unora din familie față de îndreptarea sau încercarea de îndreptare a celorlalți membri ai familiei este des întâlnită.

Dar ce mi s-a părut extrem de bine surprins aici este felul viclean în care cel „credincios” iese din ascultarea față de duhovnic. Femeia a urmat aici toți pașii psihologici necesari pentru a obține reacția aceasta de la bărbatul ei. Este izbitor contrastul dintre scena venirii ei acasă și cele în care îl manipulează pentru a obține apelul la pile. Iar această deosebire nu este întâmplătoare, chiar dacă dorința interioară nu este conștientizată: din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6.45).
Ea a vrut ca bărbatul ei să reacționeze astfel, pentru ca așa să se poată despărți „justificat” de Părintele Alexie – și să își despartă și copilul de el. Lucru ce se vede în ușurința cu care acceptă despărțirea și în râvna cu care lucrează la împlinirea pașilor de miturie și influență.

Eșecul ei se repetă în eșecul fiicei sale: amândouă sunt mânate de emoții fără pricepere, de patimi, lipsite de călăuzirea Duhului Sfânt – prin înstrăinarea de cei care Îl au și alipirea de cei care sunt departe de El.

O morală esențială a filmului este: Binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Cei 21 de „rubini” sunt dragostea părintească nepricepută. Spărietu a primit un ceas cu 21 de rubine de la tatăl său; doar că la ei în familie pluralul este (astăzi) rarul rubini. Pentru cusurgii intelectualiști, indignați de acest plural, voi consemna că este prezentat și de Micul Dicționar Academic, 2010, și de Dicționarul de Neologisme din 1996 și din 1998, și de Dicționarul Limbii Române Contemporane (1955-1957).
Revenind, amintim că Spărietu a primit ceasul cu 21 de rubini de la tatăl său, când a plecat de acasă. Și, prevenindu-și băiatul că o să îi fie greu, „dar dacă ăsta-i visul tău, te sprijin cum pot”, i-l pune la mână. „Altceva mai de preț n-am să-ți dau”, spune el.

Dar este, cu adevărat, cel mai prețios lucru pe care un copil îl primește de la părinți averea? Oare chiar așa, cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate da fiului său este un număr de pietre prețioase? Ori de obiecte valoroase?

Într-adevăr, tatăl lui George nu arată în film nici demnitate, nici moralitate. Undeva, ceva, este, căci își iubește soția și copiii. Dar nu este ce trebuie, pentru că îi lipsește Adevărul. Și, de aceea, nu le poate da celor dragi ceea ce au cu adevărat nevoie: credință, demnitate, curaj, moralitate. Pe care nici nu le înțelege: așa cum s-a văzut și în scena discuției cu primarul (pentru intervenție pentru băiat), tată trăiește în lumea corupției ca și cum ar fi normal. Pentru el Părintele Alexie nu este criminal pentru că a făcut închisoare – nu îl deranjează asta la nimeni –, ci pentru că stă „împotriva sistemului”, stă împotriva principiilor imorale care pentru Spărietu sunt adevăruri absolute.

Străin, prin urmare, de tot ce înseamnă adevăr, Spărietu are o dragoste strămbă, atât față de soție cât și față de copii. Care este una dintre sursele fundamentale ale răului în familia sa.

În această privință o scenă ce pare unora doar de umplutură relevă un adevăr teribil. E scena în care cei doi părinți merg, după examen, la pila numită Părintele Porumbacu. Acesta, pe de-o parte, îl laudă pe băiat, spunând că a avut una dintre cele mai bune lucrări. După care pretinde alți bani ca nota să devină oficială. Câteva scene după, se vede însă că George Ciofu este ultimul pe lista intraților.
Puțini înțeleg, cel puțin conștient, greutatea și gravitatea acestei scene1.
Ca și a altora.

Filmul a fost declarat de cineva drept „mizerie neo-marxistă”. Afirmația, fiind incompletă, devine minciună: filmul înfățișează mizeria neo-marxistă.
La fel, filmul a fost declarat de unii ca fiind „împotriva Bisericii”. Iubesc Biserica mai mult decât îmi iubesc viața. Și tocmai de aceea repet că filmul nu este împotriva Bisericii, este împotriva corupției din Biserică. Lucru arătat foarte clar și repetat în film!

Ar fi adevărat că 21 de rubini este împotriva Bisericii doar dacă Iuda și urmașii lui sunt Biserica. Dar așa cum Iuda nu este Biserica și nu îi reprezintă pe Apostoli și urmașii lor, la fel nici urmașii lui Iuda nu sunt Biserica și nu îi reprezintă pe urmașii Apostolilor.

Iar corupția din Biserică există, iar lupta împotriva ei este încă prea mică!

Aș fi vrut să dau aici numele unui mitropolit. Care a fost angajat al Securității, începând pe post de colaborator în seminar, și continuând până la moarte. Care a băgat în pușcărie oameni cu turnătoriile lui, fiind răsplătit de Securitate cu avansări. Care a turnat pe unii în așa fel încât era clar că vor fi uciși în pușcărie. Și au fost uciși. Iar Securitatea l-a răsplătit cu avansarea ca episcop, iar apoi cu numirea ca mitropolit. Și după Revoluție, a mințit că „a fost nevoit” să semneze un contract de colaborare; pentru care, cu deplină fățărnicie, și-a cerut public iertare. Ascunzând faptul că era, de fapt, ofițer de securitate și dușman al Bisericii, până la moarte. Pentru care se și prăjește în Iad în clipa de față, pentru Veșnicie.
Aș fi vrut să dau aici numele unui episcop pedofil și homosexual, promovat de Securitate. Folosit împotriva unui ieromonah râvnitor și a mânăstirii acestuia, pentru că preotul și mânăstirea nu îi acceptau mizeria. Și care s-a răzbunat, cu ajutorul colegilor lui securiști, pe cei care i s-au împotrivit. Spre sfințirea acelora și spre osândirea sa.
Sau aș putea să dau numele unor inspectori bisericești sau protopopi sau vicari de mare și continuă corupție.
Dar cum Părintele Ciprian Mega nu a dat nume în filmul său, nu dau nici eu. Și, de asemenea, și pentru că personajele negative din film sunt o sinteză a mai multor persoane aflate pe drumul spre Iad, sau deja acolo.2

Voi sublinia doar faptul că răutățile Administrației Bisericești din film sunt o realitate dureroasă.
Iar lupta împotriva lor, o nevoie absolută.

S-a pretins că filmul ar da apă la moară anti-americanismului, că ar fi filo-rus etc. Cum s-ar zice, hoțul crede hoți pe toți. Americanii care luptă împotriva corupției din SUA sunt Americani și pro-americani, nu anti-americani! Sprijinirea corupției este sprijinirea dușmanilor Țării și Bisericii, combaterea corupției este apărarea Bisericii și Țării împotriva dușmanilor!

Un stat coruptibil este cumpărabil de către oricine. Inclusiv de către Rusia sau oricare alții.

Apropo, „patrioții” indignați de 21 de rubini au idee că tot mai multe servicii de stat din România sunt la mâna Turciei sau altor puteri străine? Bineînțeles că nu, și dacă știu tot nu le pasă, pentru că lor le pasă doar de lozinci și prejudecăți. Însă factual, corupția este cea mai mare trădare: înseamnă transformarea Patriei și Bisericii într-o marfă.

Iar faptul că 21 de rubini scoate la iveală rădăcinile corupției este foarte bine.

Chiar dacă nu va determina trezirea celor vrăjiți de corupție și imoralitate, chiar dacă nu îi va face să se desprindă de ispitele care îi conduc, mărturisește și va mărturisi. Iar cei care vor să se trezească – din Administrația Bisericească, din stat, din societate – se vor trezi și se vor mântui.

