Etichetă: copii

Despre extremismul religios grecesc (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici
a treia parte aici

Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

  • atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
  • Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
  • Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
  • Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
  • Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
  • În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
  • Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
  • Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
  • În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
  • Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
  • Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
  • Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
  • În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
  • În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
  • La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
  • La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
  • Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
  • Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
  • În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

Harta etnografică a Românilor Sudici (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”1 – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.



Despre invatatul acasa si la mânăstire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre învățatul acasă și la mânăstire

Am amintit de curând că în trecut Românii învățau în primul rând acasă (ceea ce însemna în familie și în obște) și în mânăstiri.
Acest lucru s-a întâmplat în toate națiunile care din vechime L-au cunoscut și primit pe Dumnezeu.
Redau aici o mărturie din lucrarea alcătuită de Antonie Ieromonahul, File de Pateric: din împărăția monahilor Sfântul Munte Athos: Cuvioși Părinți athoniți din veacul al XIX-lea, Ed. Christiana, 2023, p. 267:

„Cuviosul Părinte Visarion s-a născut în anul 1807, în principatul regiunii Guria a împărăției Georgiei, și la botez a fost numit Vasile.
Părinții săi, Protoprezbiterul Maxim și Ana, proveneau din familia Kiconze, care aparține curții împărătești. […]
În acea vreme, educația copiilor începea acasă, sub călăuzirea membrilor mai mari ai familiei, și ajungea la întregirea ei în spatele porților mânăstirilor. [sub.n.]”

Lucrarea citată, așa cum e prezentată de Librăria Sophia

Coronavirusul ca poartă către Dictatură şi distrugere

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Am scris aceste rânduri acum mai bine de o săptămână. Nu le-am publicat pentru că mi s-a părut fără rost: lumea vrea să se sperie, vrea să se supună politicienilor, vrea să se supună autorităţilor. Şi totuşi, ca un glas ce răsună în pustiu, iată părerea mea:

În fiecare toamnă şi primăvară sunt foarte multe cazuri de gripă. Sau, altfel spus, epidemii de gripă. (Cf. DEX 2009, gripă înseamnă „Extindere a unei boli contagioase într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc.; molimă.„)
În fiecare epidemie de gripă sunt active între o sută şi două sute de tulpini virale, mai ales din familiile de viruşi Orthomyxoviridae şi Coronaviridae. Oricine a avut o gripă în viaţă se prea poate să fi avut o infecţie cu vreun tip de coronavirus.
Altfel spus, nici epidemiile de gripă nu sunt ceva nou, nici coronaviruşii. Dimpotrivă.

Actuala epidemie de gripă (de primăvară) este una în care COVID-19 are o proporţie scăzută. Şi, foarte important, orice gripă apărută la un om ce are deja probleme serioase de sănătate poate duce şi la deces.
De altfel, de la începutul „crizei COVID-19” şi până în prezent sunt cca. 5.000 de decese atribuite COVID-19 (de multe ori atribuirea este cel puţin suspectă). Adică este un număr foarte mic de morţi faţă de numărul provocat de celelalte tulpini gripale în aceeaşi perioadă: cca. 100.000. Da, cam o sută de mii de oameni au murit din pricina altor tulpini gripale (şi a comorbidităţilor) în aceeaşi vreme în care politicienii lumii se isterizează pentru COVID-19. Şi isterizează populaţia.
Deşi, în fapt, el face parte dintre viruşii comuni ai gripei comune.

Apărarea faţă de viruşii de acest fel este foarte simplă: (a) igienă personală serioasă şi (b) ferirea de măştile sanitare inutile. De ce?
Pentru că spălarea cu apă şi săpun distruge aceşti viruşi.
Ei se transmit exclusiv prin saliva celor infectaţi. Dacă aceştia strănută sau tuşesc, stropii pe care îi produc transmit şi viruşii. Ca urmare, bolnavii trebuie să poarte mască în prezenţa unor oameni sănătoşi, ca să nu le transmită boala.
Spălarea pe mâini şi ferirea de a duce mâinile la faţă într-un loc public opresc răspândirea viruşilor. Cei care sunt sănătoşi dar poartă mască (inutil) riscă să se îmbolnăvească datorită măştii (care adună particule exterioare şi este atinsă repetat de mâinile purtătorului care, totodată, ating şi faţa, dar şi de buzele acestuia). Deci este dăunător pentru cei sănătoşi să poarte măşti, cu excepţia cazului în care lucrează ori locuiesc împreună cu cei deja bolnavi.
Toate acestea sunt fapte. Prezentate inclusiv de Ministrul Sănătăţii din Singapore în faţa Parlamentului [din Singapore, desigur].

