(partea I, partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a, partea a V-a, partea a VI-a, partea a VII-a)
Diferențele naturale din cadrul speciei umane,
cum ar fi diferențele de rasă etc.,
pot și trebuie să fie luate în considerare ca
fundamente naturale
ale producției și ale diviziunii muncii.
(Karl Marx)
Am plecat în șirul acesta de cuvinte de la întrebarea dacă într-adevăr, cum pretind unii, Marxismul a fost făcut de Evrei și pentru Evrei.
Am putut vedea că părinții fondatori ai Marxismului, Karl Marx și Friedrich Engels au fost de un antisemitism radical, proclamând inclusiv exterminarea Evreilor drept condiție pentru victoria mondială a Stângii.
Chiar și în faza sa pretins „pro-semită” (din 1890 încolo), Friedrich Engels consideră că singurii Evrei buni și care merită să existe sunt Evreii Comuniști; ceea ce este, absolut clar, extremism și antisemitism.
Karl Marx, deși de origine evreiască, a considerat absolut necesară exterminarea Evreilor pentru victoria concepțiilor sale până la moartea sa.
Foarte important este că amândoi și-au întemeiat gândirea, scrierea și acțiunea antisemită pe doctrina de Stânga pe care au conceput-o, promovat-o, impus-o.
Ceea ce dovedește incompatibilitatea ființială dintre Marxism și Iudaism.
Dar de unde vine această incompatibilitate?
În primul rând din raportarea la Dumnezeu.
Pentru Marxism ideea de Dumnezeu este absolut insuportabilă, deoarece în Marxism omul este dumnezeu.
Amândouă concepțiile vin în directă și totală contradicție cu Iudaismului, pentru care o asemenea viziune este radical idolatră. Este, de fapt, exact tipul de concepții pentru care Dumnezeu a pedepsit repetat Poporul Ales în rătăcirile sale (provocate exact de idolatrie!).
În al doilea rând, incompatibilitatea ființială dintre Marxism și Iudaism este legată de sistemele morale ale celor două religii.
Marxismul, o religie atee, are un sistem moral profund incoerent.
Pe de-o parte, proclamă supremația „clasei muncitoare”, pe de alta, puterea absolută a ideologilor de tip Marx și Engels, amândoi total străini de clasa muncitoare1!
Pe de-o parte, proclama omul superior și „eliberarea individului de opresiune”, pe de altă parte proclama supremația invidiei și jafului, respectiv ”dictatura proletară”, ce era de fapt a ideologilor care controlează „clasa muncitoare”.
Etc.
Iudaismul are mai multe sisteme morale, în funcție de grupare.
Unele respectă prevederile Torei privind iubirea străinilor, alții asimilează goimii cu un fel de draci împielițați. De aici ieșind scale valorice morale diferite în raport cu străini.
Totuși, atât aceste scale, cât și valorile interioare se raportează în cea mai mare parte la Tora. Care este în totală contradicție cu sistemul (i)moral al Marxismului.
În sfârșit, în Marxism capacitățile individuale au valoare doar puse în slujba ideologiei și Partidului2.
În fapt, Marxismul promovează dispariția individualismului, astfel încât să rămână din el doar specificul natural individual, pus de aceeași programare ideologică în slujba ideologiei și Partidului.
Orice inițiativă privată în cadrul ideologiei și Partidului este considerată o trădare totală.
În opoziție, în Iudaism capacitățile individuale au valoare doar puse în slujba lui Dumnezeu3 și a Evreilor ca neam.
În fapt, Iudaismul promovează dezvoltarea individului, respectiv sprijinul comunitar pentru indivizii de excepție.
Inițiativele private sunt încurajate.
Marxismul a practicat și practică diferențieri de rasă.
Inițial ierarhia marxistă privea „rasa albă” ca superioară, urmată de „rasa galbenă” și mai jos de celelalte. Astăzi ierarhia (neo)marxistă privește „rasa neagră” drept superioară, urmată de „rasele colorate” și cel mai jos de „rasa albă”.
Indiferent de schimbările de ierarhie (tipice unui sistem moral incoerent), principiul rasismului este fundamental și clasic în Marxism și se păstrează până astăzi.