La înmormântarea Părintelui Alexie se spun anumite lucruri esențiale. Care, acoperite pentru spectator de valurile mizeriei neo-marxiste din societate (chirurgical înfățișată în film), devin semințe. Care să rodească la vremea lor.

Scenele înmormântării încep cu un fragment din Christos a înviat din morți…, mai precis fragmentul final. Apoi se aude

„Sufletul lui se bucură azi, pentru că știe unde se duce. Mereu a știut încotro se îndreaptă.”.

Paralela între această realitate și cea a alergătorilor către Nicăriu este izbitoare. Iar fraza este o mărturie a adevărului Veșniciei – realitate pe care și părinții lui George, și societatea, o ignoră sau o neagă.

Protopopul este unul dintre purtătorii coșciugului. Și este și cel care vorbește, pe marginea gropii:

„Iar eu, când oi ajunge în ziua judecății, de-o vedea Dumnezeu ceva bun și în zdreanța asta de om, un strop de lumină, apoi acea lumină mi-a aprins-o în suflet Părintele Alexie.”

Și continuă:

„Când mai bârfiți pe la colțuri… că popa cutare a făcut… că episcopul cutare a fost securist… că Biserica… că Patriarhul s-a dat cu ei… când… și când… și când. Să vă amintiți de el. Cu voi a fost Biserica! De-ați avea zeci de mii de învățători întru Christos, totuși nu aveți mulți părinți!”

Dar cine ascultă de părinți?

I-am avut pe Părinții Arsenie Papacioc, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Macarie Ioniță, Visarion Iugulescu, Mina Dobzeu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc.
Puțini i-au ascultat și i-au urmat cât au trăit. Și mai puțini îi ascultă astăzi.
Biserica a fost și este cu voi.
Prin fiecare preot ce trăiește Credința.
Dar, ca și de Părintele Alexie în film, câți ascultă?

Revenind la film din afară, pot spune că actorii joacă excepțional. Toți. Nu am găsit nici măcar un gest strident, care să iasă din atmosferă. O atmosferă aproape mereu sufocantă, căci este atmosfera celor fără Dumnezeu.

Ca uriașa majoritate a filmelor bune, 21 de rubini nu merge pe o dihotomie clară, nu separă personajele și acțiunile în bun și rău. Chiar dacă sunt. Lasă înțelegerea și alegerea în seama privitorilor.

Este o răspundere de care, se pare, unii s-au îngrozit. Și nu atât pentru ei, cât pentru alții: le este groază de o trezire a conștiințelor.
Dar pentru mântuire trebuie învoire, iar învoirea cere înțelegere și alegere. Liberă.

Ionuț Popescu spune:

„Filmul este genial. Surprinde cele mai relevante elemente ale societății românești, atât de acum 20 de ani, cât și de acum 2 ani. Frapantă a fost dedicația părinților, pana la sacrificiu, pentru binele pe care îl credeau a fi pentru băiatul lor. Are foarte multe elemente comune cu fiecare familie din acele vremuri. Și ce a ieșit din această forțare a lucrurilor? Dezastru. Când vezi contradicția între aspirațiile părinților, prinși într-o iluzie, și realitate, arătată prin episcopul grobian, ți se frânge sufletul și ți se pare totul o imensă risipa. Prin urmare, consider filmul un model de așa nu, și o cerere la a fi mai circumspecți cu propriile iluzii. Ar trebui să fim mai precauți cu fantasmele în care putem cădea, atât la nivel individual, cât mai ales ca părinți. Exista o gena a naturii noastre de sclavi, care își caută permanent obiectul de adorație, pe fondul lipsei cunoașterii de sine, unica forma de împuternicire. Christos ne-a vrut liberi, iar unii i-au alterat serios mesajul, scoțând-L pe Dumnezeu mult în afara noastră. Cu Dumnezeu în afara noastră, nu mai rămâne de manifestat decât firea umana, ceea ce filmul arată în mod expresiv.”

Iar Constantin Gheorghinoiu vine cu aceste cuvinte:

„Christos a Înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o fresca a sufletului românesc a ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film sa trezeasca poporul roman din mizeria si umilința in care a decăzut!”

Filmul se încheie cu sora lui George, procuroarea, care în studenție și-a pierdut fratele, mama și apoi tatăl, ajuns „la nebuni”. Iar acum și-a pierdut prietenele, iubitul, funcția, colegii, cariera și propriul copil – în urma abuzivei arestări. Trecând pe bulevardul cu firme luminoase, către o parte mai retrasă, este „acoperită” brusc de cântarea Pricesnei Întâmpinării Domnului (Maică și Fecioară). Coboară câteva trepte și ajunge într-o biserică. Merge înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și își pleacă fruntea pe umărul acesteia. Camera privește biserica, icoanele și preotul, dând o neașteptată pace.

O legătură între această clipă, și îndreptarea către Măicuța Domnului a ucenicelor Părintelui Alexie lămurește multe lucruri. Inclusiv căderea celei care, în loc să-și pună nădejdea în Împărăteasa Cerurilor și Fiul acesteia s-a bizuit, iar și iar, pe „ce fac toți” și pe oameni.

întoarcerea

Peste câteva secvențe – legate de bagajul trecutului – și cel puțin o noapte, fosta procuroare ascultă clopotele, încercând să se regăsească. Apoi își vizitează tatăl la spital(ul de psihiatrie) în care se află de mulți ani. Îi pune pe mână ceasul cu 21 de rubini. El o întreabă:

– De unde ești dumneata?
Înlăcrimată, își pune capul pe umărul lui:
– De nicăieri.
Și plânge.
Ecranul se închide, iar apoi se aud cuvintele lui:
– Mie mi-e sete!

Și nouă, ar trebui să spunem.

Precum însetează cerbul de izvoarele apelor, așa însetează sufletul nostru de Tine, Doamne! (Psalm 41.1)

O morală esențială a filmului este: Cel care nu se satură întru Dumnezeu rămâne veșnic flămând și însetat; sau nesătul.

Închei aici, cu toate că aș mai avea multe de înfățișat, pentru filmul are o bogăție uriașă – iar fiecare parte are locul și rostul său. Aș putea spune că filmul este un șir de scene-cheie, legate între ele ca pașii lucrării unui chirurg de a expune organele infectate aflate sub piele. Lucrare în care, subtil, se expune și drumul însănătoșirii.

Mie mi se pare un film mare, excepțional, genial, de o mare sinceritate psihologică – de unde vine și neașteptata duritate a filmului, căci durerile căderilor, durerile fățărniciei, corupției, patimilor sunt resimțite de privitor cu putere. Este un film ce va rămâne în istoria cinematografiei românești, și nu numai.

Mi-aș dori din suflet să fie și o piatră de hotar în lupta nesfârșită pentru îndreptare – luptă a fiecărei generații din Biserică și societate și de pretutindeni. Măcar în Biserica noastră, dacă nu și în Țara noastră.

Iar dacă nu va fi, rămâne o mărturie, rămâne glasul celui ce strigă în pustie, rămâne de folos pentru oricine caută adevărul.

Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar aici se cucerește.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru doritori, filmul poate fi văzut pe youtube, dându-se click aici. În urma cenzurării, s-a ajuns la această soluție de sacrificiu, urcarea pe youtube. Prin care se pierd foarte mulți bani, dar mărturia rămâne. Până o fi cenzurată și acolo…

P.P.S. Este ridicol să văd cum unii și alții nu pot nega realitatea scenelor din film, dar spumegă împotriva filmului. M-aș fi așteptat să se supere oameni trăiți într-un turn de fildeș, care nu știu că asemenea lucruri există – și chiar mai des decât excepțional. Dar cei care știu că există ar trebui să înțeleagă bine că numai îndreptarea vindecă. Deși nici ea nu șterge trecutul. Ne bucurăm de Sfântul Apostol Pavel, dar trebuie să ne amintim că sunt înscrise în Biblie și crimele lui. Și asta nu pentru că Dumnezeu este neiertător, ci pentru că este Adevărul. Îndreptarea se face plecând de la ce este către ceea ce trebuie să fie. De la o minciună spre altă minciună e drumul spre Iad.

P.P.P.S. Mi se pare că, între cei din Biserică, sunt două feluri de oameni care se smintesc de acest film: cei care se recunosc în personajele aflate pe drumul greșit și aceia care își pun nădejdea mai mult în forme și/sau oameni decât în Dumnezeu. Cei care Îl caută pe Acesta, știu că e ușor să rătăcești Calea și greu să rămâi pe ea. Și folosesc filmul ca o apărare de căderi și rătăciri.

1 Avem aici de-a face nu doar cu plasa de minciuni a corupției, ci și cu ușurința cu care părinții cred minciunile ce par favorabile copiilor lor. Sunt mai multe chipuri ale fugii de adevăr, care este, totdeauna, o fugă de Dumnezeu.

2 Afirmație pentru care cei care se simt cu musca pe căciulă tind să-l urască pe vorbitorul care le aduce aminte de ce îi așteaptă, în loc să se îndrepte.

========================================

două poziții de calitate față de filmul 21 de rubini:
https://thewoman.ro/filmul-21-de-rubini-in-avanpremiera-la-cluj-napoca/
https://r3media.ro/ce-am-vazut-eu-la-21-de-rubini/

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (III) Ce zice Patriarhia de Fanar si ce spune Dumnezeu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea a doua aici

ce zice Patriarhia de Fanar și ce spune Dumnezeu

După cum am arătat mai înainte, Administrația Bisericească este foarte schimbătoare. Și își justifică pozițiile printr-un limbaj teoolog sau pseudo-teologic: termenii par teologici, însă folosirea lor este cel puțin greșită, dacă nu intenționat distorsionată. Fenomenul este de înțeles: dumnezeul Administrației Bisericești este Birocrația, nu Sfânta Treime; Aceasta din urmă este doar un pretext pentru aplicarea regulilor birocratice.

Nenorocirea este că tot mai mulți arhierei (= episcopi) sunt prinși de și în Administrația Bisericească, ajungând să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu și Birocrației.

Este tipică situația votului Greciei pentru așa-zisa „căsătorie gay” și adopția copiilor de către cuplurile sau grupurile1 perverse.

a) poziția inițială a Patriarhiei de Fanar

În acest an, adică pe 24 Ianuarie 2024, apare în revista Romfaia2 un material deasupra căruia se precizează „Γράφτηκε από τον/την Οικουμενικό Πατριαρχείο. 24/01 16:52”, adică „Scris de Patriarhia Ecumenică. 24/01 16:52”.

Titlul materialului (comunicatului) este
„Η Ιερά Σύνοδος του Οικουμενικού Πατριαρχείου για τα ομόφυλα ζευγάρια”,
adică
„Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre cuplurile de același sex”.

Textul este scurt și hotărât:

„Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος, συνελθοῦσα ὑπό τήν προεδρίαν τῆς Α. Θ. Παναγιότητος εἰς τήν τακτικήν συνεδρίαν αὐτῆς, σήμερον, Τετάρτην, 24ην Ἰανουαρίου 2024, ὑπενθυμίζει εἰς τό εὐσεβές ποίμνιον τοῦ Πανσέπτου Οἰκουμενικοῦ Θρόνου, ἐπί τῇ συζητήσει περί θεσμοθετήσεως γάμου μεταξύ ἀτόμων τοῦ ἰδίου φύλου καί περί τεκνοθεσίας ἐν Ἑλλάδι, τήν δεσμευτικήν Ἀπόφασιν τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας (Κρήτη, Ἰούνιος 2016), ὅτι «ἡ Ἐκκλησία δέν ἀποδέχεται διά τά μέλη αὐτῆς σύμφωνα συμβιώσεως τοῦ αὐτοῦ ἤ ἑτέρου φύλου καί πᾶσαν ἄλλην μορφήν συμβιώσεως, διαφόρου τοῦ γάμου» ὡς «τῆς ἐν Χριστῷ ἑνώσεως ἀνδρός καί γυναικός», ἡ ὁποία «συνιστᾷ μίαν μικράν ἐκκλησίαν ἤ μίαν εἰκόνα τῆς Ἐκκλησίας» (κείμενον «Τό μυστήριον τοῦ γάμου καί τά κωλύματα αὐτοῦ», Ι.10 καί 4).
Σημειοῦται συγχρόνως, ὅτι τά συνάπτοντα τοιαύτας μορφάς συμβιώσεως μέλη τῆς Ἐκκλησίας πρέπει νά ἀντιμετωπίζωνται μετά ποιμαντικῆς εὐθύνης καί ἐν Χριστῷ ἀγάπης.
Ἐκ τῆς Ἀρχιγραμματείας τῆς Ἁγίας καί Ἱερᾶς Συνόδου”

adică3

„Sfânta și Sfințitul Sinod4, întrunit sub președinția Atotsfinției Sale Patriarhul Ecumenic, în ședință ordinară, astăzi, Miercuri, 24 Ianuarie 2024, reamintește turmei evlavioase a Atotsfântului5 Tron Ecumenic, privind discuțiile despre instituționalizarea căsătoriei între indivizi de același sex și adopția în Grecia, de hotărârea obligatorie a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, Iunie 2016), conform căreia ”Biserica nu îngăduie membrilor ei să încheie uniuni de același sex sau orice alte forme de unire6 diferită de căsătoria” ca „unire în Christos între bărbat și femeie”, ce „constituie o mică biserică; sau o icoană a Bisericii” (text „Taina Căsătoriei și impedimentele ei”, I.10 și 4).
Se amintește totodată că membrii Bisericii care intră în asemenea uniuni trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste întru Christos.
De la Arhisecretariatul Sfântului și Sfințitului Sinod”

Subliniem aici plăcerea cu care Administrația Bisericească se tăvălește în termeni hiperbolici (pe românește, umflați peste măsură). Nu se poate ca Sinodul Patriarhiei de Fanar să fie Sinod, ba nici măcar Sfânt Sinod: este Sfânt și Sfânt Sinod, ori Sfânt și Sacru Sinod, ori Sfânt și Sfințit Sinod, oricare dintre variantele acestea fiind corecte. Patriarhul de Fanar nu poate să fie doar patriarh, ba nu-i ajunge nici titulatura de „Patriarh Ecumenic”: este declarat și se declară „Παναγιότητος”, adică „Atotsfântul” sau „Atotsfințitul”. Asta deși amândouă titlurile sunt 100% anti-ortodoxe, căci singurul Atotsfânt și Atotsfințit este Dumnezeu.

Asemenea termeni tipici idolatriei birocratice sunt un semnal de alarmă de foarte mare intensitate. Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu dinainte de timp și Creație, care S-a întrupat „pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. Și niciodată nu și-a dat asemenea titluri. Nu pentru că nu ar fi fost cuviincioase, ci ca să ne învețe smerenia. Este decent să folosești, om fiind, aceste titluri de care s-a ferit Împăratul Împăraților, Marele Arhiereu, Marele Învățător și Răscumpărătorul lumii?

