Legenda obișnuită spune că Românii ar fi urmașii Dacilor și Romanilor. Dacă prin „daci” înțelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice și sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire și scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpați până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celții) și Scito-Sarmații au format, prin plămada Romană creștină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitați aproape cu totul, ignorați, disprețuiți. Ruptura între Românii de astăzi și înaintași este în foarte mare parte pricina scăderii și nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puțin din ceea ce au fost – și din ceea ce ne-au lăsat moștenire – Celţii (Galii), Romanii și Traco-Ilirii. Acum încheiem șirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitații și atât de fascinanții Scito-Sarmați.
Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintim faptul că au fost o populație indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migrație kurgan.
Întinderea Scito-Sarmaților a fost uriașă. Din mijlocul Chinei de astăzi și până în Panonia (în actuala Ungarie) și dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înființat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.
Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieții de zi cu zi. Dragostea Românului față de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moștenire scitică. Se spune că și legenda centaurilor vine tot de la Sciți, pentru că aceștia trăiau atât de mult pe cal încât unele populații sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.
Și dacă această imagine a Scitului călare este firească și bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuși, cel puțin părtinitoare.
Pe de-o parte, pășunile de deal sau munte, ca și podișurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de prețuite de Scito-Sarmați.
Pe de altă parte, din Carpați până în Altai și dincolo de aceștia, până departe în Răsărit, șiruri de păduri și codri se ramificau, împletindu-se cu bălțile și zăvoaiele de pe malurile apelor mici și mari, dar și cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciților, Sciții Pădureni, o „infanterie călare” a Antichității.
În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica și alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ținutul Berladnicilor).
Bârladul se află așezat într-un loc în care pădurile și pășunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte și Apus, celelalte către Miazăzi și Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, și a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaților Alani, din nordul Caucazului (Alania), și cu acea Alanie nouă din Carpați – ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ținutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpați după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate și faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China și Europa, Alania dinspre Carpați luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârșit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieșii, a înființat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman și parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.
Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciții – sau ai Zeului Focului – Sarmații – şi ai altor divinități (Scito-Sarmații erau politeiști), fie, mai târziu, creștini, Scito-Sarmații au fost o prezență dinamică în zona etnogenezei și istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele mențiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmații au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- și Stră- Români și de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt tratați cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezența lor în Dacia, Sciția Mică și Panonia, precum și implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!
Și totuși Scito-Sarmații au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizație de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alții. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, și două brațe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusință, este foarte greu de realizat bine chiar și în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaș direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum și varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităților de „catafracți” (la care și calul și cavalerul erau îmbrăcați în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmații au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa și Asia, o legătură foarte puțin înțeleasă și pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă și contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale și al mărilor Caspică și Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înțelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulți cei care nici măcar nu știu de existența lor…)
Tot Scito-Sarmații au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar și o metalurgie a aurului de o iscusință aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumusețe, simț artistic și rafinament ce pare pur și simplu ireal. Spadele scitice – akinakes (achinaches) – au combinat măiestria artistică și eficiența în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. și la nașterea formelor de spade și săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmații au un rol important în mișcările Tracilor înspre Sud și Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atrași de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăși către Asia, pe urmele Strămoșilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmați și Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar și în teritoriile dintre Armenia și această zonă.
În Dacia, Scito-Sarmații apar undeva în secolele XI-X î.Chr. Mulți se așează în ținuturile cu pășuni, zăvoaie, lacuri și bălți dintre Prut și Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinați către pescuit și piraterie. Unii trec Dunărea și colțul de nord-est al Moesiei în care se așează primește denumirea de Sciția Mică, spre deosebire de Sciția Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârșii trec munții și se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave și Mureș. Mai târziu alții, numiți Iașii sau Ieşii Metanaști (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, așezându-se între Carpați și Dunăre, într-o țară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii și Goții, mergând alături de ei până în Spania și Africa.
Întâlnirea dintre Romani și Scito-Sarmați are loc la început prin schimburi comerciale și zvonuri, întâi intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia și Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unități romane auxiliare sunt formate din Sciți. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc și întâlnirea dintre Sarmații Iazigi și Romani, care se încheie cu o alianță ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuși neașteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmați intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce amintește de Scito-Sarmați este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius și despre care se presupune că și-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciții – în Răsărit, în Partia (nordul Iranului de azi), dar și la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – și în primul rând de către Daci -, ci și de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unități romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciții sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu și epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită și naște multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciții din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar și de pasăre – și, bineînțeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea și, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.
Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmați, alături de multe alte arme – de la sulițe la arcul cu săgeți, de la pumnale la spade. Prezența biciului de luptă în vechile arte marțiale românești poate fi pusă în legătură cu moștenirea scitică.
