Crimele Stângii se ascund

16, mai, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Extrema Stângă a cuprins în secolele XVIII-XIX Europa, America, lumea.
Cei mai moderați Stângiști au fost și sunt Liberalii – vinovați de foarte multe crime.
Ca pildă, masacrele din 1907 au fost săvârșite de Partidul Liberal. Din fericire pentru el, împotriva Românilor, socotiți și acum, ca și atunci, rasă inferioară; așa că nimeni, astăzi, nu poate pretinde că Liberalii ar fi exponenții unei ideologii extremiste.

Socialismul și Comunismul au văzut extremismul liberal ca „prea moderat”.
Au folosit anarhia, atentatele, bombele și orice mijloace ca să își impună punctele de vedere.
Printre altele, au folosit „știința”, devenită religia lor politică.
„Știință” dirijată în direcțiile dorite de ei.

Din această „știință” au ieșit conceptele rasismului științific. O doctrină perfect susținută de Evoluționism și combătută exclusiv de conceptul creștin al Creației (concepte precum cele islamice, hinduse, animiste etc. cuprind în sine ierarhizări puternice, chiar radicale, ce pot ușor să susțină – și susțin! – forme de rasism).
Din rasismul științific – repetăm, doctrină pseudo-științifică a Stângii – au apărut alte forme extreme ale Stângii: Fascismul și Nazismul.

Cel de-al doilea război mondial, în care Stânga Bolșevică a câștigat războiul cu Stânga Hitlerist-Fascistă a dus la un fenomen fascinant: Naziștii și Fasciștii, grupări de Extremă Stânga, au fost declarate… „de Extremă Dreapta”. Socialiști de dreapta! Curat murdar, Coane Fănică!

A urmat Al treilea război mondial: Războiul Rece.
Care a avut mai multe victime decât oricare dintre cele două războaie mondiale dinainte.
Alt fenomen fascinant: mass-media a păcălit oamenii obișnuiți atât de bine, atât de sistematic și eficient, de aceștia se tem și astăzi că va veni „Al treilea război mondial”. Care a trecut. Și prin care foarte mulți dintre ei au trecut.

Terminarea în 1989-1990 a Războiului Rece (Al treilea război mondial) a schimbat multe paradigme. Dar, după unele șovăieli, noile regimuri au hotărât să ducă mai departe unele minciuni.
Printre acestea, demonizarea Dreptei politice.
Și pretenția că Fasciștii și Naziștii, Socialiști pseudo-naționaliști, ar fi (fost) de Dreapta.

De aici și noile grupări naziste și fasciste numite Antifa.
Care se declară antifasciste, dar respectă toată învățătura fascistă sau nazistă.
Singura schimbare este ținta urii rasiste.
La Naziști, după învățăturile lui Karl Marx, ținta urii erau Evreii.
La Antifi, mai modern, ținta urii rasiale sunt Albii în general. Deși, din toamna trecută încoace, au reintrat în ura Antifilor și Evrei. O întoarcere la origini(le naziste autentice).

Atacurile structurilor nazist-fasciste de tip Antifa (precum BLM), au dus în ultimii 10 ani la moartea a mii de persoane, la distrugeri uriașe – de multe miliarde de euro –, la batjocuri, jafuri, violuri, incendieri etc.
Și, sistematic, mass-media a acoperit aceste crime.

În Chicago, Stânga (Democrații) au transformat orașul într-un iad pentru toți cei care nu sunt ai sistemului. La fiecare sfârșit de săptămână, orașul „no gun zone” răsună de împușcături. Interzicerea armelor de foc pentru cetățeni, cu totul neamericană și neconstituțională, este respectată de oamenii cinstiți. Evident, nu și de forțele de ordine, care totuși întârzie sistematic să intervină în apărarea cetățenilor, mai ales dacă au pielea prea deschisă la culoare. Dar, mai ales, interdicția este încălcată într-o veselie de infractori.
Este doar un exemplu de politică de Stânga ce face sute de morți anual într-un singur oraș (doar duminica trecută au fost cam 30 de „incidente cu împușcături” și cel puțin patru morți).
Putem să amintim de drogurile promovate de Stânga și de zecile sau sutele de mii de victime provocate de acestea.
Putem să amintim de imigranții chemați de Stânga în Suedia, Germania, SUA și alte țări. De atacurile acestora: cu bătăi, umilințe, violuri și crime, toate motivate rasial-religios, toate îndreptate împotriva Albilor și Creștinilor.

Dar, sistematic, mass-media urlă despre „pericolul de Dreapta”, despre „extremiștii de Dreapta” și alte sperietori.

A fost împușcat Premierul Slovaciei.
Era prea patriot pentru dorințele Stângii.
Așa că un Stângist l-a împușcat.

Dar nu veți vedea interzicerea Stângii, nici măcar stigmatizarea ei.
Tot Dreapta va fi de vină.
Pentru ca Partidul să poată domni peste dependenții de mass-media.

Și mai urlă unii că 21 de rubini cuprinde „prea puțină lumină”.
Lumina nu se găsește în societate, stat, politică, lume.
În lume era, și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Ca să găsești lumina trebuie să cobori din lumea neoanelor în aceea a lumânărilor și candelelor, să te pleci înaintea lui Dumnezeu și a Sfinților Săi… și să începi să asculți.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aceste rânduri au fost scrise ieri seară, dar am amânat publicarea lor pentru că aveam în pregătire și o propunere de traducere în limba română pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan. Între timp, a început să se adeverească prezicerea: Extremiștii de Stânga dau vina pe victimă pentru ce a făcut criminalul!