Pot cita aici nenumărate cuvinte și învățături ale Bisericii care combat și interzic asemenea înălțări necuviincioase. De la cele nou-testamentare până la cele patristice. Dar ca să nu deviez de la subiect, mă întorc la tema discuției noastre: asemenea formulări trufașe, străine smereniei ortodoxe, constituie un uriaș semnal de alarmă față de buna așezare a celor care le folosesc – inclusiv atunci când textul pare ortodox.

În acest caz, dincolo de amintitele formule, o altă alunecare o constituie exprimarea convingerii obligativității hotărârilor foarte discutabilei Sinaxe din Creta 2016, pe nedrept numită sinod. Chiar dacă citatele invocate sunt ortodoxe, este de bun simț ca într-o temă atât de sensibilă ca cea tratată să se apeleze la texte incontestabile: precum cele biblice sau ale Sinoadelor Ecumenice universal primite de Biserică.

Apelul la o autoritate discutabilă, dar pecetluită politic sau administrativ, este tipic unui sistem laic, birocratic, dictatorial. Idolatria birocratică nu acceptă discutarea hotărârilor venite „pe calea oficială”! Chiar dacă sunt hotărâri extrem de proaste! După cum se spunea în Comunism, „mai bine să greșești cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui”.

Trecând peste toate aceste semnal de alarmă, la prima vedere ceea ce rămâne este ortodox:
– singura formă de căsătorie este aceea între bărbat și femei întru Christos
– cei rătăciți trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste.

Dar cât de reală este așezarea în Ortodoxie a „Atotsfintei” Patriarhii de Fanar?

b) poziția Patriarhiei de Fanar după votul Greciei

Pe 15 Februarie 2024 politicienii Greciei au adoptat legea care permite recunoașterea de către stat a uniunilor homosexuale7 drept „căsătorii”, precum și adopția de copii de către așa-zisele „familii homosexuale”.

Care a fost reacția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) față de acest gest?

Cu o tactică tipică birocrației – și, din păcate, Administrației Bisericești – a fost scos la înaintare un „purtător de cuvânt semi-oficial”.
Termenul „semi-oficial” sună ciudat, însă exprimă realitatea.
În acest caz este vorba despre Dr. John Chryssavgis, Arhidiacon al Patriarhiei Ecumenice și Director Executiv al Institutului Ecumenist Huffington8. Deși nu este oficial purtător de cuvânt al Patriarhie de Fanar, John Chryssavgis, un australiano-americano-greco ecumenist fanatic, este consilier al patriarhului în cauză și unul dintre vârfurile de lance ale Religiei Ecumeniste9 – al cărei adept este, în fapt, și Patriarhul de Fanar. Ca urmare, feluritele sale cărți, articole, „puncte de vedere” etc. reflectă ideologia radicală a Ecumeniștilor de la Fanar, indiferent dacă asta se recunoaște ca atare sau nu. Dovedirea recunoașterii oficiale a pozițiilor lui este realizată prin prezența lui în funcțiile amintite și în altele asemenea. În acest caz particular, poziția lui John Chryssavgis pe care o vom detalia mai jos se dovedește ca susținută de Fanar printr-un fapt clar: Patriarhia Fanariotă nu a contrazis poziția sa, nu s-a delimitat de ea, nu a făcut precizări pe temă etc. Această tăcere înseamnă categoric aprobare.

Poziția Patriarhiei de Fanar a fost redată de John Chryssavgis întâi în în ziarul Kathimerini, pe 17 Februarie 2024, la numai două zile de la votul Greciei. Ceea ce înseamnă că fusese redactat cel puțin cu o zi înainte (ca să aibă timp să intre la tipar). Faptul că materialul a fost pregătit fie înainte de vot, fie imediat după vot, este foarte important pentru a măsura cât de cinstit este autorul în demersul său – vom reveni mai jos pe text. Ulterior autorul – de altfel vorbitor nativ de engleză australiană – îl traduce și îl publică și în limba engleză.

Textul începe în forță:

„Una dintre ispitele care invariabil chinuiesc preoții și predicatorii atunci când lansează declarații și proclamații este înclinația de a oferi soluții la dileme inexistente, de a oferi răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni sau de a se adresa audienței greșite. De aceea cu greu este surprinzător că diferiți ierarhi și diferite cercuri ortodoxe simt nevoia să exprime pasiuni exagerate și alarmări excesive în dezbaterile curente în jurul hotărârii privind căsătoriile homosexuale abia trecută prin Parlamentul Grec.”

Textul începe în forță, dar nu în apărarea Ortodoxiei, nu în apărarea moralei creștine, nu în apărarea Bisericii!
Merită observat că textul se îndreaptă din start împotriva preoților și predicatorilor care ar spune ceva nepotrivit (din punctul de vedere al Patriarhiei Ecumenice). Nici vorbă de o mustrare împotriva politicienilor care normalizează și apoi impun perversiunile, violurile, mutilarea și alte bestialități! Nu, autorul se îndreaptă din start împotriva celor din Biserică ce se opun acestor monstruozități! Articolul fiind scris, reamintim, chiar înainte de uriașa majoritate a reacțiilor produse de gestul de apostazie și satanism al politicienilor Greciei!

Mai trist, în stilul clasic al condamnărilor publice comuniste, John Chryssavgis nu dă nici măcar un exemplu de „pasiuni exagerate” ori „alarmări excesive”. Trebuie crezut pe cuvânt, pentru că are autoritate! Și ca nimeni să nu își pună întrebări, autorul face un salt logic tipic Bolșevismului:

„Cu legalizarea mariajului unisex, Grecia devine prima țară majoritar ortodoxă cu egalitate în mariajul civil. În Rusia, doar promovarea sau defilarea cu LGBTQ este sancționabilă cu închisoare de către stat, cu susținerea, dacă nu binecuvântarea Bisericii. Iar în Georgia, simpla laudă sau protestul în sprijinul mândriei gay stârnește animozitate socială cu toleranța, dacă nu cu sprijinul formal al Bisericii.”

Limbajul (neo)comunist folosit de arhidiaconul și consilierul Patriarhului de Fanar este cu totul străin Bisericii și Credinței lui Dumnezeu.
Este de observat aici și o exprimare corectă: „Grecia… țară majoritar ortodoxă”. Într-adevăr, Grecia nu este o țară ortodoxă, așa cum sistematic s-a mințit și se minte. De altfel, din câte știu eu, nu există niciun stat ortodox în lume. Rusia este un stat neo-comunist regionalist10, în care Ortodocșii practicanți sunt o minoritate cel mult tolerată și folosită politic, dacă nu prigonită. Aceeași situație există în Grecia, doar că aici este un NeoComunism Globalist, în locul celui regionalist din Rusia. Asemănătoare cu Grecia este situația din România, unde numai ridicarea neașteptată și tot mai puternică a AUR a oprit implementarea politicilor extremiste neo-comuniste.

Dincolo de acest aspect, să observăm că John Chryssavgis vorbește despre „egalitate” atunci când discută despre căsătorie: „egalitate în mariajul civil”. Se pare că d-sa nu poate înțelege noțiunile care îi contrazic ideile: căsătoria este în deplină antiteză cu egalitatea! Aceasta este o realitate atât de evidentă, încât incapacitatea de a o observa ni se pare că ține de o orbire patologică. Până și „căsătoria civilă” este un proces de așezare pe o treaptă superioară a celor căsătoriți. Prin căsătorie cei doi soți capătă drepturi care nu există la cei necăsătoriți. Ca urmare, pretenția egalității căsătoriei și pretenția egalității inegalității sunt sintagme cu aceeași valoare logică.

