Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IV) Biserică şi sectă

2.2. Biserică şi sectă

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scriptură despre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare şi pentru dezbinare, şi purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfinţenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleştilor predanii şi ale cuvintelor Dumezeieştilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiului duhovnicesc1, distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumeşte vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie şi înapoi).

Înşelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte uşor de înţeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învăţătură personală, pretins inspirată, înţeleaptă sau reformatoare, dar care nu ţine seama de nimic din ceea ce a fost înainte. Dar dacă Luther, Calvin şi ceilalţi care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel:

De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greşită, este firesc să ne despărţim de el, căutând adevărul. Şi tot atât de firesc este să înţelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greşit, înseamnă că s-a despărţit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărţit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr.”

Iar cine caută, găseşte! (Matei 7, 8)
Şi tot aşa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, şi cei care, mai târziu, s-au despărţit de ereziile lui Luther, Calvin şi ale celorlalţi asemenea lor.
Ei n-au putut însă face aceasta, deoarece, în despărţirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânaţi de dragostea de adevăr, ci de lăcomie şi mândrie, după cum este scris:

Vor fi între voi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3)

Fiind astfel născute, din mândrie şi pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Aşa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, şi ca fiinţă, şi ca învăţătură. Sectele sunt nenumărate şi lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât şi ca mărturie de credinţă. Sectele nu sunt de origine apostolică şi nici nu respectă învăţătura Sfinţilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfinţenie, mai ales că şi învăţătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu şi diavol – tată minciunii – nu există nici o împărtăşire. Deci, fiind lipsite de har şi de sfinţenie, fiind lipsite de putere sfinţitoare, cei ce le aparţin sau li se alătură se găsesc într-o stare într-un fel mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepţii lui Hristos, sectanţii pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr şi în acelaşi timp, prin învăţături greşite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creştinarea acestora. Spunem acestea cu durere, ştiind că mulţi vor fi răniţi de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Şi, trebuie spus, am fost cât de delicaţi în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg!
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe care romano-catolicii şi apoi şi protestanţii şi neoprotestanţii au folosit-o în America drept „mijloc misionar” sau pur şi simplu „economic” şi „demografic”2. Aceasta a făcut ca păgânii amerindieni şi africani (aduşi ca sclavi în America) să îi privească pe pretinşii adepţi ai lui Hristos care îi terorizau ca pe nişte fiinţe ale întunericului, slujitori ai diavolilor şi fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supravieţuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepţii lor aduc jertfe diavoleşti, tăind cocoşi pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau „sfinţilor” romano-catolici. Şi aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfăşoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte aşa-zis creştine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creştin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reţinut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor.
De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitoare rămâne. Mulţi îşi fac iluzii, crezând că aşa cum pe un vârf poţi ajunge pe mai multe căi, la fel şi la Dumnezeu poţi ajunge prin diferite religii. Comparaţia însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane şi multe alte primejdii, aşa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă şi o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învăţătura falsă este distrugere, aşa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire3.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei şi Istoriei, şi promovând valori false, sectele determină o evoluţie sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, şi ca urmare au loc noi şi noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credinţă sinceră sunt până la urmă dezamăgiţi de ceea ce le oferă secta, dar fie renunţă să caute adevărul – epuizaţi de greutăţile şi ispitele vieţii -, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduinţe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promiţătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire şi moarte. Culorile puternice cu care sectele îşi colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă, efectul – ca şi în cazul medicamentelor şi drogurilor chimice – variază în funcţie de fiecare individ şi caracteristicile şi alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniţi de minciunile ereziilor este aceea că, amăgiţi ori obosiţi de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere şi discernământ nici pentru a crede în făgăduinţele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-şi aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adică „în afara Bisericii nu este mântuire”. Şi cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de Biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos şi ar fi întemeiat Biserica?

Şi iarăşi se cuvine a-şi aminti fiecare de cuvântul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului şi aşa şi este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!


Note

1 Deşi nu l-am înfăţişat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam şi Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existenţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu… ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numeşte şi război duhovnicesc.

2 Justificări folosite de protestanţii şi neoprotestanţii americani pentru justificarea masacrelor asupra amerindienilor.

3 Să încerce careva a se sui pe K2 sau alt munte primejdios fără „gps”-uri şi alte asemenea mijloace, pe baza unei hărţi false, mergând pe ideea că „toate drumurile duc în vârf”. Se va convinge iute cât de greşită este o asemenea idee.

<(III) Biserica în epistolele pauline

(V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică >

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

8 gânduri despre “Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IV) Biserică şi sectă

  1. Ceea ce spuneti despre Luther si Calvin imi aminteste de ceva ce am observat in discutiile despre religie pe care le-am purtat, in special in mediul online, cu multi crestini protestanti sau neo-protestanti. Poate ca experienta mea nu este reprezentativa, dar am observat ca acesti oameni practic nu stiu nimic despre biserica ortodoxa. Cei mai multi par s-o considere o forma arhaica, inapoiata de catolicism, vinovata de aceleasi greseli si in plus complet subordonata unor imperii autocrate pe care ei le vad ca indezirabile si „orientale”. In plus, am observat si ca exista o atitudine in general ne-exprimata direct, dar subinteleasa, ca niste idei, de orice fel, din Europa de est, sunt prin definitie inferioare conceptelor inventate in vest (si in special in SUA). De cele mai multe ori, pentru acesti oameni crestinismul inseamna catolicism + cultele protestante. Biserica ortodoxa este rar mentionata si inca si mar rar luata in seama ca relevanta.

    Apreciază

  2. Este, din păcate, foarte adevărat.
    Am avut prilejul să cunosc un „ministru iehovist” – adică un propagandist iehovist – venit din Italia, Italian prin naştere, Catolic la origine, care era convins că Ortodoxia este o ramură a Catolicismului cu singura diferenţă că îl acceptă pe „Papa de la Istambul” în locul „Papei de la Roma”. Când am început să-i înşir deosebirile de învăţătură a rămas şocat, mă asculta fără să-i vină să creadă. Zicea că preotul lor (catolic) le spusese totdeauna că „Ortodocşii sunt Catolici răzvrătiţi împotriva Papei”…
    Idei la fel de absurde există şi între Catolicii din România, atât Unguri cât şi mulţi dintre cei ce sunt Români Ardeleni. Unii, de pildă, sunt înşelaţi de clericii lor că „Românii din Ardeal erau Catolici până la venirea lui Visarion Sarai care i-a despărţit de Biserica Catolică atrăgându-i la Ortodoxie”. Etc., etc., etc.

    Apreciază

  3. Daca tot ati pomenit de catolicii din Romania: ati citit cumva istoria bisericii greco catolice care se afla pana de curand pe siteul ei oficial? Ca necredincios, dar interesat de subiectele acestea, mi s-a parut corect sa incerc sa cunosc ambele variante. Azi am verificat si documentul nu mai exista, dar tin minte ca l-am parcurs mai demult oarecum in diagonala si cuprindea niste idei foarte inedite pentru mine. Mai mult sau mai putin clar, ideea de baza era ca romanii au fost initial catolici, subordonati religios Papei din Roma, fiind apoi obligati sa treaca la ortodoxie de catre bulgari, ortodoxia fiind prezentata ca o religie atat impusa de straini, cat si insotita de masuri de deznationalizare.

    Apreciază

  4. Da, ştiu. Este una dintre aberaţiile propagandistice pe care le cunosc încă din vremea când eram ateu. Este un fals istoric asemenea „donaţiilor constantiniene” şi altora asemenea. Cine citeşte cărţile lui Vladimir Guettee se lămureşte.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s