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

16, mai, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva cuvinte de început

După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română^¹.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.

Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?

Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.

Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.

Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).

O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).

Traducerea obișnuită în limba română^² este următoarea:

Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. (III Ioan 1.1-3)

De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.

Iată originalul grecesc:

Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα:
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ. (III Ioan 1.1-3)

Transliterarea mea^¹:

Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)

Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.

Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.9^²).

Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)

Sau, după originalul grecesc,

Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)

Transliterarea mea:

Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)

Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.

În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma

„Har, milă, pace fie cu voi”

care în originalul grecesc este

„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”

transliterat fiind

„Estai met hemon haris eleos eirene”

Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă

„Fie cu noi har, milă, pace”

Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.

Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.

Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.

O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.

a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)^³

1 Părintele^⁴, Alesei Doamne^⁵ și copiilor^⁶ ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii^⁷ adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 ^⁸Fie cu noi^⁹ har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste^¹⁰!
4 Fericitu-ma nespus^¹¹, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr^¹², precum primit-am^¹³ poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te^¹⁴, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm^¹⁵ de la început, ca să ne iubim unii pe alții^¹⁶.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați^¹⁷ dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup^¹⁸; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă^¹⁹ pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină^²⁰!
9 Oricine se abate^²¹ și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul^²².
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează^²³ învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]^²⁴ și să nu-i ziceți: Te fericim!^²⁵
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele^²⁶.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie^²⁷ și cu negreală^²⁸, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină^²⁹.
13 Te îmbrățișează^³⁰ copiii surorii tale celei alese^³¹!

Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea)

A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică)

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)

1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste!
4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină!
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în
casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese!

Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori.

1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste.
4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl.
5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină.
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!
11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.

1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4^th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com

2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.

3 Există mai multe feluri în care se citesc textele din greaca veche, fiecare cu motivațiile sale (mai mult sau mai puțin obiective). În cazul de față folosesc o variantă cât mai apropiată de pronunția din epocă, deși se poate ca local – deci și în Palestina sau în Patmos etc. – să fi fost o pronunție diferită. De pildă, citesc ου ca u, οι ca oi, υ ca iu, ει ca ei etc. Spre deosebire de unii adepți fanatici ai unui anume sistem de citire sunt de părere că fiecare dintre aceste sisteme de citire are avantaje și dezavantaje și, în fapt, este o opțiune personală ce nu trebuie absolutizată. Cu acesta m-am obișnuit în Facultatea de Teologie, așa că pe acesta îl folosesc.

4 Prefer să folosesc punctul („.”) între capitol și verset deoarece sunt lucruri semnificativ diferite, iar virgula apare într-o înșiruire de lucruri cu statul relativ egal (în context cel puțin).

5 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată mai târziu. Biserica folosește acest titlu doar ca mijloc de memorare, niciodată în texte liturgice, catehetice etc. De aceea l-am pus în paranteze.

6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților – copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.

7 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală (precum „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), de pildă); ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei.

8 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei ce mai potrivit pentru „teknois”.

9 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.

10 În limba română se pot folosi foarte bine și formele „Har, milă, pace (să) fie cu noi”, dar și „(Să) fie cu noi har, milă, pace”. Forma „Fie cu noi har, milă, pace” ni se pare oarecum colocvială și, de aceea, mai caldă; totodată, mai personală.

11 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.

12 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem dă Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 14.

13 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), deoarece ca salutare se traduce așa în limba română (spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”; amintim aici că a felicita înseamnă a ferici). De asemenea, am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus deoarece ni se pare că aici are un înțeles mai puternic decât foarte (care e întrebuințat de obicei); nemărginit ni s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia), iar nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce nu este creștinesc.

14 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste; fapt a cărei amintire Apostolul a sugerat-o mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior (vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).

15 Forma grecească pune primitorii (noi, adică noi care am primit) secundar față de Cel care a dat porunca.

16 Ni se pare că rogu-te redă mai bine căldura părintească a scrisorii decât te rog (ce poate să pară puțin mai formal).

17 Termenul grecesc este εἴχομεν, ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi).

18 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubire între Creștini, între copiii Bisericii – și ca Biserică locală, și din Biserica Universală.

19 După cum am mai arătat, se pune accentul pe Cel care a cuvântat/poruncit (Dumnezeu), primitorii fiind secundari. Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.

20Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii – adică oamenii au văzut un trup deși nu exista unul –, fie a aparenței – adică trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material. Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles.

21 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine spre a ne păzi de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind impuse prin legarea păzirii de vedere în original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.

22 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.

23 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este adevărul (Ioan 17.17). De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.

24 Cuvântul acesta arată deoființimea Tatălui și Fiului, faptul că în ființă sunt Una.

25 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.

26 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici casă înseamnă obștea creștină ori parohie, sau, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică (așa cum casa împărătească devine basilica sau biserică, adică… biserică). Practic Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic, ci să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutareafrățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.

