Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Trebuie să ştim că sectele şi-au dezvoltat, desigur, propriile idei în ceea ce priveşte Biserica. Deoarece folosesc Sfânta Scriptură, aceste idei sunt îmbrăcate într-un veşmânt biblic, ce poate înşela, deoarece dă o formă aparent corectă anumitor principii false. Cercetate însă la nivelul conţinutului, şi nu al formei, principiile sau ideile sectante despre Biserică dovedesc o serie de lipsuri fundamentale, menite să justifice existenţa şi activitatea sectei. La un asemenea nivel de analiză apare clară lipsa de coerenţă a gândirii sectante, acceptarea unor afirmaţii contradictorii şi ignorarea unor părţi fundamentale din învăţătura biblică asupra Bisericii lui Dumnezeu. Mai clar, orice studiu serios arată că la baza „eclesiologiei” neoprotestante stă neadevărul.

Înainte de orice altceva, trebuie să subliniem faptul că teologia adventistă (principala care ne interesează aici) include atât o latură ce este dezvăluită uşor chiar şi începătorilor în ale adventismului, dar şi alta – dureroasă pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură – ce nu este dezvăluită decât foarte târziu, atunci când se consideră că implicarea este atât de totală încât nu mai poate exista retragere.

Aici intră şi una din ideile false folosite pentru a justifica o evident ruşinoasă pagină din istoria adventismului. Pentru că adventismul nu a apărut din senin, ci din negura ereziilor neoprotestante. Şi ar fi de ajuns să se ştie limpede cum a apărut adventismul, pentru ca nici un om cu bun simţ să nu mai accepte a fi părtaş lui. Ne referim aici la perioada anilor 1843-1844 când milleriştii (despre care vom vorbi şi în alt capitol) propovăduiau „imediata venire a lui Hristos”. Desigur, Hristos nu a venit când proorociseră ei, şi dezamăgirea a fost imensă. Mulţi s-au mai trezit atunci din iluziile lor mesianice, dar nu şi cei ce aveau să formeze secta adventistă. Hellen (sau Ellen) White a fost principala propagandistă a înşelărilor menite să continue amăgirea oamenilor. Astfel, ea şi adepţii ei au început să spună că… venirea lui Hristos s-a produs… „în spirit”, ca să curăţească „locaşul sfânt” de cei „şovăielnici” adică de cei ce nu acceptă orbeşte adventismul!1 Iar adventiştii pretind că Hristos a venit atunci în spirit, deşi este scris în Sfânta Scriptură: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11). Şi iarăşi este scris în Sfânta Scriptură: Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (II Ioan 1, 7). Iată: acesta este amăgitorul şi antihristul! Înfricoşătoare sentinţă! Şi totuşi, ignorând adevărul, ei continuă să vorbească de această aşa-zisă venire spirituală, curăţire a templului ş.a.m.d., deoarece este unica scuză pe care o pot găsi pentru participarea lor la rătăcirea milleristă.

Dar, din păcate, această înşelăciune adventistă nu este singura. În teologia adventistă referitoare la Biserica lui Hristos, pe care ei se străduiesc să o confunde cu propria lor sectă, se află multe altele. Înainte însă de a trece mai departe, trebuie să vorbim despre ceva uimitor pentru cei care cercetează de aproape adventismul.

Este vorba de faptul că deşi „teologia” lor este bazată în mod fundamental pe Vechiul Testament, ei se pretind – şi sunt consideraţi de unii – a fi totuşi creştini2. Ei pornesc de fapt, în toate discuţiile despre Biserică – dar şi despre celelalte subiecte – de la Vechiul Testament (în care îşi şi termină discursul, de cele mai multe ori). De ce este greşit acest lucru? Pentru că Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot celui ce crede (Romani 10, 4), căci Hristos este sfârşitul Legii, ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24). Atunci când Hristos a spus nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc (Matei 5, 17), exact la aceasta se referea: la faptul că Legea Veche a avut scopul de a pregăti venirea Lui şi Legea cea Nouă. Pentru că cele ce le porunceşte mai apoi Hristos arată înălţarea omului de la inutila tentativă de dreptate terestră asistată divin, din Vechiul Testament, la o viaţă nouă, la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe pământ, în Noul Testament.

Să repetăm. Care a fost scopul Legii Vechi?
Pregătirea oamenilor pentru venirea lui Hristos.