În imaginile de pe armele și vasele scitice regăsim vietăți obișnuite – precum cerbul, peștii, mistrețul, corbul, bineînțeles, calul etc. – dar și fantastice. Aici intră și amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăți fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinații neașteptate.
Încălțămintea Scito-Sarmaților variază de la opincile cele mai obișnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuințele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciți și Sarmați au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipsește o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în același timp cu sulițele.
Orașele Scito-Sarmaților sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea știe – sau crede că știe – că acești oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotație – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoții (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau și observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfățișează pe aceștia ca Parți (o populație traco-scito-persană, adesea și incorect confundată cu Perșii).
Limba Scito-Sarmaților este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcți urmași ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmați, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influență din partea substratului hicsos, în vreme ce influențele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu știe dacă ceilalți Sarmați vorbeau aceeași limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciții vorbeau aceeași limbă cu Sarmații sau unele înrudite. Deci nu se știe nici măcar Scito-Sarmații vorbeau o limbă sau mai multe.
Întinderea uriașă a Scito-Sarmaților face extrem de grea cercetarea și prezentarea lor. Populația jat (se pronunță „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan și India se revendică și astăzi ca urmașă a Sciților denumiți Massageți sau Geți în Antichitate. Denumirea de „Geți” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deși poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populații erau înrudite). Mai mult, există și ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică și zona dintre Caspică și Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moștenirea Scito-Sarmaților este revendicată însă și de Tuvani, ca și de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar și de ramuri slave – de către unii Ruși, Ucraineni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare și țări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuși pretind – adesea cu mare virulență – că sunt „adevărații urmași ai Sciților (și/sau Sarmaților)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre acești urmași ai Scito-Sarmaților sunt vorbitori de limbi așa-numite iraniene, alții sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alții aparțin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînțeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciți – și Sarmați – drept „grup de populații”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existența unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci și Sciți în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciția Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat științific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.
Acest gol de informații, combinat cu nenumăratele revendicări și puncte de vedere – unele romantice, altele șovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări și viziuni asupra Scito-Sarmaților.
Bineînțeles, cel mai înțelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare și să se evite speculațiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciți și Sarmați era în centrarea religiei, la Sciți pe pământ și Zeul Pământului, la Sarmați pe foc și Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoțit invazia Vizigoților și Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici și o contaminare cu limba greacă, vorbită în localitățile comerciale din sudul Sciției Mari (de la Histria și Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciți”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinții Sciților – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcați cu zale măiestru făurite din oțel și aur, înarmați cu arme de mare frumusețe, având cunoștințe magice foarte puțin înțelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existența practicilor magice la Scito-Sarmați este extrem de bine documentată și făcea parte din viața de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculație, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaților cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciții Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciții Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice și magice superioare „oamenilor obișnuiți” (aka „vechilor Germani”). Influența binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populațiilor germanice și baltice ar îndreptăți, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciților este oglindit în imaginea germanică a Alfarilor și ar fi devenit, conform acestor speculații, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura și mitologia ce a dominat zona nord-germanică și scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaștere a tainelor lumii și a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciții. La fel prezența corbilor ca totem la mulți Sciți – alături de cerb și, bineînțeles, balaur, dar nu numai. La fel și faptul că femeile Sciților – și cu atât mai mult ale Sarmaților – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente față de grupurile de războinici sciți (de unde și legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spațiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se așezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel și faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor și unele capete de dragoni făurite de Sciți (cu multe secole înainte de apariția Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculație frumoasă, atractivă, după cum se poate ușor vedea. Și este greu de acceptat pentru un om obișnuit că este, totuși, o speculație, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înșelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculație. Influențele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidențe izvorâte din asemănările firești dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiații sau apartenențe etnice. Prin urmare, din punct de vedere științific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduși răutăcioși – inspirați din eroii și prinții (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaților? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.
Și, trebuie să recunoaștem, Scito-Sarmații sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei și scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciția Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală și India, până la uluitoarele creații ale artizanilor sciți, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginația celui care se apleacă asupra acestei populații.
Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmații, Celții și Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă și meșteșuguri, cu bune și rele. Dacă citiți materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veți putea scăpa de prejudecățile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei.
Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puțin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenție de a înfățișa tot ceea ce au făcut și au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism și respect.
Păstrăm ceva din moștenirea lor, din sufletul lor. Și din cele bune, și din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Și să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun și frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.
Dr. Mihai-Andrei Aldea
Către partea a III-a (Traco-Ilirii)
Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)
România Străveche - Ancient Romania 