27 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 13, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!”. În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens.

28 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul, nu doar „face (unele) greșeli”. Iar această lucrare a răului – aceste lucrări rele – sunt în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație).

29 Cuvântul original aici este χάρτου, sau hartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie.

30 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă, dar trebuie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, în vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului: „scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, o aromă a vechimii textului, în același timp cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.

31 Această frază arată în primul rând o dimensiune superioară a comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. În al doilea rând, se vede aici însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie: primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca).

32 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.

33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

21 de rubini. Ce rămâne după atacuri

13, mai, 202414, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Alexandra Măceșanu a sunat de cinci ori la 112. A fost tratată cu dispreț, luată în râs, ba chiar batjocorită de lucrătorii acestui servici. Deși cei care au avut această atitudine sunt complici la chinurile și moartea fetei, au fost acoperiți de sistem.
Oare înțelegi, cititorule, răutatea demonică a scenei?
O fată speriată, care a fost deja violată de bestia care a răpit-o, sună să ceară ajutorul. Iar angajații cetățenilor, cei plătiți de părinții Alexandrei și de fiecare dintre noi, își bat joc de ea! Atât de perfect, încât dispare cu desăvârșire – fie aruncată în Dunăre, fie trecută peste Dunăre la structurile mafiote, amândouă pistele evidente fiind sistematic ocolite de autorități și presa afiliată statului.
Și, cu tot scandalul mediatic, până astăzi vinovații sunt necunoscuți și nepedepsiți, cu excepția monstrului aflat la vedere, care a avut grijă să nu vorbească despre complici și șefi.

De ce aduc aminte de acest „film” pe care toți vor să îl uite?
Vor să îl uite, în timp ce Alexandra Măceșanu putrezește în Dunăre sau în alte locuri, ori este încă torturată în cine știe ce bordel-pușcărie.
Aduc aminte de acest „film” pentru că este izvorât din aceeași corupție a fiecăruia. Din care vine și tragedia Alexandrei Măceșanu, și tragedia pe care Ciprian Mega a înfățișat-o și în 21 de rubini.
Și aici este adevărata durere: toți cei care urlă împotriva filmului s-au recunoscut în el, indiferent dacă au sinceritatea să o recunoască sau nu.

Am citit o mulțime de atacuri și cele câteva critici negative față de 21 de rubini.
Argumentele atacatorilor sau criticilor sunt de două feluri: politice și „de gust”.

Cele politice se pot mărgini la concepția comună Bolșevicilor, Naziștilor, Fasciștilor, Khmerilor Roșii sau oricăror alți extremiști de Stânga: „a spune că există greșeli sau lucruri rele în sistem/Partid este un act de sabotaj, o trădare, o slujire a dușmanului (poporului)”. Concepția este pe cât de abjectă, pe atât de prostească. Și are, după cum am mai amintit, un efect contrar: înmulțește răul interior până la prăbușire.
Această concepție pretinde că filmul 21 de rubini, pentru că oglindește corupția din România și influențele corupte venite din UE sau SUA ar fi, prin aceasta, „pro-rus” ori „filo-rus”. Și pe această concepție (repet, prezentă identic la Naziști, Fasciști, Bolșevici etc.) au loc felurite speculații, răstălmăciri, răsuciri care să îndreptățească acuzațiile.
Ceea ce întărește filmul 21 de rubini este exact faptul că asemenea acuzații vin de la pretinși iubitori ai Bisericii, ai lui Dumnezeu, ai libertății, ai adevărului… Același limbaj al minciunii ca în film, de la dulcegăria perversă a „Părintelui Porumbacu” la acuzațiile furioase ale „Părintelui Desagă”. Și dau exemple aceste personaje tocmai pentru că mulți dintre atacatorii furibunzi, orbi și îndârjiți, sunt siguri că sunt ai Bisericii. Și sunt siguri că o apără apărându-i „dreptul la corupție”. Desigur, Dumnezeu spune altceva, dar oare nu știu oamenii mai bine decât Dumnezeu de la cădere și până astăzi?
Sub un pretext sau altul, sub o răstălmăcire sau alta, totul se întoarce, iar și iar, la aceeași idee: „cine arată că există greșeli sau răutăți în sistem este dușman, trădător, vândut”.
Tragi-comic este că unii dintre „marii moraliști” au căutat (și găsit) cele mai fățarnice scuze pentru faptul că Iuliu Maniu a fost agent străin, inclusiv atunci când era în poziții decisive în stat. Dar acum, dintr-o dată, se revarsă din ei spume „patriotice” pentru că filmul „ar putea fi interpretat într-o cheie anti-românească”. Ce să vezi! Mai rămâne să îi vedem – și, deși m-ar durea pentru ei, nu m-ar mira – că Îl atacă pe Dumnezeu pentru că unii au interpretat Evangheliile, Legea Iubirii, ca argument pentru arderi pe rug.