Adevărul limpede, pragmatic, factual este că prin căsătorie bărbatul și femeia obțin privilegii naturale deoarece aduc societății câștiguri esențiale.

Iar primul și cel mai mare câștig social adus de familie, existent de la Adam și Eva până astăzi este: conceperea, nașterea și creșterea copiilor în cel mai bun mediu posibil pe pământ: familia naturală, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie.

Amintesc aici de spusele a doi celebri homosexuali, Domenico Dolce și Stefano Gabana:

„Te naști și ai un tată și o mamă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.”
„Mă opun ideii că un copil ar putea să crească cu doi părinți gay. Un copil are nevoie de o mamă și de un tată.”

Dar dincolo de asemenea citate, absolut clară este mărturia istoriei: toți copiii au nevoie de tată și de mamă. Cea mai LGBTQ societate din istorie a fost aceea a Grecilor păgâni. La ei exista o adevărată instituție de pedofilie, efebia, iar relațiile homosexuale și lesbiene, ba chiar și alte perversiuni despre care nu mai discutăm, tot de acolo sunt cunoscute. Dar, ce să vezi: în cultura păgână greacă nu există căsătorie homosexuală! Pentru că și Grecii păgâni, oricât de perverși sexuali, înțelegeau adevărul elementar că fără familie naturală nu există viitor.

Ca urmare, „egalitatea căsătoriei civile” este un act anti-social, anti-științific și anti-uman, care duce, nolens volens, la distrugerea societății. Asemenea idei sunt nu doar eterodoxe, ci direct anti-ortodoxe.

La fel de eterodox și anti-ortodox este și paragraful

„Moralitatea este un lucru (poate deschis moralismului Bisericii), dar legalitatea este altul (cu mult mai puțin loc pentru critică, până și din partea Bisericii). Până la urmă, prin definiție, Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii; cu atât mai puțin își va impune Statul legislația Bisericii. Kyriakos Mitsotakis, Prim Ministrul Republicii Elene, a fost lipsit de ambiguitate: „Noi ne referim la alegeri făcute de stat și nu la convingeri religioase!””

Teologic, textul este anti-ortodox, iar logic este de o prostie abisală.

Legalitatea nu este altceva decât impunerea prin legi a unei morale (a unei etici). Legea face deosebirea între ceea ce este bun, cum este bun, și ceea ce este rău, și cum este rău. Este adevărat că de multe ori politicienii ascund voința din spatele legii, pentru a o face să pară impersonală și absolută11. Dar adevărul este că orice legislație este și impune un sistem moral/etic iar acesta este cel dorit de legiuitor. Separarea pretinsă de John Chryssavgis este total inexistentă.

Ca urmare, este de datoria Bisericii, respectiv a fiecărui membru al acesteia, de a încerca, după puterile sale – și în conformitate cu morala creștină – să determine legiuitorul să legifereze creștinește. Încercarea de a obține un sistem juridic moral (ortodox), adică de a obține o legalitate cât mai ortodoxă este o datorie sacră (după cum vom vedea mai jos).

Străină adevărului este și ideea că „prin definiție Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii”. În realitate, orice stat are un sistem religios la care se raportează pentru validare morală. Acest lucru îl face, de fapt, chiar și autorul textului pe care îl comentăm, atunci când invocă drept repere absolute valorile social-politice la care el aderă (chiar dacă sunt străine Ortodoxiei). Este adevărat că un stat anti-creștin nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii. Dar orice stat care se pretinde neutru moral și religios are obligația de a se consulta cu structurile sociale cu autoritate morală în privința legilor pe care le elaborează. Cum ar putea o lege să fie democratică, să fie în interesul cetățenilor, câtă vreme cetățenii nu sunt consultați nici măcar prin instanțele morale de care ei aparțin?

În realitate, autorul face apologia unei dictaturi mascate. O dictatură în care statul are dreptul la legiferări cu un caracter moral și religios radical, dar Biserica nu ar dreptul nici măcar să comenteze!

Pretenția că statul nu își va impune legislația Bisericii este de un infantilism absolut: nu există nicio prevedere în Constituția Greciei sau în alt aparat juridic ce ar putea opri asemenea acțiuni. Dimpotrivă, statul elen legiferează, și în Constituția Greciei, și în alte părți, numeroase lucruri privind Biserica. Ca urmare, citatul din Kyriakos Mitsotakis nu are absolut nicio relevanță, chiar dacă s-ar referi la acest subiect.

Și mai jalnic, afirmația lui Kyriakos Mitsotakis este doar o minciună politicianistă prin vorbitorul care încearcă să se sustragă răspunderii morale și religioase pentru gestul moral și religios făcut. Ca urmare, folosește ceea ce Iulian Dobrinescu descrie ca

„un model discursiv pasiv purtat în general la persoana a treia, unde verbele toate sunt la diateza pasivă, iar concluziile (ele însele formulate de parcă ar fi deduse în chip silogistic) sunt atribuite nu atât vorbitorului, cât unui colectiv atotcuprinzător, dar nedefinit” (Iulian Dobrinescu, Despre originea legilor)

În acest caz, „colectivul atotcuprinzător” este „statul”, descris ca și cum ar fi o persoană supra-morală. Ca și cum „alegerile făcute de stat” nu ar fi făcute de oamenii care au ales să fie politicieni și aleg ce fel de moralitate legiferează!
Altfel spus, și aici autorul apelează la sofisme de foarte slabă calitate, prin care să își justifice pozițiile eterodoxe.

Pe aceeași linie se află, de altfel, întregul text. În care autorul, direct sau indirect, îi face pe criticii legii votate în Grecia „ipocriți”, „nestăpâniți”, „necugetați”, „retrograzi” ș.a.m.d. Este, de altfel, limbajul obișnuit al Administrației Bisericești împotriva celor care țin Credința în ciuda politicului (a se vedea și atitudinile istorice amintite în secțiunea anterioară). Și în care, de asemenea, autorul vrea cu tot dinadinsul să împingă Biserica „pe partea corectă a istoriei”.

Sofismele folosite sunt nenumărate, dar în esență poziția este de condamnare a celor care păstrează Credința și de laudă a celor care o schimbă după „mai marele discernământ” la politicienilor.

Față de această poziție, dincolo de noianul de minciuni folosite în textul amintit, rămâne alegerea între limbajul lăudăros al celor înstrăinați de Dumnezeu și ascultarea față de Adevăr.

Căci adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca familia să fie alcătuită dintr-un bărbat și o femeie (Matei 19.4-6).

Adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să fie atras de femeie și femeia de bărbat, iar celelalte atracții sexuale sunt perversiuni care duc spre Iad (Romani 1.20-32).

Adevărul evident este că Biserica a ascultat de Dumnezeu și totdeauna a privit aceste perversiuni ca patimi josnice, împotriva cărora trebuie luptat cu toată durerea, mila și puterea (Iacob 1.21). Căci Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18.23, 32; 33.11; I Timotei 2.4).

John Chryssavgis și cei ca el – care pretind că sunt Creștini, dar susțin practicarea perversiunilor și altor patimi – sunt cei pentru care s-a scris
„Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1.32)

Căci scris este, iar ei știu asta, că

„Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6.9-10)

Iar în ceea ce privește ideea demonică după care Biserica nu ar trebui să lupte împotriva satanizării statului și/sau societății, iată poruncile lui Dumnezeu:

„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.14-16)

„Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor. … În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și intrând în casă, urați-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât cetății aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. … Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10.7, 11-22, 24-33)

„Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16.15-16)

Desigur, rămâne ca cititorul să vadă în ce măsură poziția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) este în conformitate sau în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu. Mie mi se pare o contradicție extremă.

