Uimitorul Decebal

       Între figurile istorice ale Neamului Românesc Decebal este una cu neputinţă de confundat.
Gândirea romantică a secolului al XIX l-a investit pe Decebal cu funcţia de „Rege al Dacilor”, făcându-l unul dintre cei doi protagonişti ai aventurilor romaneşti din care s-a zis că a ieşit Poporul Român. Pe de altă parte, latiniştii extremişti ai Blajului au încercat să-l minimizeze. În sfârşit, nebunia comunistă l-a preluat şi prelucrat pe Decebal, încercând să-l transforme într-un prototip al lui Nicolae Ceauşescu (incidentul din 1968 cu Cehoslovacia şi U.R.S.S. fiind esenţial pentru acest proces). Iar nebunia neocomunistă a dus lucrurile mai departe, într-o ceaţă care persistă până astăzi.

       Dincolo de toate ambiguităţile şi certurile, este absolut clar că Decebal a fost o figură ieşită din comun, chiar şi pentru Daci, care oricum erau neobişnuiţi. A fost un strateg de excepţie, un diplomat iscusit, un om de mare curaj. Şi un om pe care îl înţelegem încă prea puţin.

       Prinşi de patima certurilor – şi de complexe supra-compensate violent – foarte puţini încearcă să-l înţeleagă sincer pe Decebal.
Nu voi încerca aici să lămuresc lucrurile sau să-i fac o biografie. Vreau doar să punctez câteva aspecte într-adevăr uimitoare din viaţa şi faptele acestui strămoş al nostru, al tuturor celor care suntem – sau ne zicem – Români.

Decebal - b.jpgChip presupus a fi al lui Decebal; nu ştim dacă avea părul blond, castaniu, roşcat sau negru (primele trei sunt mai probabile), culoarea ochilor etc.

       1. Deşi fals denumit de o literatură mai mult sau mai puţin istorică „Rege al Dacilor”, Decebal a fost, de fapt, Regele Daciei. Deosebirea între cele două nume este mai mare decât pare. Dacia cuprindea în întregime Oltenia şi Transilvania de astăzi, cea mai mare parte a Munteniei – dar fără părţile răsăritene, ca Bărăganul şi Brăila de azi – şi partea muntoasă a Banatului. Ceea ce astăzi numim Crişana, Maramureş, Satu Mare, Moldova etc. erau în afara stăpânirii lui Decebal. Dacii sud-dunăreni, de la cei din Sciţia Mică (Geţii) până la cei din apusul Moesiei ori din Dardania erau în Romania [a.k.a. Imperiul Roman]. La fel erau şi cei din Regatul Iazig – stat clientelar roman, întins între Dunărea de Mijloc şi linia Carpaţilor dinspre Tisa. În nord şi est erau Dacii Mari, Costobocii, Carpii şi Carpianii, Roxolanii şi Bastarnii, toţi independenţi. Dintre aceste grupări – confederaţii tribale războinice – s-au aliat cu Decebal în luptele sale cu Traian doar Roxolanii (Sarmaţi) şi Bastarnii (germano-celto-sarmatici). Celelalte grupări, deşi predominant dacice, nu s-au aliat cu Decebal şi nu s-au implicat în luptele sale. Prin comparaţie, vedem că teritoriul Daciei lui Decebal – şi populaţia lui – au fost cel mult jumătate din teritoriul pe care trăiau Dacii – şi cel mult jumătate din populaţia dacică. Ceea ce duce la constatarea că Decebal a fost rege al Daciei, dar nu „al Dacilor”. O deosebire uimitoare la prima vedere, dată de deosebirea dintre întinderea Daciei lui Decebal şi cea a triburilor dacice.