Ce se mai poate face pentru apărarea de asemenea viruşi?
Cu măsură (adică fără supradozare) se iau Vitamina C şi Vitamina D3. Cel puţin asta este ceea ce primesc militarii de elită aflaţi în teatrele de operaţiuni din întreaga lume. Şi, iată, rămân „operaţionali”.

Măsurile sunt nu doar simple, ci şi arhicunoscute, devenite comune, deja, de aproape un secol.

Acum să ajungem la reacţia autorităţilor, adică a politicienilor, din întreaga lume. (Cu foarte mici excepţii.)
Trebuie observat că în fiecare an mor de foame între şase şi şapte milioane de copii din Africa, Asia şi alte părţi ale planetei. Între şase şi şapte milioane! Pe politicieni nu îi doare nici în cot! În ultimii zece ani peste şaizeci de milioane de copii au murit de foame în întreaga lume. Pe politicieni nu îi doare nici în cot!
Sau, ca să revenim în Republica România, avem în fiecare an zeci de mii de oameni care mor din pricina lipsei unor medicamente, a unor rele tratamente birocratice (care îi împiedică să se trateze), din pricina fumatului sau băuturii. Pe politicieni nu îi doare nici în cot!
Dacă vă închipuiţi că i-a apucat acum pe politicieni „grija de cetăţeni” aveţi o foarte gravă lipsă de discernământ.
Dar acum au „justificare” pentru instaurarea oficială a dictaturii.

Qui prodest? – Cui foloseşte?
Aceasta este o întrebare pe care Străbunii au văzut-o ca de căpătâi pentru orice gândire sănătoasă a întâmplărilor în care oamenii au ceva de spus.
Hai să vedem care sunt manipulările mediatice şi măsurile de presă… şi cui folosesc.

Mass-media vorbeşte despre „explozia pandemiei în România”.
România are până acum cca. 100 de persoane diagnosticate ca având gripa COVID-19. Dintre ele, slavă Domnului!, niciuna nu a murit. Totodată, în aceeaşi perioadă au murit de alte forme de gripă cca. 60 de persoane. Tot în România!
Despre ele nu se vorbeşte nimic.
Altfel spus, mass-media sprijină răspândirea terorii în populaţie în baza unor fapte prezentate incorect.
Din nou, qui prodest? Cui foloseşte?

Să vedem unde duc măsurile luate de conducerea ne- şi anti- psd-istă a Republicii România. (Care, acum, deodată, se se ia în braţe cu politicienii PSD! V-am mai spus că partidele parlamentare sunt marionete şi că duşmanul nu este PSD-ul, ci aceia aflaţi dincolo de el şi de celelalte partide. Acum se vede, pentru cine are ochi să vadă.)

Prima măsură semnificativă a fost trimiterea acasă a copiilor preşcolari şi şcolari. Urmaţi apoi de studenţi.
Trebuie observat că toate aceste categorii sunt de risc minim. Cele sub 0,2% decese din rândul copiilor bolnavi de COVID-19 sunt legate, toate, de comorbidităţi şi factori de risc suplimentari. Altfel spus, este vorba despre copii care, de obicei, nu vin la şcoală.
O măsură corectă ar fi fost aceea de creştere a igienei şcolare şi de sprijinire a copiilor cu probleme grave de sănătate. De pildă, prin învăţarea la domiciliu – cea atât de urâtă de iubiţii… scuzaţi, incompetenţii noştri conducători. Care se putea asigura, cu tehnologia actuală, foarte uşor şi de multă vreme. Există proiecte de acest fel de ani şi ani de zile, dar guvernele şi-au bătut joc de munca grea a celor care le-au realizat. Şi copiii defavorizaţi, din regiuni izolate (ca Delta Dunării), sau cu boli grele, nu au avut parte de niciun interes real din parte guvernelor.
Deci, măsurile corecte ar fi fost igienizarea superioară a şcolilor şi îmbunătăţirea sistemului de educaţie pentru copiii cu probleme de sănătate.
Dar copiii au fost trimişi acasă.

Bineînţeles, trimiterea copiilor acasă a adus cu ea problema uriaşă a supravegherii copiilor.
Sistemul de educaţie comună – publică sau privată – este obligatoriu şi are forma actuală ca parte a dezvoltării industriale a lumii. Care cere (cerea) ca amândoi părinţii să fie în câmpul muncii. Astfel copiii intră în mâna Statului (aka politicienilor), ca să fie „educaţi” (efectele se văd în întreaga lume). Cei cu bani îi pot trimite la şcoli particulare, uneori mai bune, uneori chiar foarte bune (acestea fiind rare şi scumpe).
În clipa în care sistemul acesta este suspendat, părinţii sunt într-o situaţie cumplită, în care copii minori – şi chiar de vârste foarte mici – ar trebui să rămână singuri între 9 şi 11 ore pe zi (după depărtarea de casă a serviciului şi regimul de lucru).

Firesc, această situaţie se rezolva prin venirea la bun-simţ şi la aplicarea măsurilor mai sus amintite (igienizare superioară în şcoli, învăţământ la distanţă prin internet).
Conducătorii Republicii România au luat însă măsura încurajării trimiterii acasă – din câmpul muncii – a părinţilor.
Adică a unei alte categorii de risc minim, deoarece în covârşitoare majoritate aceşti părinţi au până în 45 de ani. Şi în cadrul lor cei periclitaţi sunt numai cei cu probleme grave de sănătate, cu comorbidităţi.
Prin urmare, era uşor şi sănătos de realizat un proces de creştere a paşilor de igienizare în viaţa publică, de ocrotire (izolare benefică) a celor cu probleme grave de sănătate şi de organizare a unor acţiuni de voluntariat (sau chiar a unor mobilizări parţiale a acestor categorii de vârstă) pentru prevenirea răspândirii bolii, pentru ajutorarea bătrânilor şi a celorlalte categorii vulnerabile etc.
Nu s-a făcut nimic din ceea ce era normal.

În schimb, părinţii au fost încurajaţi sau chiar obligaţi să plece din câmpul muncii, să meargă acasă.
Ceea ce s-a făcut fie prin pierderea imediată a locului de muncă, fie prin „muncă la domiciliu” (o păcăleală teribilă), fie printr-un fel de şomaj mascat. Ultimele două fiind în fapt cheia către pierderea locului de muncă. De ce? Pentru că nicio instituţie, nicio structură, nu îşi poate permite susţinerea pe termen mediu a angajaţilor fără producţie. Nici măcar Statul, zeul neocomuniştilor. Pe termen scurt (câteva săptămâni, cel mult o lună), da, îşi permit. Dar de la două luni falimentele încep să curgă. Sau cel puţin concedierile!

Deci, care sunt roadele EVIDENTE ale măsurilor luate de conducători?
Categoriile de risc minim – copiii şi părinţii sub 45 de ani – sunt supuşi unui genocid.
Părinţii aceştia, rămaşi acum fără locuri de muncă, sunt cei care trebuie să îşi crească copiii. În lipsa muncii lor vor falimenta nenumărate firme mici şi mijlocii. Rămaşi fără bani şi fără producţie, cum îşi vor mai hrănii copiii?

Mai mult, să ne uităm la farmaciile golite de medicamente. Mii de oameni vor muri din lipsa medicamentelor necesare… dacă stocurile nu se vor reface. Dar cum să se refacă dacă oamenii nu lucrează?

Să ne gândim şi la rezultatul panicii maselor, fenomen întotdeauna negativ şi (auto-)distructiv. Va fi de ajuns răspândirea unor zvonuri absurde, alimentate de psihoza izolării, pentru a se ajunge la linşaje, la torturarea, schilodirea şi moartea unor oameni nevinovaţi. Este un fapt, nu doar o posibilitate! Deja în întreaga lume au fost atacuri asupra unor oameni doar pentru că unii s-au gândit că aceştia ar putea să fie infectaţi! Nu este o glumă! Mass-media din Republica România a povestit doar de un caz din Ucraina. Dar asemenea cazuri există şi în Marea Britanie, SUA ori Canada. Adică în ţări în care unii ar zice „aşa ceva nu se poate”. Însă oamenii sunt oameni, iar isteria maselor este totdeauna cumplită. Şi atât mass-media cât şi măsurile autorităţilor o amplifică.
Inclusiv prin faptul că se permit titluri de felul „Explozia de coronavirus din România a juns la 30 de cazuri!”. 30 de cazuri înseamnă foarte puţin, nu o explozie, mai ales când ai în acelaşi timp cca. 60 de morţi de „gripă comună”, fără COVID-19, şi un număr imposibil de precizat, dar sigur peste 50.000 de cazuri, de infectaţi cu „gripă comună”. Altfel spus, asemenea titluri sunt inepte din punct de vedere ştiinţific. Şi au doar rostul de a provoca panică spre a atrage cititorii. O practică ce ar fi total imorală, josnică şi lipsită de orice urmă de etică jurnalistică în vremuri normale. Dar care în asemenea vremuri devine criminală. Şi „autorităţile”, adică politicienii, iată, o permit.

Pe scurt, roadele otrăvite ale „măsurilor” aberante luate de autorităţi, dacă se extind peste o durată de 2 săptămâni, riscă să ducă la moartea unui număr de Români mai mare decât al tuturor oamenilor morţi până acum de COVID-19.
Dar, în acelaşi timp, politicienii vinovaţi vor poza în „salvatorii planetei”, „salvatorii României” etc. Ca de obicei.
Pentru că, da, asta este majoritatea populaţiei Republicii România, adică marea masă de Românofoni (cea care a boicotat şi Referendumul pentru Familie, dar a votat prosteşte referendumul aberant al lui Johanis): o masă de sclavi, care ştie că televiziunea minte, dar o crede, care ştie că politicienii mint, dar îi ascultă, care ştie că statul o fură, dar aleargă să îi dea banii (şi vrea să îi silească şi pe alţii să dea cât mai mulţi bani statului tâlhar). Această masă de Românofoni, care se bucură să se lase pe mâna politicienilor pe care îi urăşte şi dispreţuieşte, îndreaptă România către distrugere.
Vă dăruiesc sfatul tatălui meu, pe care l-am primit prin 1986, după o discuţie despre isteria maselor (discuţie provocată de scenele demente de la cozile la carne): „Încearcă să nu te laşi prins de isteria maselor şi să nu stai în calea lor.„

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cum dărâmăm ori zidim viitorul copiilor noştri…16.04.2019

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Cum dărâmăm ori zidim viitorul copiilor noştri… 16.04.2019
 
Dor de natura si Cer.jpg
Dor de natură şi Cer
Având astăzi drum printr-un oarecare mare oraş, am trecut pe lângă un parc. Aşezat chiar în latura unei grădiniţe. Părinţi, copii – era după ora de seară de ieşire de la grădiniţă, cam la o jumătate de ceas după.
Aproape de intersecţia micuţă învecinată cu parcul, un tătic vorbea la telefonul mobil; de mână cu un copil. Fiind în calea mea, i-am văzut de departe. Băieţelul, de vreo trei anişori, trăsese puţin de mâna tatălui înspre parc. Acesta părea însă înfipt în loc. Resemnat, copilul privea copacii, frunzele, cerul, cumva cucerit, cumva însetat, cu o bucurie contemplativă impresionantă.
Încheind conversaţia chiar atunci când eram la doi paşi de ei, tată îi spune copilului:
– Hai să mergem acasă!
Acesta s-a întristat deodată şi a dat din căpşor: „Nuuu!”
Tatăl nu l-a forţat. Fizic. I-a spus:
– Vrei să se supere mama că pierzi vremea pe stradă? Şi să nu te mai lase la desene animate?
Copilul nu voia să plece.
Tatăl a reluat:
– De ce să pierzi timpul aici? Uite, a început să bată şi vântul!
Foarte plăcut, de altfel.
Tatăl a insistat:
– Hai la desene, altfel n-o să te mai las! De ce să pierzi vremea afară? Ai acasă tot ce-ţi trebuie! Ne uităm la ceva frumos…
Copilul, şovăitor, cedase.
Şi-a însoţit tatăl care continua să-i explice cât de frumos este în casă şi cât de inutil, ba chiar rău, este afară.
 
La început crezusem că este o glumă. Nu prea frumos din partea mea, chiar mă oprisem să văd dacă tatăl glumeşte sau e beat. Nu glumea, nu era beat. Era foarte convins. Şi îşi convingea şi copilul. Peste 10-12 ani, dacă nu are loc nicio trezire, copilul va fi obez, dependent de internet, incapabil să facă vieţii din afara zidurilor casei. Şi părinţii, în frunte cu tatăl (poate fi numit tată??) vor da vina pe Dumnezeu, pe Biserică şi pe popi pentru starea „băieţelului lor”. Am mai văzut asta, nu o singură dată.
 
În următorul parc, alături de copii, un tată se juca vesel şi foarte sportiv cu fetiţa lui. Tot de vreo trei anişori. Cu părul în vânt şi fericirea în ochi. Mi-a mai mângâiat puţin inima. Şi mai mult când li s-a alăturat încă o fată, ceva mai mare. Zâmbind veselă.
Apoi, cumva, o altă durere m-a încercat: ce fel de bărbaţi vor întâlni aceste fete, crescute sănătos, în România de mâine?
 
Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Dor de natura si Cer.jpg

E greu astăzi să creşti copii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(Articol apărut pe 29 Octombrie 2015 pe facebook, la pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1666643840273192)

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:
„E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil, asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”
Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala Tătarilor, invazia Ungurilor, incursiunile Polonezilor, atacurile Turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război? Atunci era vremea să creşti copii! Nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici Români, nici creştini, nici oameni, ci nişte Românofoni, sclavi ai poftelor, mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Au fost vremuri Românii care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară! Deşi nu aveau nici atâtea spitale (doar bolniţele mânăstireşti), nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau Români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi Români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.