Și, totuși, de ce o asemenea poziție?

De ce asemenea însăilări de sofisme și concepte eterodoxe?

Pentru a masca falimentul Administrației Bisericești.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Următorul pas după „căsătoria homosexuală/lesbiană” și „adopțiile” de către cuplurile de acest fel este „familia multiplă” sau „multipolară”, cu trei, patru sau mai mulți perverși pretinzând că sunt o familie; și, desigur, pretinzând dreptul să adopte copii, ca să îi „educe” după perversiunile lor.

2 Romfaia este o sabie tracică pe care mai târziu au adoptat-o și Grecii. Romfaia și mahaira (amândouă arme tracice) sunt termenii cel mai des folosiți pentru sabie și spadă în Septuaginta (variantă în limba greacă veche a Vechiului Testament) și în Noul Testament. Aici Romfaia este o publicație online aflată la adresa romfea.gr

3 Traducerea pe care o oferim diferă de alte variante în limba română deoarece ne-am ferit de modificările fățarnice făcute de traducători în chip obișnuit. De pildă, o traducere de încredere în limba engleză (https://orthochristian.com/158350.html) folosește pentru termenul grecesc „Παναγιότητος” forma englezească „All-Holiness”, care se tradce în română „Atotsfinția”, „Atotsfânt(ă)” sau „Atotsfințenie”, după caz. În limba română este evident că termenul este eretic, deoarece Singurul Atotsfânt este Dumnezeu, iar pretenția oricărei „atotsfințenii” pentru creatură este inacceptabilă. Ca urmare, se recurge la eufemisme de tipul „Preasfințit” (nu că acest titlu ar fi prea încadrabil prin conținut și smerenie în cerințele ortodoxe).

4 În greacă „Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος”. „ Ἡ” este articolul hotărât „-ul”. „Ἁγία” este „Sfântul”. „ καί” înseamnă „și”. „Ἱερά” înseamnă „sfânt”, „sacru” sau „sfințit”. „ Σύνοδος” înseamnă „Sinod”. Traducerea literară ar fi „Sfântul și Sacrul Sinod” ori „Sfântul și Sfântul Sinod”. Birocrația adoră asemenea exprimări hiperbolice pentru ceea ce vede ca „autoritate”.

5 Termenul „πανσέπτου” înseamnă, de asemenea, „atotsfânt”. A se vedea nota anterioară.

6 Termenul grecesc „συμβιώσεως” poate fi tradus direct în limba română ca „simbioză”. În acest caz traducerea corectă ni se pare „unire” (sau, în cel mai rău caz, „relație”), pentru că nici „conlocuire”, nici „coabitare”, nici „conviețuire” nu exprimă ideea textului original. (Este evident că frații sau colegii de școală aflați la internat conlocuiesc, coabitează și conviețuiesc fără a intra în interdicția prezentată în comunicat.) A se vedea și următoarea folosire a termenului „συμβιώσεως” în comunicat.

7 Conform definiției originare, homosexuală este orice persoană cu atracție sexuală față de persoane de același sex.

8 Institutul Ecumenist Huffington a fost înființat de către Ecumenistul Michael Huffington în 2022, cu binecuvântarea Patriarhului de Fanar. Țelul descris oficial de către Michael Huffington în propria sa prezentare de pe site-ul instituției este de a aduce la comuniune „bisericile Catolică, Ortodoxă, Episcopală și Luterană”.

9 Alături de Religia Bahai și Religia Ecumenistă pretinde că nu este o religie, ci doar un curent de unificare religioasă. Doar că și în una, și în cealaltă, adeptul trebuie să renunțe la „unele” elemente ale religiei de care aparține, de fapt esențiale. Și trebuie să venereze ori să adore pe cei care au întemeiat, organizează și țin în funcțiune sistemul religios. Ca urmare, în realitate și Bahai și Ecumenismul sunt religii în cel mai clasic sens al cuvântului, doar că sunt religii care, pe cât posibil, fug de confruntarea directă de idei.

10 Comunismul regionalist este acea formă de comunism ce se pretinde „naționalist” ori „patriotic”, deși distruge sistematic valorile și tradițiile naționale și real patriotice, spre a le înlocui cu forme tumorale comuniste.

11 A se vedea și Iulian Dobrescu, Eseu despre originea legilor, juridice.ro, 2020; https://www.juridice.ro/715375/eseu-despre-originea-legilor.html

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (II) De ce a căzut Grecia

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești. (II) De ce a căzut Grecia

de ce a căzut Grecia

prima parte aici

Trebuie să amintim faptul că în Constituția Greciei (C.G.) se prevede clar că „religia prevalentă a Greciei este cea a Bisericii Răsăritene Ortodoxe a lui Christos” (Art. 3, pct. 1). Această afirmație, ca și restul prevederilor din Articolul 3 C.G. (Constituția Greciei) au fost obiectul unui triumfalism birocratic: Administrația Bisericească – ce domină și Biserica Greciei, ca și alte biserici locale – a prezentat-o ca pe o mare victorie a sa în raporturile cu statul; ca un mare câștig etc. Aceste pretenții au fost răspândite de propagandă și în străinătate. În România au fost repetat și insistent voci care pretindeau că raporturile dintre Stat și Biserică în Grecia sunt minunate, creștine, exemplare.

În realitate, orice jurist cu gândire logică, ba chiar oricare cititor logic, poate vedea că acest text nu aduce absolut niciun avantaj concret Bisericii din Grecia. Dimpotrivă, alte pasaje din C.G. anulează orice prevalență legală, Art. 3 devenind pur formal (și cât iubesc formalismul birocrații!).

De pildă, Art. 13 C.G., care anulează „prevalența” din Art. 3, pct. 1, C.G., a fost sistematic ignorat în exprimările triumfaliste. Deși era un articol ce stabilea o egalitate absolută între culte! Și nu a fost ignorat pentru că nu ar fi fost cunoscut: se invoca prevederea „prozelitismul este interzis”… ca pe vreun fel de victorie a Bisericii Greciei!

Aici ne oprim o clipă: lucrarea de propovăduire este tipică și obligatorie Bisericii. Am dat mai mult exemple; se pot vedea și capitolele 2-5 din Faptele Apostolilor și multe alte texte nou-testamentare foarte clare. Prin urmare, oprirea universală a „prozelitismului” este, legal, juridic, și interdicție pentru Biserica Greciei de a face convertiri.

De fapt greșit lăudata prevedere, mult dorită de birocrații din Biserica Greciei, este un exemplu clar al birocrației bisericești, numită și Administrație Bisericească.
Această structură ne-canonică a adus și aduce mult rău Bisericii, pretutindeni.

Dar amintitul caz este și un exemplu al slăbiciunii Bisericii Greciei în fața Statului (în speță, în fața politicianismului și diplomației).

Boala a început de mult: de foarte multă vreme ierarhia grecească s-a temut și se teme de „gânditori independenți”. Înțelegând prin „gânditori independenți” nu pe cei care ar gândi în afara Învățăturii Domnului, ci pe cei care gândesc în afara ordinelor și regulamentelor, adică în afara birocrației. Criteriul „supunerii” sau „ascultării”, canonic față de îndrumătorii duhovnicești, a fost mutat în „supunere” sau „ascultare” față de birocrație (a.k.a. Administrație Bisericească).
Efectul acestei cerneri necanonice a fost și este un cler de slabă calitate din punct de vedere duhovnicesc. Deși, desigur, în cea mai mare parte conformist.

O mărturie a decăderii adusă de sistemul birocratic:
Acest cler cernut după supunerea birocratică are, exceptând episcopii, interdicție de predicare fără aprobare specială!!!