O dată venit Hristos, pregătirea pentru venirea Sa s-a încheiat. Aceasta înseamnă sfârşitul Legii Vechi, pentru totdeauna. După venirea şi Jertfa lui Hristos mai aşteptăm un singur lucru: clipa când ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui, când, pentru cei ce au trăit întru Hristos, Dumnezeu va face ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 10-13).

Acest lucru nu a fost înţeles nici de adventişti, nici de iehovişti sau milenarişti şi alţi neoprotestanţi cu idei înrudite. Ei nu aşteaptă şi nu vor o înnoire totală a lumii. Ei visează doar la o întoarcere la starea edenică dinaintea căderii în păcat sau la instaurarea unui fel de regat în care ei – secta X sau Y – să deţină puterea. În cazul adventiştilor, aşa cum vom vedea mai jos, apare în plus şi o păstrare a numeroase rânduieli necreştine dinainte de venirea lui Hristos. De aceea pentru adventişti Vechiul Testament – mai juridic şi păstrând o anumită distanţă între om şi Dumnezeu – are o (aparentă) autoritare deosebită; iar interpretările lor „teologice” sunt pe o fidelă linie necreştină, singura apropiere de creştinism fiind o foarte parţială – deci neadevărată – acceptare a lui Hristos3.

De exemplu, în ceea ce priveşte Biserica, ei amintesc foarte rar, scurt şi fără a reveni, de faptul că Biserica este trupul lui Hristos. Atunci când vorbesc despre ceea ce este Biserica ei subliniază în primul rând ideea de „comunitate”, de „adunare” a celor ce au aceeaşi credinţă. Chiar şi atunci când amintesc de faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, ei „înţeleg” acest lucru doar prin prisma… organizării ierarhice! (Care de fapt nu reprezintă decât un aspect al existenţei Trupului lui Hristos, dar nu factorul de unitate)4. Această idee era adevărată în Vechiul Testament – la care şi ei apelează în primul rând – dar în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos constituie doar o mică parte din adevăr. (Şi dacă din adevăr înlături – mai ales intenţionat – o parte, ceea ce rămâne este de fapt înşelăciune). Dar de ce era înainte limitat totul la comunitatea de credinţă şi nu era vorba de o adevărată unire întru Dumnezeu? Aceasta pentru că în Vechiul Testament, înainte de venirea Mântuitorului, omul fiind sub păcat, nu se putea cu adevărat uni cu Dumnezeu. Mereu rămânea o distanţă, o separare5. Noul Testament ridică pe om la adevăratele înălţimi spirituale, la unirea tot mai adâncă între om şi Dumnezeu.

Viaţa lui Iisus Hristos aduce pe om nu doar la cunoaşterea Adevărului, ci şi la trăirea întru Adevăr, adică întru Hristos Însuşi.
Dar cum ar putea omul trăi întru Adevăr, câtă vreme nu Îl poate cunoaşte niciodată integral – Adevărul fiind infinit – şi, mai mult, nu are nici obişnuinţa, nici puterea de a trăi în Adevăr? Este aici o dilemă cumplită, este lupta dintre intenţiile bune şi slăbiciunile care îl fac pe om să săvârşească răul. Ea este redată fidel de cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 21-24):

Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine ne va izbăvi de trupul morţii acesteia?

Şi iată răspunsul:

Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-56).

Prin Sfânta Împărtăşanie!!!
Căci dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat (Romani 8.10).
Iată răspunsul la acea cumplită dilemă, iată leacul pentru surparea interioară a omului!

Şi cât de importantă este Sfânta Împărtăşanie se vede limpede din cuvintele Mântuitorului redate mai sus (şi se poate vedea şi restul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan). Dar se cuvine a înţelege că restaurarea omului întru Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie nu este doar o problemă personală (individuală), ci şi sobornicească (adică universală; sau comună tuturor creştinilor – acelaşi lucru). Pentru că mâncând toţi creştinii dintr-o Pâine, devin un trup, adică una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, după cum ne arată Sfânta Scriptură: O pâine, un trup suntem cei mulţi; căci ne împărtăşim dintr-o Pâine (I Corinteni 10, 17)6.

În acest fel se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Nu ca o „asociere de oameni cu aceleaşi opinii religioase”, cum se defineşte adventismul, ci ca Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Diferenţa între această realitate şi imaginea înşelătoare a adunării tipic sectante este imensă. (Şi să nu uităm că fără adevăr nu există creştinism).