Sunt și criticile furibunde pe motiv că „mie nu mi-a plăcut”.
Avem în ele o tragică absolutizare a gustului personal. Tragică, pentru că face parte din înclinațiile totalitariste și susține totalitarismul.
Strămoșii Romani spuneau de gustibus et coloribus non est disputandum. Adică despre gusturi și culori nu se dispută (nu se fac dispute).
Dacă spune cineva
„Mie filmul mi s-a părut haotic”,
e zadarnic să îl contrazic doar pentru că mie mi s-a părut foarte clar.
Dacă cineva spune
„Mie filmul mi s-a părut de neînțeles”
aș greși teribil dacă aș avea replica
„Mie mi s-a părut ușor de înțeles”.
Fiecare două asemenea poziții sunt personale și, implicit, subiective.
Pentru unii picturile sau desenele lui Picasso sunt minunate; mie mi se par prostești. Dar nu am stat niciodată să conving pe cineva că ar fi prostești operele lui Picasso: fiecare cu gusturile lui. Ție îți plac? Mă bucur pentru tine! Mie nu, și nu văd pentru ce aș încerca să îți impun gustul meu, sau tu să mi-l impui pe al tău.
Există, desigur, unele criterii absolute: cele care țin de Învățătura lui Dumnezeu.
Doar că „mie îmi place” sau „mie nu îmi place” nu țin, în asemenea cazuri, de Învățătura lui Dumnezeu,
Ca să dau alt exemplu – pentru cei care nu-l pot digera pe Picasso –, există oameni care iubesc bujorii, dar am întâlnit oameni cărora li se par urâți. Puțini, sau mai puțini, dar sunt. Ar fi absolut absurd să încerc să conving pe cineva căruia nu îi plac bujorii că ar trebui să-i iubească. Eventual la fel ca pe mușcatele cu care și-a umplut ferestrele.
Chiar dacă cei mai mulți oameni plac sau iubesc bujorii, este de înțeles că alții au alte gusturi.

Ca urmare, criticile furibunde și absolutizatoare construite pe ideea „mie nu mi-a plăcut” sau „mi s-a părut de neînțeles” au valoare de promovare a totalitarismului.
Mai ales când în loc de „mie nu mi-a plăcut” sau „mie mi s-a părut de neînțeles” se pretinde că „filmul este urât”, „filmul este de neînțeles”. Căci este o arogantă transformare a părerilor sau gusturilor personale în adevăruri absolute.

Și mai extremistă este insultarea celor de altă părere.
Ca cei care au spus „doar perverșilor le poate plăcea” sau „doar nebunii găsesc aici o logică”.
În revers ar fi cei care ar spune „nu-ți place pentru că nu ai gust” ori „ți se pare haotic pentru că ești prea prost ca să îi înțelegi logica”.

Din fericire pentru 21 de rubini, sau pentru conștiința noastră, nu am găsit încă, între oamenii care îl apreciază, niciun entuziasm deșănțat, nicio înfierare a celor de altă părere.
Am găsit, da, unele critici aspre ale atacurilor deșănțate împotriva filmului. Puține, de altfel, în tonul general al celor care îl apreciază. Și de înțeles în fața violenței de limbaj care a ajuns deja la nivelul patologiei bolșevic-naziste.
Căci, trist dar real, printre cei care nu plac 21 de rubini uriașa majoritate a reacțiilor și materialelor sunt violente, absolutiste, pline de acuzații foarte grave aruncate cu fanatism.
Deosebirea de atitudine este uriașă.
Iar dacă cineva crede că spune multe deosebirea de atitudine între liniștea susținătorilor filmului și spumegările furioase ale denigratorilor, poate că are dreptate.

Dar ce rămâne după atâtea atacuri?
Ce a rămas și după atacurile asupra altor mari filme din istorie: un film mare, un reper cinematografic.
Un film care, ca realizare, a știut să mizeze pe talentul actoricesc al interpreților, talent valorificat la un nivel rar întâlnit.
În scena întâlnirii dintre părinții lui George și Părintele Porumbacu, de pildă, bogăția exprimării gestuale a celor trei actori este superbă și prețioasă inclusiv prin raritate. Dacă aș fi actor, aș regreta teribil pierderea unei asemenea ocazii. Un film în care jocul actorilor să fie mereu în prim-plan, să fie cheia filmului, este mai mult decât valoros pentru fiecare dintre cei care joacă.
Filmul 21 de rubini este prețios prin, paradoxal, inocență. Pe rând, George, Părintele Alexie și Nina, sora lui George, se dovedesc a fi inocenți. Păcătoși inocenți, dacă vreți, căci nu sunt lipsiți de propriile păcate. Dar acestea sunt mai mult slăbiciuni decât păcate în sensul propriu.

Părintele Alexie rămâne fără glas în fața răutății lumii. Nu știe să-i răspundă și se retrage în cuvântul Mântuitorului Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta. În ce măsură este acesta un răspuns adevărat pentru cineva care nu este călugăr? E o întrebare pe care o pune 21 de rubini și care merită răspuns așezat în Învățătura Domnului.
În fața „inițierilor vieții” George pierde partida, repetat. Chiar și după ce se izbește de implicarea în corupție a părinților săi, de implicare în corupție a celor care trebuie să fie stâlpii moralei creștine, tot nu înțelege. Nu își înțelege propriile păcate, nu înțelege răutatea lumii. Este o inocență, da, însă este o inocență nevinovată? Oare avem voie să fim atât de orbi?
În fața „inițierilor sociale” înclinația spre compromis a Ninei – de la petrecerea în pijama, de pildă, când alege să ignore corupția celor din jur – se izbește de lucruri peste care nu poate să treacă. De aici îi vine și căderea, căci ea a vrut să intre într-o lume în care corupția este criteriu de admitere. Și din această cădere îi vine și ridicarea. Căci coborând din lumea strălucirilor de neon, ajunge în lumea în care strălucește casnica și mama supremă, paradigmatică: Fecioara Maria, Maica Domnului. Și apare întrebarea: care dintre femei are o carieră mai reușită, cea care își jertfește dragostea și copiii pentru funcții, titluri, bani, sau cea care își jertfește starea socială pentru dragoste, copil, adevăr? Discret, dar hotărât, filmul 21 de rubini oferă un răspuns. Pentru cine poate să rabde adevărul.