Adică un preot, care prin definiție trebuie să predice, în Biserica Greciei nu are voie să predice decât excepțional. Nici diaconii nu pot să o facă. Etc.

De așteptat, această măsură a convenit conformiștilor: au scăpat astfel de o sarcină în plus.

Împotriva acestui sistem de alegere a clericilor s-au ridicat multe voci.
Unele au fost prigonite teribil și s-au sfințit, precum Sfântul Nectarie. Altele din prigoană au ajuns să cadă din Biserică.
Toate aceste cazuri ar fi trebuit să sperie sufletele supraveghetorilor Bisericii Greciei (adică pe episcopi). Căci vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, pentru fiecare drept pe care l-au prigonit, pentru fiecare suflet pierdut din vina lor. Nici vorbă! Sistemul a continuat ca atare până astăzi.

De multă vreme bisericile grecești s-au supus – în majoritate, dacă nu în copleșitoare majoritate – unor directive străine Învățăturii lui Christos. Aici intră Megali Idea (visul rasist al unui imperiu „creștin” condus de Greci și care impune limba și cultura greacă, „superioare”, tuturor) dar și interese de întindere ceva mai mică. Toate acestea accentuează treptat supunerea oarbă, birocratică, anti-ortodoxă, față de „mai mari” și Stat.

Biserica Greciei ar fi trebuit să înțeleagă răutatea sinucigașă a drumului pe care merge de mult: cel puțin din clipa în care pentru tot mai mulți Greci ea a devenit un accesoriu etnic, un simbol etnic, o marcă identitară etnică. Toate aceste expresii ridică cel puțin probleme ecleziologice delicate, dacă nu tind să fie direct eretice (accesoriu etnic). Dar, din păcate, corespund ethosului elin cel puțin de la 1700 încoace. Desigur, nu absolut, căci există și unii sfinți ieșiți din acest mediu. Însă covârșitor.

O pildă a contradicției profunde – ca să nu spune ființiale – între „biserica societății”, conformistă și de paradă, și Biserica Grecească reală este dată de colivari și, respectiv, uriașa majoritate a Grecilor (care mai merg, fie și uneori, la slujbe).

Colivarii izbutesc să aducă la viață, în Athos, rânduielile creștine care fac deosebirea între sărbătorile împărătești și celelalte zile. Printre altele, prin faptul că pomenirea celor adormiți cu slujbe și pomeniri specifice se face canonic Sâmbăta, ziua în care Domnul a fost cu cei adormiți, ba chiar s-a pogorât la Iad. În timp ce Duminica, Ziua Învierii, nu se fac asemenea slujbe, pomenirea celor adormiți făcându-se prin rugăciunile și cererile din slujbele dedicate Învierii. Revenirea la această practică firească a Bisericii s-a făcut cu multă muncă și din partea unor călugări sau clerici greci. În totală opoziție cu pilda acestora, Grecii fac parastase, adică slujbe specifice de pomenirea morților… exact Duminica. Pretinzând, totodată, că i-ar cinsti, prețui, venera etc. pe colivarii ajunși în rândurile sfinților.

Din nenorocire, gândirea birocratică ce domină clerul superior grecesc a împiedicat observarea, înțelegerea, asimilarea și producerea unui răspuns sănătos la aceste simptome grave.
Ca un exemplu tragi-comic al lucrării și discernământului „Administrației Bisericești”, amintim că aceasta i-a lăudat inițial pe colivari, apoi i-a condamnat drept „șarlatani”, „corupători”, „impioși”, „simulatori ai evlaviei”, „vase putrede ale Satanei”, „disprețuitori”, „minți luciferice”, „cacodocși”, „apostați”, „răzvrătiți”, „hulitori”. Amândouă gesturile, de laudă și de osândă, s-au făcut repetat, prin documente publice, de către una și aceeași Administrație Bisericească, în timpul aceluiași patriarh.
Apoi aceeași administrație, dar sub alt patriarh, îi osândește iarăși.
Pentru ca după o vreme, aceeași administrație, sub un al treilea patriarh, să înceapă să îi laude iar.
Pentru ca, până la urmă, „cacodocșii” și „răzvrătiții” să fie recunoscuți drept sfinți de către aceeași Administrație Bisericească…

Printre „hulitorii” și „disprețuitorii” și „simulatorii evlaviei” se numără, de pildă, Sfinții Nicodim Aghioritul și Atanasie din Paros.
Care au avut parte de același tratament din partea Administrației Bisericești Grecești precum Sfântul Nectarie de Eghina: prigoniți până la extrem în timpul vieții, urâți după moarte, dar canonizați din pricina mulțimii minunilor, evlaviei populare și unor interese… să le zicem turistice.

Evident, politicianismul absurd al Administrației Bisericești a îndepărtat pe oameni de Credință.
Chiar și etnofiletismul religios grecesc a contribuit la aceasta. Căci și dacă păcătoșii sunt bucuroși să găsească patimile lor la clerici, bucuria este păcătoasă: prin această găsire își îndreptățesc propriile patimi, depărtându-se de Dumnezeu, deci și de Biserica Lui.

Fenomenul îndepărtării nu s-a produs brusc, ci treptat. Ceea ce a dat iluzia că practicile birocratice, oricât de tiranice și necreștine, pot continua până la A Doua Venire. Mai ales că erau acoperite cu spoielile banilor veniți de la Stat, pe diferite căi. Mulți din Administrație uitând că acele „surse” există doar pentru că și doar câtă vreme mai există Credință în Biserică. Iar odată cu despărțirea majorității Grecilor de Biserică, „ajutorul de stat” (mereu viclean condiționat de cei vicleni) va fi înlocuit de prigoană deschisă.
Revenind, amintim concluzia acestui paragraf:
Înstrăinarea oamenilor de Biserică a fost (și este!!!) neglijată de aceste structuri birocratice.

Nici măcar atunci când Grecii au ajuns să disprețuiască radical poziția de preot de mir nu s-a produs trezirea necesară. Chiar dacă acest fenomen a devenit atât de grav încât Biserica Greciei a fost nevoită să importe preoți!
Chiar și așa, trezirea nu s-a ajuns.
Cernerea birocratică a ales, sistematic, o majoritate conformistă, care nu poate asimila ceea ce nu corespunde regulilor administrative. (Dostoievki sau Nicolae Steinhardt au spus multe în această privință, și încă spun. Dar cine să-i audă și să se îndrepte?)

Pas cu pas, Biserica Greciei a ajuns să accepte lucruri tot mai grave cu minimă sau mimată opoziție… ori chiar fără nicio formă de opoziție.
Așa a fost situația cu felurite măsuri de stânga luate de-a lungul deceniilor.
De pildă, așa a fost situația cu avortul, permis în 1978 mai mascat, iar deschis din 1986.
În 2007 Grecia făcea 7.2 avorturi la 1000 de femei având între 15 și 44 de ani. Peste douăzeci și cinci de mii de copii erau (sunt) uciși, an de an, în „Grecia ortodoxă”.

Biserica Greciei, la nivel administrativ, a fost și este prea ocupată cu „disciplina administrativă”, cu „discuțiile ecumenice” și alte asemenea rătăciri pentru a lupta cu adevărat pentru salvarea acestor copii uciși zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an! Uciși de propriile mame, mame care își spun creștine! Uciși de mamele necreștine pe care conducătorii acestor biserici locale le-au inclus de mii și mii de ori în procentele triumfaliste ale Creștinilor din Grecia.