Dacia Decebal 01

       2. Decebal a fost un rege dac, dar şi un rege roman! Şocant? Ei bine, faptul că Decebal a fost un rege dac este limpede şi este repetat de mii de ori, pretutindeni. Mai rar – şi doar în lucrări de specialitate – se aminteşte faptul că Decebal a fost şi un rege roman! Şi totuşi, a fost, chiar de două ori, dacă putem spune aşa. Pe de-o parte, atunci când Decebal urcă pe tron Dacia era deja stat clientelar roman (statut căpătat cu cca. 20 de ani înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian). Ca urmare şi Dacia era parte confederată a Romaniei, asemenea fostului Regat al Traciei, stat clientelar roman, asemenea altor state clientelare romane – precum au fost Egiptul, Pontul sau Bosforul Cimerian (Crimeea, Taurida şi Azovul). Decebal fiind astfel şi un rege roman. Mai mult, după primul său război cu Traian, înfrânt, Decebal vine şi cere pacea (Dio Cassius afirmă că ar fi îngenunchiat, Columna îi arată în genunchi pe ceilalţi tarabostes, Decebal fiind în picioare în spatele lor). Ei bine, Traian nu doar că îi acordă pacea, dar îi reacordă titlul de rege – pierdut, de iure, din punct de vedere roman, atunci când pornise la luptă împotriva propriilor aliaţi, Romanii. Titlu pe care, desigur, Decebal îl va păstra doar până la noul război pe care îl va începe împotriva Împăratului Traian. Dar dincolo de acest fapt, este evident că dacă Decebal a fost în mod clar un rege dac, a fost, la fel de clar, şi un rege roman.

Regate clientelare roman.pngCâteva regate clientelare romane din zona Mării Negre; merită observat că toate au (şi) origine tracică.

       3. Decebal a construit o mulţime de cetăţi în înţelesul, să-i zicem, „modern” al cuvântului (modern pentru acea vreme). Fortificaţiile dacice sunt, până la Decebal, în imensa majoritate bazate pe tehnici străvechi de fortificare: palisade, valuri de pământ, şanţuri de apărare. Toate făcute cu o extrem de inteligentă folosire a terenului, chiar şi pantele mici fiind bine valorificate. Însă Decebal construieşte o adevărată reţea de cetăţi cu ziduri din piatră, puternice, destinate unei rezistenţe admirabile în faţa oricărei armate. Pentru Romanii conduşi de Traian situaţia a fost unică, niciodată în istorie nemaiexistând o asemenea situaţie de război, în care legiunile să fie nevoite să înainteze printre munţi apăraţi de şiruri de cetăţi şi alte fortificaţii. Ce este paradoxal – sau, poate, la 2.000 de ani de la evenimente, chiar hazliu – e faptul că aceste cetăţi şi întărituri dacice au fost realizate şi cu sprijinul direct al Romanilor. Care au dat bani şi ingineri Daciei, ca stat clientelar roman, spre a-şi întări apărarea în faţa vecinilor.
Ce este straniu aici? Ei bine, faptul că aceste fortificaţii moderne sunt realizate de Decebal strict în jurul centrului politic (şi religios, se pare) al Daciei!
Logica ar fi cerut aşezarea lor în primul rând pe frontiere. Deşi există şi asemenea cetăţi, ele sunt rare şi, comparativ cu cele din Ţara Haţegului, slabe. Altfel spus, resurse uriaşe au fost cheltuite strict pentru fortificarea zonei centrale, în vreme ce apărarea ţării a fost neglijată, provinciile fiind practic deschise oricărui atac duşman.

       4. Poate să pară uluitor pentru mulţi, dar Decebal este cel care începe luptele cu Romania. De fapt şi luptele anterioare dintre Daci şi Romani sunt începute tot de primii, care atacă şi jefuiesc populaţia din Romania (în zonele respective, covârşitor de origine… dacică). După restabilirea păcii şi regimul extrem de favorabil de regat clientelar roman – care aducea Daciei avantaje comerciale foarte mari, plus bani, ingineri, instructori militari etc. – atacurile lui Decebal la sudul Dunării sunt neaşteptate şi greu de înţeles.
S-au încercat în epoca modernă tot felul de explicaţii romantice sau aşa-zis patriotice, care să dea logică încălcării tratatului dintre Dacia şi Romania de către Decebal. Unele dintre ele se contrazic masiv cu cerinţele strategice elementare (a se vedea punctul 5. de mai jos). Altele pur şi simplu ţin de literatură. Adevărul adevărat este că nu ştim de ce a făcut Decebal această mişcare, de ce a ignorat cerinţele strategice pe care le notăm mai jos şi de ce a făcut ceea ce amintim la punctele 6. şi 7. Putem specula pe temă, dar până la noi descoperiri – dacă vor fi – suntem încă pe terenul întrebărilor. Poate cartea lui Traian despre războaiele cu Dacii, dacă va fi recuperată cumva, să ne lămurească…