Poate văd prea departe, doar Părintele Ciprian Mega poate lămuri asta, dar în scena finală a filmului am văzut și o oglindire a începutului din Jurnalul fericirii, a acelor rețete ale libertății găsite de Părintele Nicolae Steinhardt.

Și acestea sunt o parte din cele care rămân.
Așa cum rămâne filmul 21 de rubini.
Și rămâne rușinea celor care au folosit filmul ca pretext pentru a-și revărsa răutatea – desigur, sub masca fățarnică a inchizitorilor de altădată, care torturau și ucideau în numele „curățării societății”, practică dusă mai departe de fanaticii Islamului, de Bolșevici, Naziști, Fasciști și alții asemenea.
Văzând purtarea acestora sunt sigur că, dacă împrejurările le-ar fi permis, ar fi torturat și ucis și pe cei care au făcut 21 de rubini, și pe toți care ne-am folosit de acest film.
De aceea acest film rămâne.
Pentru că este adevărat: chipurile răutății din film sunt ale tuturor celor care nu Îl au pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor, care nu Îl adoră, nu i se supun.

Îmi spunea un episcop zilele trecute, mirat și întristat de furia împotriva filmului:
„M-am recunoscut în fiecare dintre cei din film.”
Și i-am răspuns
„Și eu, și oricine se cercetează pe sine.”
Iar de aici înțeleg faptul că 21 de rubini a fost o cernere între cei care se cred bine așezați și nu se tem să cadă și aceia care Îl caută pe Dumnezeu cinstit, știind că sunt păcătoși și asumându-și asta.
Rămâne și asta.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

*regăsirea în smerire*
*(re)întâlnirea între fosta carieristă și slăvita casnică aleasă de Dumnezeu să fie Maica Mântuitorului lumii*

21 de rubini. Critica criticilor (III)

11, mai, 202413, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

partea dinainte aici

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

III. Critica unei curajoase cronici anonime

Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român.
Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele?
Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani!
Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc.
Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.

Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari.
După cum vom vedea îndată.

Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!

Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele.
Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare.
Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta

izolarea unei interjecții (nu este cazul)
izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
faptul că un enunț este incomplet sau neclar
goluri de gândire, căutarea gândurilor
nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)

Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare.
Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!

Am subliniat la început că acesta este un aspect structural.
Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:

„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)

Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel.
Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.

Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei.
Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei.
Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic.
Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc.
Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”.
În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!

De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim.
Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic.
Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!

Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox.
Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.

La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”;
la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă);
iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.

Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblice nu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!

Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze.
Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie.
Doar că 21 de rubini face asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!

Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.

Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.

Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.

Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.

În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent.
Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări.
Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.

Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!

Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că

„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”

Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate.
Mă opresc însă la afirmația

„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.

Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prin indivizii corupți.
Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”.
În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.

De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.

Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă.
Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).

Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.

Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.

Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional.
Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura.
Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.

Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!

„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”

Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).

Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.

Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească!
De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.

Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).

Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.

Totodată, prin exclamarea

„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””

se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.

Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:

„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”

Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”.
De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu.
Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.

Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.

Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.

În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.

După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.

Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

*coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie*

*întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc*

*preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica*

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

21 de rubini. Critica criticilor (II)

10, mai, 202413, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

21 de rubini. Critica criticilor (II)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

Voi pleca de la câteva lămuriri:

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

II. Critica unor critici semnate Manuela Florina Hărăbor

Respectatul om și celebra actriță apare în 21 de rubini, dar în cadrele turnate în prima parte a filmărilor („acum 5-6 ani”).

Reacția publică a d-sale apare în fața părerii lui Eduard Dumitrache:

„Am văzut filmul „21 de rubini” puțin înainte de Paști. Speranța este în biserica în care intră Nina, cea părăsită, înaintea Preacuratei. Este scena pascală ce rotunjește filmul.
Altfel filmul este greu de dus. Greu pentru suflet, greu de dus. Frumos realizat, scenariul este rotund, actorii s-au întrecut pe ei, Dorel Vișan genial însă!
Și la Dostoievski apar personaje luminoase, precum Alioșa, dar și trimiteri sumbre ca Marele Inchizitor. Părintele Alexei este minunat, cel ce tace, ascultă si vindeca. Aș fi pus mai multă speranță în final legat persoana sa, poate prezența sa de dincolo asemenea părintelui Ilie Lăcătuș. Este un film cu durere, nu cred că este o intenție de progresism cultural cum au spus unele voci. Este doar durere.
Hristos a înviat!”