Dar, în definitiv, de ce promovează adventismul această imagine falsă despre Biserică? Pentru că adventismul nu are Sfânta Împărtăşanie. Fiind urmaşi ai ereziilor lui Luther, Calvin şi Zwingli, adventiştii nu ştiu – şi nu pot înţelege – că Hristos ne-a dat spre hrană adevărată Pâinea Vieţii, Trupul şi Sângele Său. Nu ştiu şi nu înţeleg acest lucru, deşi este afirmat în Biblie nu o dată, şi este prezent în gândirea şi scrierile creştine de la începuturi şi până în prezent. Lipsiţi fiind – chiar şi la nivel de idee – de Sfânta Împărtăşanie, nu au posibilitatea de a prezenta o învăţătură prin care să explice cum poate fi Biserica – la nivel concret, real – Trup al lui Dumnezeu. Ca urmare, sunt nevoiţi să ascundă pur şi simplu această problemă atât de importantă, prin referiri neîncetate la celelalte aspecte ale Bisericii.

Tot la devierile adventiste privind concepţia de Biserică intră şi mutilarea săvârşită – nu doar de ei, ci şi de alte grupări protestante şi neoprotestante – prin înlăturarea adevărului referitor la Biserica din ceruri (numită şi Biserica triumfătoare7). Într-adevăr, ştim – cei care cunoaştem Adevărul – că pe lângă partea luptătoare a Bisericii există şi partea cerească, alcătuită din cei care au primit cununa vieţii. Adventiştii însă, din pricina învăţăturii înşelătoare care pretinde că moartea înseamnă distrugerea totală a omului (ca la animale), nu acceptă acest lucru. Pentru aceasta, ei fac eforturi demne de o cauză bună, pentru a putea răstălmăci cuvintele, altfel foarte limpezi, ale Dumnezeieştilor Scripturi. Deoarece vom trata mai jos acest subiect – iar cine doreşte să-l aprofundeze poate sări direct la acea parte, înainte de a trece mai departe – vom vorbi aici doar de îngrozitoarele consecinţe ale acestei nefericite concepţii. Prin rătăcirea lor în privinţa aceasta, aşa cum am spus, ajung să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu. Acest lucru reduce Biserica – pentru ei, desigur, nu şi în realitate – la o instituţie terestră, cu scopuri pământeşti. Adventiştii se aşează astfel exact pe rătăcita linie a celor care l-au respins pe Mesia, deoarece doreau un domnitor pământesc şi un imperiu lumesc, nu Împărăţia cerurilor. De altfel acest lucru se vede şi din concepţia lor despre sfârşitul lumii – concepţie rătăcită amintită şi mai sus – şi care se află pe aceeaşi traiectorie păgânească a unei împărăţii pământeşti „edenice”. Prin această concepţie ei aduc blasfemie şi asupra lui Dumnezeu. Căci dacă plata păcatului este moartea iar pentru cei ce sunt ai lui Hristos nu mai există păcat căci a fost spălat prin sângele Lui, atunci de ce ar mai prăbuşi Dumnezeu pe creştinul binecredincios în nefiinţă, călcându-şi cuvântul? Pentru că adventişii şi cei cu aceleaşi concepţii pretind că moartea este absolută, este totală nimicire a omului, trecere în nefiinţă! Ce rămâne atunci din dumnezeiescul cuvânt care zice Adevărat, adevărat spun vouă, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24)? Oare adevărată e făgăduinţa lui Hristos sau învăţătura protestantă? Căci amândouă nu pot fi!

Iată deci, pe scurt, câteva (doar câteva) din roadele aceste înşelări adventiste – şi nu doar adventiste: în „teologia” lor Biserica este mutilată de partea ei cea mai curată şi mai înaltă; Biserica este limitată la cele lumeşti, în loc de ţelul ei ceresc8; se creează prăpastie între Ceruri şi lume; iar Dumnezeu apare – în întunericul acestei idei mincinoase – ca fiind nedrept. Îngrozitoare înşelare, îngrozitoare propovăduire, îngrozitoare credinţă! Amar va fi de cei ce cred în asemenea înşelăciuni.

Desigur, nu dorim a face aici o analiză completă a învăţăturilor adventiste referitoare la Biserică. Am prezentat doar unele dintre ele, în completarea paginilor de început, ce conţin liniile esenţiale ale teologiei ortodoxe referitoare la Biserica lui Dumnezeu, pentru a înţelege mai bine cât de mare este separarea dintre Adevăr şi adventism. Subliniem, de asemenea, că în afară de înclinaţia spre Vechiul Testament – pe care o mai au şi alte secte, dar nu toate şi nici majoritatea – greşelile adventiste în ceea ce priveşte Biserica sunt răspândite şi la protestanţi şi neoprotestanţi.