       5. Primind bani, ingineri şi chiar instructori militari de la Romania – pe lângă acei militari şi ingineri veniţi la chemarea lui Decebal, care le-a oferit condiţii foarte bune – Regele Daciei ar fi avut şi posibilitatea, şi interesul strategic, de a-şi creşte ţara şi puterea prin încorporarea altor regiuni dacice. Ideea – şi aplicarea ei – nu ar fi fost ceva nou, de altfel. Burebista făcuse acest lucru cu mult succes.
Logica strategică ar fi cerut ca Decebal să lucreze – şi să lupte – la aducerea sub conducerea sa a Costobocilor, Carpilor, Carpienilor, Trageţilor etc. În secolele II-IV se va vedea puterea unora dintre aceste triburi în luptele cu Romania (ce-i drept, adesea sub conducerea germanică a Goţilor). Folosind sursele pe care le avea, ar fi putut cu uşurinţă să se extindă până la Nistru şi chiar dincolo de el.
Ca să înţelegem mai bine acestă logică, este de ajuns să calculăm o suprafaţă dublă a Daciei – prin incorporarea acestor triburi dacice, daco-sarmate, germano-celto-sarmate etc. – şi o armată dacică dublă. Concluzia evidentă este că biruinţele lui Traian, atât de greu obţinute, ar fi fost categoric imposibile. În cel mai rău caz pentru Decebal, frontiera ar fi rămas pentru multă vreme pe Dunăre.
Altfel spus, Decebal a renunţat la sursele de bani, inteligenţă şi tehnologie romană, intrând în luptă împotriva propriului aliat. Ori chiar dacă voia, indiferent din ce cauză, să poarte acest război, logic ar fi fost să îl facă în clipa în care ar fi adunat maximum de forţă posibil. Pentru că mulţi merg pe gândirea naţională (patriotică sau naţionalistă, dacă vreţi), care, totuşi, nu prea exista pe atunci, ar fi fost – după aceasta – necesar să adune măcar sub conducerea sa pe toţi Dacii cât de cât semnificativi din afara Romaniei. (Adică, aşa cum am amintit, măcar pe Costoboci, Carpi şi Carpieni, dacă nu şi pe Tirageţi şi Dacii Mari…)
În locul acestei unificări ce constituia o cerinţă strategică elementară înaintea unui război cu un adversar de talia Romaniei, Decebal practică fortificarea centrului ţării după care declanşează războiul. O alegere uimitoare, ale cărei motive nu le cunoaştem.

       6. După ce este înfrânt de Traian şi, aflat în mâna acestuia, îşi primeşte nu doar viaţa, ci şi regatul, Decebal reia exact aceeaşi politică din trecut. Inteligenţa tactică a lui Decebal în luptele cu Romanii este binecunoscută. Este limpede că ar fi trebuit să-şi dea seama că o politică inteligentă, o strategie eficientă, ar fi însemnat să aplice – măcar acum – politicile descrise la punctul 5. Adică să fi ridicat fortificaţii pe frontierele din miazănoapte şi răsărit, să fi încercat alipirea la Dacia a triburilor de acolo etc. Slăbirea puternică a Bastarnilor şi Roxolanilor în urma războiului ar fi ajutat mult la integrarea lor în Regatul Daciei. Ceea ce ar fi putut fi bine justificat în faţa Romei („pacificarea frontierelor”) şi ar fi constituit o bază puternică în extinderea spre nord şi est. Mai mult, această extindere ar fi permis şi pregătirea discretă a unui noi centru regal – în zona Bistriţei de astăzi, de pildă – astfel încât conducerea Daciei să iasă, într-un nou război, de sub ameninţarea trupelor romane din Banat şi Oltenia.