Iudaismul privește toți oamenii drept creația lui Dumnezeu.
Dispreț și discriminare există în Iudaism, ori în anumite grupe ale iudaismului, față de Creștini sau față de idolatrie, adică strict pe principii religioase (eventual culturale), dar niciodată pe principii de rasă.
Discriminarea după culoarea pielii este privită în Iudaism ca o formă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Sunt doar patru motive, dar puternice, ireductibile și ireconciliabile, care arată pentru orice om rațional faptul că
Marxismul și Iudaismul sunt ființial incompatibile.
Ca urmare, putem să concluzionăm aici:
Marxismul și, prin el, Stânga modernă, sunt construite de dușmani ai Evreilor și împotriva Evreilor,
în aceeași măsură în care sunt construite de dușmani ai Creștinilor și împotriva Creștinilor,
sau sunt construite de dușmani ai libertății umane și împotriva libertăților umane.
Am putea să demonstrăm acest lucru și prin nenumăratele acțiuni antisemite ale puterilor comuniste, prin genocidurile anti-evreiești ale Uniunii Sovietice și alte asemenea acte.
În toate se vede cum indivizi de origine evreiască – parțială sau deplină – ajung prin Marxism să urască Iudaismul cu o ură fără margini, ajung prin Marxism să dorească exterminarea Evreilor.
Sunt, însă, fapte arhicunoscute, sunt locus communis, sunt realități pe care oricine le poate cunoaște dacă nu le-a cunoscut până acum.
Ca urmare, cine vrea să vadă adevărul l-a văzut.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Ajuns în București – la ceea ce aș putea numi, puțin exagerat, casa părintească – mă trezesc, după obicei, pe la 5. Și, trecând cele ale dimineții – puțină rugăciune, puțină curățenie, puțină muncă – ies: medicii mi-au confirmat nevoia absolută a organismului pentru ceva mișcare, preferabil și cu urcare și coborâre de trepte.
Așa că merg spre un parc înzestrat și cu așa ceva.
E dimineață pentru mulți, dar alții, nu puțini, sunt deja cu treburile lor.
Eu, merg spre parc.
Sau asta, vreau, pentru că un tânăr înăltuț, ce părea ori un student serios, ori un țârcovnic mai elegant, mă oprește:
– Sunteți părintele Alde?
Dincolo de pluralul politeții tonul este ciudat.
– Nu.
Îi răspund scurt și dau să trec de el.
Face jumătate de pas lateral și, puțin disprețuitor, mă previne:
– V-am văzut pe internet, știu cine sunteți!
În gând: Încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet sau la televizor înseamnă că îl cunoaște!
Oftez:
– Dacă știai cine sunt știai că nu mă cheamă Alde.
Privirea lui cuprinde o bucurie arogantă:
– Dvs. sunteți!
– Nu, îi răspund. Eu sunt Mihai-Andrei Aldea.
Dă din mână, schițând un tot aia care anulează orice deosebire între ”Alde” și ”Mihai-Andrei Aldea”.
– Știți, zice, că v-ați făcut de râs?
Aha, mă gândesc, încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet acela îl vede și el.
– Nu știu, îi spun. Dar nici nu mă interesează1.
Deja vorbește peste mine:
– Sunt student la Teologie – apasă cuvântul, ca și cum simpla pronunțare îi dă lui, studentului autoritate.
– Îmi pare rău! – îi răspund sincer. Dar nu cred că am vreun amestec.
Iarăși vorbește peste mine, fără să mă audă:
– Am râs de dvs. cu părintele profesor dr. … (puneți ce titulatură vă place) X, pentru părerea dvs. ridicolă că trebuie să spunem Cristos în loc de Hristos2.
Îmi vine și mie să râd. I se pare că a râde, osândind un preot, în lipsă, este ceva de laudă. E mândru că au făcut asta, ca și cum ar fi câștigat un trofeu.
– Vreun argument împotriva celor spuse de mine ați avut? – îndrăznesc să-l întreb.
După cum mă așteptam, se lansează într-un discurs despre măreția Grecilor, pe care îi vede și îi descrie ca fiind perfecți, superiori, repere absolute.
Începe cu Antichitatea, desigur, pe care nu o vede ca paradigmă a unei răutăți păgâne – până la urmă, Grecii au fost până la Islam cel mai imperialist popor de pe planetă, mai ales în raport cu populația; și au făcut extrem de multe răutăți.
Continuă cu lauda ”Creștinismului de limbă elină” (textual), sugerând că Însuși Mântuitorul ar fi predicat în greacă3.
Și tot așa continuă cu grecomania, ridicând în slăvi Grecii și ”cultura lor” (în fapt mai multe, unele radical contradictorii).
Încă nu a afirmat că ”Dumnezeu e Grec”, așa cum spunea cândva un Grec aflat în trecere prin Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Dar nici departe nu este.
Ajungând la ”concluzia” că dacă Grecii spun (astăzi) Hristos, avem obligația să spunem și scriem la fel.
Pentru că tac și ascult este tot mai victorios.
Face parte dintre extremiștii care cred că a asculta înseamnă a da dreptate.
De aceea pentru ei este aproape imposibil să asculte pe cineva, pentru că în mintea lor bolnavă înseamnă că îi dau dreptate dacă îl ascultă.
Și acest tânăr crede că dacă îl las să vorbească înseamnă că îi dau dreptate, că m-a convins.
Jubilează.
Când se oprește, triumfător, îl întreb:
– Un argument real aveți?
Se uită la mine șocat.
Bietul copil crezuse că m-a convertit la ideile lui.
Îi explic:
– Părerea că trebuie idolatrizați Rușii sau Grecii, deci trebuie să facem tot ce fac ei, am mai auzit-o. De prea multe ori. Este o idee păgână, total anticreștină și antiortodoxă. Evident, nu este argument real. Nu este nici argument istoric, nici etnologic, nici lingvistic și cu atât mai puțin teologic. Altceva ai?
Încă șocat, încearcă să spună:
– Dar Grecii, înțelegeți, Grecii pronunță…
Dau din cap:
– Nu mi-ai citit materialele pe temă, nu-i așa?
Pentru prima dată face un pas înapoi:
– Ăăă… Noi le-am discutat în clasă…
– Dacă le citeai, vedeai că știu cum pronunță Grecii de astăzi. Problema la care voi refuzați să vă gândiți real, problema pe care nu vreți să o cercetați științific, este alta: cum pronunță tradițional Românii. Și, secundar, cum pronunțau Grecii din primele secole. Asta din urmă, repet, secundar: nici Grecii nu au pronunțat vreodată Iehoșua sau Ieșua, ci Iesous ori Iesus. Deși Evreii spuneau Iehoșua sau Ioșua. Dacă tot îi idolatrizezi pe Greci, fă ce au făcut ei: respectă pronunția poporului tău.
Bietul copil este evident rănit.
Nu de ideile pe care i le prezint, e clar că nu le-a recepționat: că nu a reușit să mă convingă.
Plec, și de această dată nu mă mai oprește.
Merg prin parc, urcând și coborând treptele recomandate medical.
Mă rog pentru studenții și cadrele Facultății de Teologie, pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, dar mai ales ca noi să fim vrednici de asemenea conducători.
Doamne, miluiește-ne!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt.
Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.
La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva.
Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți.
Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.
Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie.
Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.
Dar acestea sunt deja departe de subiect!
Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov.
Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi.
Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt.
Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei.
Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov.
Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi.
Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.
În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.
Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.
Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?
Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă.
Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.
Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect.
În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.
Acum nu îl recunosc!
Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob.
Contrastul este extraordinar.
Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit.
Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.
Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu.
Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.
Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov.
Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.
Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc!
Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin.
De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.
Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.
Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.
Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.
Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează.
Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.
Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.
Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.
Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate.
Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare.
Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte.
Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.
Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.
Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu.
Dar pe Acesta?
Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect.
Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage.
Dar este un subiect.
Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).
Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!
Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.
Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre.
El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți.
Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun.
Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.
Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii.
Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.
Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.
Această stare este recunoscută deschis de Țofar:
Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)
Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?
Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?
Din groaza față de crucea lui Iov.
Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?
Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.
Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine.
Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă.
Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.
Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră.
Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.
(cu mila lui Dumnezeu, va urma)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
România Străveche - Ancient Romania 