Față de aceste rânduri deplin ancorate în film d-na Hărăbor dă următorul răspuns:

„Hristos a înviat! Îmi pare rău că trebuie să te contrazic. Este un film extrem de prost realizat, fără un fir epic logic, cu personaje caricaturizate la maxim și fără rost, cu situații neverosimile, cum e cea de la restaurant cu Patriarhul, Președintele, șeful SRI (bănuiesc că ar fi vrut să fie Coldea) și Michi americanul de la CIA, cu erori majore de timp, cu episoade ale unor personaje care nu se leagă unele de altele. Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film. Mai mult decât atât, pentru această a doua parte filmată anul trecut, cu actori de talia lui Anthony Delon și Mickey Rourke, finanțarea a fost extrem de mare. Nu se întreabă nimeni de unde au venit banii? Și încă un argument. Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu. Cât despre monologul domnului Vișan ce să mai spun. Este discursul dumnealui personal cu care ne-a obișnuit, lipit în film ca nuca în perete.”¹

Faptul că acest comentariu începe nu prin „Adevărat a înviat!” pare să indice că autorul (autoarea) se află deja în propria concepție, în propria gândire, închisă față de exterior. Nu reacționează viu și nu reacționează la ceea ce transmite celălalt, ci pune în față, ca pe un scut în fața altor păreri, forme prefabricate.
Această posibilitate devine tot mai mare pe măsură ce străbate comentariul cineva liniștit, obiectiv.

Esențial pentru caracterul de prejudecată netrecută prin filtrul gândirii este partea centrală a acestui comentariu:

„Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film.”

Ca să înțelegem cât adevăr și câtă logică este în aceste rânduri, să o luăm pas cu pas!

D-na Manuela Florina Hărăbor a luat parte la filmările pentru prima parte a realizării filmului. Prima etapă, cum spune dânsa.
Ori în în această primă etapă acțiunea filmului cuprindea, atenție!, doar distrugerea sufletească (și fizică) a unui tânăr ce voia să devină preot. Altfel spus, prima etapă se concentrează majoritar pe corupția „din Biserică” (după mine, din Administrația Bisericească, dar este altă discuție).
D-na Hărăbor este mânioasă, adică indignată de o „lasă nervii”, de faptul că filmul este întregit printr-o a doua parte. Care a doua parte adaugă problema corupției sociale, statale și internaționale la aceea a corupției care macină Biserica.
Doctrina neo-marxistă sau progresistă, amintită de d-sa, este o doctrină care divinizează statul și urăște Biserica. În această doctrină „religia și superstițiile” sunt „rădăcina răului”, dacă nu singura lui sursă.
Ca urmare, un film care s-ar fi limitat la forma inițială – la care a colaborat d-na Manuela Hărăbor – ar fi fost cu adevărat pe linie neo-marxistă sau progresistă, mai ales dacă ar fi limitat implicare factorului politic în Biserică.
Existența celei de-a doua părți – planul corupției generalizate la nivel social, politic și economic – de fapt contrazice flagrant doctrina neo-marxistă: arată că sursa corupției este îndepărtarea omului de Dumnezeu, etatizarea, politicianismul ateu, ethosul social progresist etc.

Prin urmare, poziția d-nei Manuela Hărăbor în această privință este, cu tot respectul față de d-sa, contradictorie până la irațional: în loc să se bucure că a fost întregită partea în care a fost implicată (și care, singură, ar fi fost chiar anti-Biserică) printr-o panoramare a generalizării corupției, se supără că nu a rămas doar prima parte! Deși doar prima parte ar fi fost chiar o realizare de tip neo-marxist!
Această contradicție radicală întărește, după cum am spus, teoria unei prejudecăți adânc înrădăcinate. Care, cu siguranță, vine dintr-o tristă influență externă. Pentru că acesta nu este felul de a gândi și reacționa al dânsei, un om bun și cu valori creștine. Știm asta, și reamintim că discuția este la subiect, la text, nu la persoană.

Tot pe linia unei contradicții sublime se află și fraza

„Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu.”

Deci d-sa, după ce se plânge că filmul ar fi un „atac asupra Bisericii Ortodoxe” se plânge că nu au fost atinse mai multe teme ale corupției din BOR!
Acum, niciun Creștin adevărat și informat nu va nega faptul că Vasile Bănescu este un personaj sinistru de nivel epocal, un exponent excepțional și caragialesc al arogantei corupții intelectualiste care macină societatea română în general și al Bisericii în particular. Neputința Patriarhiei în a scăpa de sumbra, aroganta și ridicola sa prezență chiar merită să fie subiect de film.
Doar că aceasta este altă discuție!

Este absurd să reproșezi că 21 de rubini nu a cuprins tot ce este greșit sau corupt în administrația BOR, plângându-te totodată că filmul este un „atac asupra Bisericii”!
La fel de absurd cu a pretinde ca un film de nici trei ore să cuprindă tot binele sau tot răul din Biserică, societate, politică, stat, economie sau oricare asemenea domeniu larg. Este evident că se va alege un anume aspect ori se vor alege anume aspecte.

Deoarece știu că d-na Manuela Florina Hărăbor este credincioasă, iar poziția d-sale este publică, trebuie să îi aduc aminte că nu este creștinește să umblăm cu bârfe și insinuări. Așa cum, din păcate, a făcut d-sa în aceste luări de poziție.
Afirmații fără temei, date numai sub acoperirea lui „așa spun eu”, sunt străine bunei purtări creștine. Insinuări despre finanțare, despre „ordin de zi” etc. sunt parte a bârfei de care Dumnezeu ne-a poruncit să fugim:

„Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12.36) și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” (Luca 6.38; Matei 4.24).