       7. În sfârşit, mai mult decât uimitoare este situaţia tezaurului lui Decebal. S-a discutat mult despre valoarea acestui tezaur. Un minimum acceptat este de 165 tone de aur şi 330 tone de argint. Întrebarea de bun simţ este: de ce a stat Decebal pe o asemenea comoară, în loc să o folosească în război?
Am amintit mai sus de faptul că Dacii Mari, Costobocii şi Carpii – fără a mai vorbi despre alte triburi mai mici – nu au intrat în război, nici de partea lui Decebal, nici de partea lui Traian. Este limpede că aurul şi argintul lui Decebal i-ar fi convins să intre în luptă, iar intervenţia lor ar fi putut fi hotărâtoare. Cantităţile respective, gigantice, ar fi ajuns nu doar pentru aducerea în război a Dacilor amintiţi, dar şi a Germanicilor şi Sarmaţilor din alte părţi.
Altfel spus, Decebal a avut la îndemână o unealtă hotărâtoare pentru a câştiga războiul, dar nu a folosit-o. De ce?
Una dintre explicaţiile propuse este aceea că preoţii Dacilor aveau controlul comorii şi au refuzat cheltuirea ei, fie din motive religioase, fie dintr-un conflict cu Decebal. Este evidentă lipsa de logică a acestei explicaţii, dat fiind că şi de ar fi fost a preoţilor acea comoară, ştiau şi ei foarte bine că odată ajunsă la Romani aveau să o piardă în întregime.
Ca urmare, pricina păstrării acestui tezaur în plin război pe viaţă şi pe moarte este, de fapt, o uimitoare taină.

       Aceste şapte aspecte uimitoare din viaţa şi faptele marelui Rege Decebal sunt, până la urmă, doar o parte din multele întrebări încă fără răspuns pe care le avem în faţa acestei figuri excepţionale.
Încercările unora de a-l privi/trata/descrie pe Decebal ca pe un oarecare – eventual ca pe un „regişor barbar” – sunt, în faţa realităţii atestate la nivel absolut (arheologic şi documentar) cel puţin ridicole. Războaiele dintre Traian şi Decebal au fost evenimente istorice excepţionale. Obişnuite să lupte cu „barbarii” totdeauna într-o inferioritate numerică foarte mare – o proporţie de 1:3 era ceva comun -, legiunile romane au folosit în cazul Daciei lui Decebal o concentrare de forţe unică. De asemenea, nu există alt caz în care trupele romane să fi avut de înfruntat o asemenea structură şi densitate de cetăţi şi fortificaţii – pe deasupra într-un ţinut muntos şi păduros, extrem de avantajos pentru apărători şi de dezavantajos pentru atacatori. „Simpla” – de fapt, uimitoarea – realizare a acestui sistem de cetăţi şi fortificaţii scoate categoric figura lui Decebal din rândul „conducătorilor barbari obişnuiţi”, ridicându-l, credem noi, cel puţin la acelaşi nivel cu un Hanibal, ori evident mai sus decât un Vercingetorix (înfrânt şi mort după prima confruntare serioasă cu Cezar). Aşezându-l, adică, în rândul figurilor excepţionale pentru Istoria lumii, nu doar a noastră.

       Ne ferim de orice încercare de a răspunde la întrebările ridicate. Rostul rândurilor noastre nu este aceea de a „zdrobi corola de minuni a lumii”, ci de a trezi întrebări, curiozităţi, dragostea de Istorie… dar mai ales dorinţa cititorilor noştri de a-i cunoaşte pe Străbuni, cu toate ale lor: bune, rele, obişnuite, uimitoare, tainice…

Mihai-Andrei Aldea

11 gânduri despre “Uimitorul Decebal

  1. Tot articolul pleacă de la premiza falsă că vreun regat getic s’a numit vreodată Dacia! Ce dovadă documentară avem pentru regatul numit ”Dacia”, înainte ca acest regat să devină colonie romană, numită chiar așa: Dacia? Dacă nu există o dovadă a numirii acestui regat de geți, chiar așa, Dacia, atunci toată polologhia este fără sens. Rugămintea mea este să nu mai dezinformați, ci să aduceți dovezi în acest sens! Inclusiv a unei titulaturi numită Romania, pentru acel imperiu hain care a înrobit triburile getice rând pe rând!

    Apreciază

  2. În principiu comentariile ce folosesc un limbaj patetic nu sunt aprobate. Fac o excepţie, cu speranţa trecerii la o vorbire echilibrată. Fără absurde acuzaţii de dezinformare făcute ÎNAINTE de studierea problemei şi de primirea răspunsului solicitat, fără adjective pătimaşe, lipsite de orice temei istoric etc. Ca ajutor, iată câteva link-uri:
    – în ceea ce priveşte denumirea de Romania https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/ sau https://mihaiandreialdea.org/2017/07/27/romania-cateva-mentionari-la-iordanes/
    – în ceea ce priveşte folosirea termenului de Dacia pentru regatul lui Decebal o întâlnim la Tacit în anii 80-90 d.Chr. ori la Balbus şi Pliniu cel Tânăr în timpul lui Traian şi în alte surse contemporane; termenul de „Daci” este folosit mult mai devreme; în ce măsură localnicii chiar îşi spuneau Daci sau Daoi, ori foloseau un nume asemănător, este greu de spus astăzi (a se vedea ambiguitatea unor nume ca „Trac” sau „Scit”); dar nu există alt nume dat regatului lui Decebal, nici celui a lui Burebista; Frontinus, în secolul I d.Chr., îl numeşte pe Scorilo „Ducele Dacilor” („Dux Dacorum”); lista de exemple poate continua; este de observat, repet, că nu avem nicio sursă din Antichitate care să atribuie denumirea de „Geţia”, sau oricare altă denumire specifică în afară de „Dacia”, acestor state; denumirea de „cel mai mare rege al Tracilor” dată lui Burebista nu include o denumire statală, după cum se poate constata; prin urmare, folosirea numelui de „Dacia”, consacrat în istoriografie şi singurul menţionat de sursele antice este justificat (cel puţin până la apariţia unor surse noi, care să schimbe această situaţie).
    Dincolo de acest aspect, în discuţia despre aspectele uimitoare ale vieţii lui Decebal denumirea regatului pe care îl conduce este secundară şi nu constituie în niciun caz o premiză.

    Apreciază

  3. Sper că glumiți când avansați ca ”dovadă” intenția celor de la Roma ca să transforme un teritoriu de la nord de Dunăre, în colonia Dacia, chiar în timpul războaielor geto-romane. Dezinformarea este valabilă atât timp cât nu produceți o dovadă a geților, repet, a geților că’și numeau vreunul din regate altfel decât Geția, Getae, sau alt termen consacrat precum Getarum Terra (lat.) și confirmat încă de acum 2500 de ani de când Geții s’au luptat cu Perșii, atunci când nu exista vreo colonie Dacia nici măcar în proiect și nici vreun etnonim similar acelor localnici ai Coloniei dacia Traiana…Pe viitor fiți vă rog clar cu cititorii neavizați, destul au deformat realitatea trecută cei pe care îi înfierăm zilnic, sau cei pe care tocmai dvs. în alte articole nu’i mângâiați deloc, pe bună dreptate în definitiv. Sunt pentru adevăr, și nu pentru bascularea în alte minciuni la fel de nocive! Cât privește Romania, iar exagerați, dar deja este problema dvs.

    Apreciază

  4. Nu înţeleg acest comentariu.
    Eu am dat surse antice, dinainte de războaiele dintre Traian şi Decebal şi din timpul lor, ce atestă denumirea „Dacia” pentru regatul lui Decebal (NU pentru provincie).
    Faptul că provincia a fost denumită de Romani după termenul folosit de localnici este atestat în mai multe surse ulterioare. De la Iordanes la Dio Cassius singurul nume utilizat este cel de Dacia.
    Dacă aveţi vreo sursă din Antichitate care să ateste că regatul lui Decebal se numea Geţia voi fi fericit să o preiau şi să o răspândesc.
    Numele de „Geţia” nu l-am găsit atestat pentru regatele nord-dunărene nicăieri; în mod special nu este atestat pentru regatele lui Burebista, Scorilo, Decebal etc.
    Fără asemenea atestări nu pot să preiau/accept o asemenea denumire. Nu pentru că aş avea ceva împotriva ei, ci pentru că este neştiinţific să contrazic izvoarele istorice fără argumente solide. O asemenea atitudine ar fi, într-adevăr, dezinformare.
    Deci, dacă aveţi izvoare istorice antice care spun că „Decebal conducea Geţia” sau ceva similar, sunt bucuros să le aflu şi eu. Dacă nu, rămâne să acceptăm izvoarele istorice antice existente.

    Apreciază

  5. La trecerea dintre milenii Strabon numea aproape tot teritoriul locuit de geți, Getarum Terra (Țara Geților, http://archive.org/stream/strabonisgeogra01mlgoog#page/n40/mode/2up), din Germania spre Nordul Mării Negre, deloc gratuit sau ilogic, iar acel areal cuprindea nu doar spațiul davelor din piatră de la care li se trage ”etnonimul” davilor, sau (davo-geto) acei ”davos” numiți astfel de eleni, adică cei înrobiți alături de ”getas”, dar de nicăieri nu reiese că al ”dacilor”, înainte de a se intitula teritoriul cucerit de romani la nord de Dunăre, Dacia. Atenție, nu înainte de 106! Ulterior, da de la provincie se naște un nou etnonim, din exonimul ”daci”, dar doar datorită imperiului, și doar în fostul regat a lui Dacibală. Problema pe care am ridicat’o și altora, este dacă avem certitudini din surse getice, autohtone. Și da, avem. Sugestiv pentru endonimul strămoșilor din întreaga Țară a Geților este chiar titulatura capitalei, care nu este un exonim, ci autentic get: Sarmi-Getuzo (Sarmo-Getuții, în interpretarea actuală).
    De asemenea, nu trebuie uitat că Sarmația este o latinizare a Sarmo-Geției, iar sarmații a sarmo-geților (sarmo-Getae, samo-getes), iar acesta este un termen la fel de documentat dinainte de colonizarea Carpaților de Roma, aici fiind localizată de Pomponius Mela, Sarmația. Cine sunt acești sarmo-geți, nu trebuie să insist, ca și massa-geții, sarmo-geții (sau samo-geții) erau triburi ale geților veniți din nordul Mării Negre (roxolani, Iazigi, alani) sau dinspre Caspica, așa cum mai târziu acei ”goți” erau veniți din nord, adică geți nordici. Genetic, toți aceștia erau geți arieni, purtători ai haplogrupului R1 la origini paleolitice, dar s’au diferențiat cultural treptat, datorită contactelor diferite sau mixării lor cu diverse populații și mai vechi europene, geții arieni (indo-europenii) intrând mai de curând în Europa.
    Logica elementară ne spune că dacă geții erau așa-ziși indo-europeni, toți ceilalți apropiați lingvistic (cimerienii-celți, hitiții, perșii, arienii în general), erau geți în fraternitatea lor genetică de origine, indiferent cum își numeau tribul, sau erau menționați de istorici și cartografi, anacronic adesea.
    Nu trebuie uitat de ”Geția, țara geților” menționată de Ștefan din Bizanț în Lexiconul Nume de Popoare, alături de ”Dacia, țara aproape de Boristene (Nipru) locuită de dai”.

    Apreciază

  6. Această teorie este interesantă şi simpatizez cu ideea unei strânse legături între Sciţi şi Daco-Geţi. Problema este că în această privinţă suntem încă pe teritoriul foarte nesigur al ipotezelor. Ca urmare putem să le discutăm, putem să încercăm să vedem care poate fi mai credibilă, însă dacă le prezentăm drept certitudini facem o mare greşeală (şi abia atunci facem dezinformare). Deci, strict în domeniul ipotezelor, părerea mea este că avem un amestec puternic între Sciţi (sau Scito-Sarmaţi) şi Tracii Nordici (ulterior şi între Scito-Sarmaţi şi Români).
    Dio Cassius, în Istoria Romană, face o afirmaţie interesantă, spunând că Dacii sunt „Sciţi într-o oarecare măsură” (LI, 22,6). Şi la Ovidiu şi alţi scriitori antici apare des un binom Geţi-Sciţi, fără a fi însă identificaţi Geţii cu Sciţii, primii fiind declaraţi Traci. Cea mai probabilă explicaţie este legată pe de-o parte de amestecul puternic dintre Tracii Dunăreni şi Nord-Dunăreni cu Sciţii şi Sarmaţii, după sosirea acestora în zonă în perioada secolelor VIII-VII î.Chr., respectiv III-II î.Chr. şi de asemănarea stilului de viaţă al Tracilor din câmpiile răsăritene (dunărene şi scitice) cu cel al Scito-Sarmaţilor.
    În această ultimă privinţă avem şi mărturia lui Paulin de Nola – în imnele închinate Sfântului Niceta de Remesiana – în care spune
    Pe tine te numeste parinte intreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se imblanzeste si cel invrajbit cu sine paraseste pornirile salbatice, fiindu-i tu invatator. Alearga la tine getii si amandoua felurile de daci: cei ce cultiva pamantul in interior si cei ce poarta caciuli de oaie si cresc turme bogate de vite pe malurile manoase
    Dincolo de faptul că acesta înşiră separat pe Sciţi, Geţi şi Daci (cel mai probabil pe criterii geografice), rămâne faptul menţionat şi de alţi autori după care exista o deosebire între Daco-Geţii ce cultivau pământul şi cei transhumanţi care se îndeletniceau cu păstoritul (a se vedea pe această temă articolele de aici şi de aici).
    Aceştia din urmă erau foarte probabil amestecaţi cu Sciţii până la identitate, graniţa dintre culturile materiale de tip tracic şi respectiv scitic fiind în anumite zone imposibil de trasat la nivelul cercetării arheologice, deşi în alte zone deosebirile sunt clare.

    În ceea ce priveşte originea genetică este, din punctul meu de vedere, prea puţin semnificativă la nivel cultural, câtă vreme avem populaţii extrem de diferite cu acceaşi origine etnică. De pildă, între Maghiari şi Români există, în multe zone, o identitate genetică justificată clar de originea românească a foarte multor Maghiari. Dar asta nu îi face să fie mai puţin Maghiari, ba chiar dimpotrivă! Cei mai anti-Români Unguri din Secuime sunt cei din zona Ghimeş, cu toate că aceştia erau Români în jurul anului 1900 iar maghiarizarea lor a fost strict culturală, fără aport genetic maghiar. Prin urmare, nu codul genetic este esenţial într-o discuţie pe tema naţionalităţii, ci elementul cultural-spiritual.

    Strabon foloseşte şi termenul de Getorum Terra, dar şi pe cel de Dacia chiar în harta pe care aţi indicat-o (în care primul apare în paranteză).
    În „Geografia”, el arată că Elenii vechi denumeau „toate neamurile nordice (deci nu era doar unul!) drept „Sciţi” (I, 2, 27). Totuşi el face deosebire între Sciţi – socotindu-i ultimii înspre Vest pe Roxolani (II, 1, 41) – şi Cimerieni (I, 3, 21) sau Geţi, Tirageţi şi Bastarni (II, 5, 12). După cum se vede, el face deosebire chiar între Geţi şi Tirageţi (Tyrageţi), cu toate că în general originea tracică a celor din urmă este larg admisă de specialişti, iar cercetările arheologice le atribuie o cultură cu influenţe scitice (şi celtice), dar puternic tracică. Şi în alte părţi face deosebire între Sciţi, Traci şi Celţi (III, 4, 17), iar pentru locuitorii dintre Tisa şi Prut foloseşte şi numele de Daci (V, 1,6).
    După cum se vede, această denumire antedatează cu mult războaiele dintre Decebal şi Traian şi nu poate fi legată de acestea şi de evenimentele ulterioare.

    Pe scurt, suntem într-un domeniu încă foarte nesigur şi în care sursele privitoare la denumirile etnice sunt incerte.
    M-aş bucura să fie clarificate şi indiferent dacă Tracii Nordici îşi spuneau Geţi, Daci, Daos ori altfel (indiferent cum) să ştim cu siguranţă. Până atunci, putem construi felurite ipoteze, dar nu putem proclama, dacă suntem obiectivi, vreuna dintre ele drept adevăr absolut. Soluţia reală este sprijinirea masivă a cercetărilor, atât arheologice cât şi de arhivă.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s