Note

1 Aşa vor face după o jumătate de secol şi iehoviştii, în lipsă de altă soluţie pentru exact aceeaşi problemă a proorociilor apocaliptice mincinoase.

2 Printre sectele protestante şi neoprotestante din SUA acest lucru a devenit subiectul a numeroase dispute. „Sunt sau nu creştini adventiştii?” se întreabă nenumăraţi sectanţi care nu sunt de altfel nici ei prea aproape de creştinism.

3 Spunem parţială, deoarece ei resping o mare parte din învăţăturile lui Hristos – aşa cum veţi vedea mai jos – ceea ce este tot una cu a-l respinge pe Hristos Însuşi.

4 Cităm dintr-o listă adventistă intitulată „Ce credem noi [adventiştii] despre…” mărturisirea lor în această privinţă: „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii şi să întărească trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii pentru motive întemeiate”. După cum se vede, nici o explicaţie pentru afirmaţia că „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat”, doar ameţirea cititorilor cu un discurs paralel cu subiectul, despre „slujbaşii aleşi” şi menţinerea lor ca slujitori, nu stăpânitori. Culmea este că aceşti „slujitori” „aleşi” trebuie… „să întărească trupul lui Hristos”. Adică nu trupul lui Hristos Omul-Dumnezeu întăreşte pe oameni, ci oamenii întăresc trupul lui Hristos! Un asemenea discurs sucit şi contradictoriu ar fi ridicol, dacă nu ar fi îngrozitor, întrucât este vorba de amăgirea atâtor suflete pe calea morţii. Iar pentru cei care vor să vadă cât de străin faţă de Biblie este acest discurs, stă mai sus sub-capitolul 2.1. Biserica în epistolele pauline…

5 Simbolizată în Vechiul Testament prin catapeteasma ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor şi care s-a rupt la Jertfirea Fiului lui Dumnezeu. Ca pildă a acestei despărţiri avem chipul în care chiar şi Proorocii şi Patriarhii, o dată trecuţi la cele veşnice, nu au putut să se bucure de dulceaţa Raiului, ci au mers în şeol, aşteptând acolo venirea Mântuitorului. Este greu de înţeles astăzi, după venirea Fiului lui Dumnezeu, cât de adânc este blestemul care a apăsat asupra omenirii până la Jertfa de pe Cruce – şi care încă apasă asupra celor ce nu L-au primit (deocamdată) pe Hristos. Dar putem înţelege destul din aceste exemple pentru a ne da seama de separarea categorică dintre om şi Dumnezeu ce exista înainte de Împăcare.

6 Învăţătura celor 12 Apostoli – care este chiar a Sfinţilor Apostoli – cuprinde şi prima prezentare din afara Bibliei a Sfintei Liturghii. Aici se poate constata importanţa Sfintei Împărtăşanii pentru zidirea şi unitatea Bisericii, în rugăciunea care cere lui Dumnezeu: „După cum această Pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns Una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (IX, 4). Şi mai spun Sfinţii Apostoli: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea, din Euharistia voastră, afară de cei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce e sfânt câinilor»” (IX, 5).

7 Biserica triumfătoare este formată din sfinţi, din creştinii care şi-au apărat până la sfârşit credinţa şi harul Botezului, ca şi din drepţii Vechiului Testament eliberaţi de Hristos din adâncurile Şeolului. Ea este partea cea mai luminată a Bisericii, cea mai apropiată de Tronul ceresc, de Dumnezeire. Prin ea se revarsă haruri mari către creştinii care luptă pe pământ pentru câştigarea mântuirii, prin ea se împlineşte ţelul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.

8 Celor ce cred că „Biserica”, aşa cum o concep (neo) protestanţii, îşi păstrează şi un scop ceresc: mântuirea păcătoşilor, le atragem atenţia că greşesc. Din punctul lor de vedere – sau cel puţin după învăţătura lor oficială – mântuirea se realizează doar prin credinţa declarată. După aceea, nu mai au nici o nevoie reală, absolută, de „Biserică”. Se „mântuiesc” – vorba vine! – „în particular”. Ferească Dumnezeu!

<(IV) Biserică şi sectă

(VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când au apărut sectele?>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

2 gânduri despre “Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s