Acest lucru a fost posibil pentru că birocrația și politicianismul merg mână în mână. Acestea sunt patimile care au transformat pe conducătorii Poporului Ales în cărturarii și fariseii care au complotat împotriva Fiului lui Dumnezeu. Iar pricina complotului a fost aceeași ca în toate regimurile birocratice: frica îngrozitoare față de tot ceea ce nu se conformează sistemului, pentru că poate aduce căderea sistemului. Ceea ce face din birocrați și politicianiști grupuri de idolatri care au ca idoli „sistemul” și „puterea”.
De asemenea, și nu mai puțin trist, cei care ar trebui să fie gata să trăiască și să moară pentru Credință ajung (prin amintita cernere birocratică) să fie oameni căldicei. Care se bucură de bucățile de pâine și jubilează la bucățelele de cozonac aruncate de Stat. Dacă nu cumva sunt mult mai răi decât cei căldicei (care oricum se osândesc!).
Un exemplu (extrem) din România a fost (?) Corneliu Onilă. Dar sunt mulți care, fără a ajunge la răutățile aceluia, le au pe ale lor. Și, dincolo de păcatele sau patimile personale de mai mică însemnătate obștească, acestea pe care le-am amintit fac foarte mult rău și Bisericii, și necredincioșii, dincolo de orice lustru aplicat situației.

Trecând peste nenumărate alte „compromisuri” (sau colaborări politice) din istoria recentă a Bisericii Greciei, ajungem la cea de acum. Pasivitatea vinovată sau chiar complicitatea față de legea care pretinde că unirile perversiunilor sexuale osândite de Dumnezeu ar fi „căsători”, ba și că perverșii care idolatrizează perversiunile sexuale au dreptul să adopte copii. Păcatul este cumplit, căci această purtare stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu. Și este a Administrației Bisericești a uneia dintre bisericile locale ce ar trebui să mărturisească această Învățătură cu orice preț!

Dar oare chiar se întâmplă asta în Grecia, ori exagerăm?
Este oare aceasta chiar un „faliment al Administrației Bisericești”? Dacă da, cum?
Ei bine, o să încerc să o iau pas cu pas.

În primul rând, să vedem în următorul capitol al acestui eseu care sunt pozițiile ”conducerii superioare” a Bisericii Greciei (Patriarhia de Fanar, zisă și Patriarhia Ecumenică) și a altor voci din Biserica Greciei! (Desigur, pozițiile față de această lege.) Și să vedem cât de creștine (creștin-ortodoxe) sunt ele.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva victime ale etnofiletismului Administrației Bisericești din Patriarhia de Fanar

Mărturisitorul Părinte Ciprian Mega (III). 21 de rubini. Cenzura extremistă

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Am mai amintit despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea, devenit cu voie sau fără voie un mare mărturisitor al Bisericii din România.
Am amintit și de filmul 21 de rubini, realizat de acesta.
Filmul, în cea mai mare parte turnat la Oradea, are în distribuție nume precum Corina Moise, Mickey Rourke, Anthony Delon sau Elisabeta Pellini, Dorel Vișan, Marga Catone, Șerban Borda etc., etc.
O distribuție de mare calitate, care a fost însoțită de termeni superlativi și în ceea ce privește calitatea imaginii, sunetului, jocului, machiajului, regiei etc.
Din punctul meu de vedere, 21 de rubini este unul dintre cele mai bune filme românești.
Dar, se pare, pentru politrucii din statul zis român, dar și pentru cei din administrația Bisericii, are un defect extraordinar: este cel mai bun film despre corupția din stat și Biserică.
Așa că s-au hotărât să îl interzică, într-un fel sau altul.

Trebuie amintit că administrația Bisericii nu a mișcat niciun deget față de acțiunile de corupere a societății, de corupere a oamenilor, de genocid anti-românesc în care ne aflăm.
Ca să dăm un singur exemplu, în Plandemie, administrația Bisericii a îndemnat și încurajat exclusiv vocile pro-vaccinare; oricât de irațional era discursul, oricât de pătat era vorbitorul.
Cinstea Bisericii a fost păstrată și salvată prin cei care au avut curajul să încalce indicațiile prețioase ale administrației bisericești.
Ca pildă, atunci când am scris despre Broșura dată Patriarhiei spre a o compromite, luptând să apăr Biserica de ce se va întâmpla (se întâmplă!) după Plandemie. Rândurile au fost întemeiate pe dragostea față de Biserică și Adevăr. Și au prezentat contradicția dintre pretențiile broșurii și prospectul oficial al vaccinului lăudat de broșură. Cu toate acestea, au fost glasuri din administrația bisericească foarte supărate pe mine pentru lucrare. Astăzi, când s-a dovedit corectitudinea integrală a acelor rânduri, supărarea se păstrează; ceea ce dovedește la cei supărați gândirea comunist-nazistă „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui”.

O altă pildă este purtarea administrației Bisericii față de masiva propagandă neo-comunistă LGBT. Față de care amintita administrației nu are nici cel mai mic răspuns coerent.

Un alt exemplu este al dezastrului din învățământul de stat, despre care am mai vorbit. În fața degradării învățământului de stat, începută în Comunism, administrația bisericească trebuia să gândească un răspuns creștin încă din 1990.
De fapt răspunsul a fost gândit și propus de nenumărate voci: de la Mama Sica (Anastasia Popescu) până la mari duhovnici precum Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu etc., etc. Toți au cerut să se muncească și să se lupte pentru un învățământ românesc patronat de Biserică!
Și nu era nici imposibil, ba nici foarte greu: fiecare protopopiat putea să înființeze și să susțină câte o grădiniță, apoi câte o școală, iar fiecare episcopie câte un liceu. Atât școlile, cât și liceele, cu profiluri mirenești: informatică, economie, finanțe etc. La fel, fiecare protopopiat putea să înființez și să susțină câte o școală de meserii și meșteșuguri.
Investițiile se puteau susține, iar roadele ar fi fost uriașe.
În afară de inițiativele particulare ale unor clerici curajoși, singura acțiune semnificativă a administrației au fost „campanii de motivare” împotriva abandonului școlar și altele asemenea. Care ar fi bune, dacă ar exista infrastructura. Care lipsește.

Pe scurt, de nenumărate ori administrația bisericească a dovedit o încetineală și chiar încremenire birocratică desăvârșită.
Dar nu și acum!
Acum, împotriva filmului 21 de rubini, s-a putut interzice de către unii administratori bisericești vizionarea (cu amenințări și către clerici, și către mireni). S-au putut face apeluri de cenzurare către autorități, apeluri ce nu au existat nici împotriva promovării pornografiei, nici împotriva promovării pedofiliei (vezi formația Andrè, care promova sexul infantil), nici împotriva altor calamități. Atunci, ca și acum, administrația a dormit. Acum s-a trezit… doar pentru filmul 21 de rubini.

S-au trezit însă și alții, din domeniul statului zis român (corect, anti-român). Tot pentru a practica aceeași cenzură extremistă ca a regimurilor bolșevice, naziste, fasciste ș.a.a.
Ca exemplu, astăzi site-ul dedicat filmului, 21derubini.ro, a fost blocat. Inexplicabil, deoarece contractul pentru platforme există, filmul rulează legal, nu există probleme de plată.
Sau poate nu chiar inexplicabil, pentru că urma să se lanseze vizionarea online a filmului. (După ce în cinematografe a fost cenzurată sistematic preluarea și vizionarea filmului.)
Iată captura de ecran a site-ului 21derubini.ro astăzi, Luni 18 Decembrie 2023, ora 19:38:

Este limpede că sunt unii care se tem de filmul 21 de rubini ca dracii de tămâie.
Ca urmare, vă îndemn să căutați să vedeți acest film!
Este un gest firesc de demnitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. O bună critică a filmului 21 de rubini găsiți dând click aici.