Iar Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, ne arată că cei care bârfesc „sunt vrednici de moarte”, adică de osânda veșnică (Romani 1.29 și 32).

Prin urmare, asemenea bârfe și insinuări nu doar că nu sunt argumente pentru poziția d-sale, ba chiar stau împotriva ei. Pe de-o parte, pentru că arată lipsa unor argumente adevărate. Pe de altă parte, pentru că arată subiectivismul, ca să nu spun patima care este în spatele poziției.

Aș vrea aici, cu tot respectul, să îi și să vă aduc aminte de o scenă biblică foarte puțin înțeleasă: a încercării lui Dumnezeu de a-l trezi pe Cain. O scenă foarte puțin înțeleasă, dar foarte folositoare și care se leagă duhovnicește cu Predica de pe Munte.
Întâmplarea pleacă de la râvna lui Abel, care îi aduce lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun. Cain aduce și el jertfă lui Dumnezeu, dar formal, fără sinceritate. Și atunci Dumnezeu caută la jertfa lui Abel, dar nu și la cea a lui Cain. Iar Cain se posomorăște. Și Dumnezeu îi zice:

„Pentru ce te-ai întristat și s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Facerea 4.6-7)

Aceste cuvinte grăite de Domnul către Cain ar trebui să strălucească pururea în inimile noastre. Ele sunt legate în Duhul Sfânt de cele din Predica de pe Munte, care spun:

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți! Căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5.10-12)

„Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6.35)

În toate aceste cuvinte este aceeași învățătură: facerea de bine aduce pace în suflet, iar cel care știe că a făcut binele întru Domnul va fi împăcat chiar și dacă nu primește nimic înapoi, sau chiar este prigonit pentru binele făcut.
Ca urmare, cel care a făcut bine nu are de ce să aibă o stare atât de proastă încât să îl lase nervii. Chiar dacă altcineva a făcut rău cu binele făcut de el. Căci fiecare va răspunde pentru ceea ce face el și cel mult pentru o parte din ce a făcut cel care ascultă de el. Dar nu o să răspundă Manuela Hărăbor pentru greșelile sau păcatele Părintelui Ciprian Mega, așa cum nici răsplată pentru binele făcut de acesta nu va primi: fiecare va fi judecat pentru ale sale.
Iar cine învață altceva stă împotriva lui Dumnezeu, care ne-a spus acestea.

În sfârșit, d-na Manuela Florina Hărăbor ar trebui să vadă că s-au ridicat împotriva filmului exact exponenții progresismului în Biserică inclusiv Vasile Bănescu. Ce, din câte se pare, s-a recunoscut într-unul sau într-unele dintre personaje. Deci exact cel pe care îl dorea dânsa încondeiat în film… se simte atins de film.
Ceea ce ar trebui să îi confirme d-nei Manuela Hărăbor și să confirme tuturor că 21 de rubini a pus punctul pe i. Și împotriva corupției din Biserică, Stat, societate, și împotriva fariseismului de orice fel.

Dincolo de aceste observații, restul criticii dânsei este un șir de afirmații fără argumente.

Dânsa pretinde că filmul ar fi „extrem de prost realizat”. Dar dacă era prost realizat nu se mai tulbura nimeni – decât cel mult producătorii.

Dânsa pretinde că filmul nu ar avea un „fir epic logic”. Dacă ne amintim de Câinele andaluz, ori de alte filme, o să vedem că această acuzație nu înseamnă nimic în sine, chiar dacă ar fi adevărată. Doar că este falsă: firul epic este acela al consecințelor vieții fără Dumnezeu în familia Ciofu și dincolo de ea.

Dânsa declară că personajele ar fi „caricaturizate la maxim și fără rost”. Îi înțeleg părerea, dar trebuie să spun că am întâlnit personal toate personajele din film în viața reală. Și, nu, filmul nu le-a caricaturizat, dimpotrivă, le-a mai estompat unele caracteristici negative. Aici trebuie să spun că îmi este greu să cred că d-sa nu le-a întâlnit. Pot cel mult presupune că, ferindu-se de a le judeca, a ales să ignore exact părțile pe care acum le declară caricaturizare. Dar care există. De asemenea, aș putea presupune că statutul dânsei, precum și alte elemente personale, au ferit-o de impactul cu asemenea personaje. Dar asta nu pentru că ele nu există.

Ca să dau un exemplu, diatriba în care se neagă dreptul preoților la o părere (de la 1:40:36 – 1:40:56): „Da’ cine îi întreabă pe ei!?! Preotul e dator cu ascultare! Vocea preotului trebuie să nu se audă! El știe că fără mine ca episcop, nu există!… Domnu’ ministru! În Biserică, nu există democrație!”. Acest discurs l-am auzit de foarte multe ori, mai ales de la cei din Administrația Bisericească. Textul, oricât de caricatural ar părea, este o exprimare des întâlnită de către preoții care îndrăznesc să aibă vreo părere diferită de cea a administrației – cu excepția cazului în care părerea le este folositoare, când este rapid însușită și valorificată. Asta cu toate că, de pildă, la Sinoadele Ecumenice au fost preoți care au cuvântat, dezbătut și chiar votat hotărârile.
Desigur, este o problemă pe care cineva din afara clerului mai greu o întâlnește. Și, dacă o întâlnește, fie o crede întâmplătoare și preferă să o uite, fie se smintește. În vreme ce preoții trebuie să o ducă zi de zi. Și când cineva, în sfârșit, arată public această durere, ce aud acești preoți: „nu există așa ceva”, „este atac împotriva Bisericii”, „este caricaturizare la maxim și fără rost”. Doar că există și nu este exagerare sau caricaturizare Nici atac împotriva Bisericii nu este, ci împotriva celor care, cum spune Părintele Alexie în film, „vând Biserica lui Christos” cui plătește mai bine.

D-na Manuela Hărăbor declară drept neverosimilă scena de la restaurant cu Patriarhul (filmului), Președintele (României filmului), reprezentantul american (din film) și cel al serviciilor (din film)². Nu ne explică și de ce. Mi-a povestit nu foarte de mult un fiu duhovnicesc despre închiderea neașteptată a unei terase dintr-un mare parc bucureștean: era rezervată pentru „unii de sus”. După plecarea lor, s-a redeschis. Am auzit multe asemenea întâmplări pe când eram preot în București. Deci, de ce ar fi scena neverosimilă? A, pentru că eventualii protagoniști reali nu ar discuta atât de deschis? Dar înregistrările făcute pe ascuns ori involuntar în situații asemănătoare au arătat contrariul: cam așa se discută între aceste mărimi. Deci, care ar fi argumentul care să susțină această sentință?

În sfârșit, dânsa pretinde că ar fi „erori majore de timp”. Probabil la fel ar putea spune cineva în fața unei piese din dramaturgia greacă antică sau din Cehov: ăștia nu știu în ce secol și an trăim? Doar că practica suprapunerii anilor și epocilor este foarte veche, iar actorii știu foarte bine asta. Ceea ce face din acuzație fie o răutate gratuită, fie o eroare provocată de supărare – adică de subiectivism.

Concluziv, critica d-nei Manuela Florina Hărăbor la adresa filmului 21 de rubini este lipsită de orice argument obiectiv, de orice argument creștin, de orice argumentație logică. Este o revărsare pătimașă, mai precis de mânie (așa se traduce în limbaj creștin o expresie ca „mă lasă nervii”). Paradigmatic este faptul că autoarea criticilor consideră că filmul este un atac la Biserică pentru că a cuprins și prezentarea corupției și fariseismului din stat, societate și alte medii, în loc să prezinte doar corupția din Biserică – și mai ales a personajului public dorit de ea. Tot paradigmatică pentru aceste critici este necreștina folosire a bârfelor și insinuărilor.

Voi sublinia aici un aspect pe care m-aș fi așteptat ca orice actor, mai ales cu experiență, să îl vadă: cele mai multe scene din 21 de rubini sunt total centrate pe jocul actorilor, pe calitatea interpretării. Filmul are în prim plan și în plan apropiat omul, omul viu, omul cu, dar mai ales fără Dumnezeu. Este un tip de film în care lumina, decorurile sau efectele sunt doar un ajutor pentru interpretarea actorilor, aceasta fiind cheia transmiterii mesajului. Un asemenea film este o șansă extraordinară pentru orice actor talentat. Și, într-adevăr, actorii au jucat la un nivel foarte apropiat de desăvârșirea interpretării dramatice. De la limbajul gestual până la expresiile faciale, credibilitatea și adâncimea exprimării ating un nivel atât de înalt încât lipsește orice notă falsă.
Fiecare scenă din film are o adâncime sau/și bogăție simbolică foarte mare. Totul mărturisind păcatul ce însoțește fiecare pas al vieții comune, nevoia de Dumnezeu pe care omul pretinde că o simte doar în situații foarte grave – dar care îl roade mereu.

Scena în care tatăl, Spărietu, stă pe fereastră fumând este paradigmatică: în dreapta lui se află biserica, o lumină în lumină; dar el fumează, îngândurat, privind oriunde în altă parte.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Asemănătoare este o altă declarației a actriței:
„Acțiunea inițială era centrată pe tînărul care dorea să devină preot, nu exista personajul procuroarei generale, nici oficialii străini, și nu erau implicați decît actori români. Am citit anul trecut în presă că vin actori străini să filmeze la aceeași peliculă, semn clar că ceva se schimbase, venise vreun ordin de zi pe unitate sau așa ceva. În forma de acum filmul e efectiv de neînțeles, pentru că s-au preluat bucăți din versiunea originală și s-au amestecat cu noile cerințe, s-au amestecat perioadele – de la personajul lui Dorel Vișan aflăm ceva care trimite cu gîndul la o perioadă de 17 ani în acțiunea filmului -, s-a băgat și pandemia, efectiv eu nu am mai înțeles nimic din acțiune. Nu știu cine și de ce a luat decizia refacerii filmului și nici nu mă mai interesează, eu am spus ce am avut de spus despre producție și asta e tot. A ieșit un film slab și dezlînat.”

2 Precizările acestea ridicole par totuși necesare pentru unii care nu fac deosebirea între film și realitate.

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: