Despre Căluş(ari), după „Descrierea Moldovei”, de Dimitrie Cantemir şi alte surse

Jocurile sunt la Moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la francezi şi polonezi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. […]

În afară de aceste jocuri, ce se joacă pe la sărbători, mai sunt și alte jocuri aproape de eres, alcătuite cu număr fără soţ ca 7, 9, 11. Jucători se numesc „Căluşari” și se adună o dată pe an, se îmbracă în haine femeiești și pun pe cap cunună de pelin împletită și împodo­bită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc și ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă. Toţi au poartă în mâini spadă goală, cu care ar tăia pe oricine ar cuteza să le des­copere fața. Puterea aceasta le-au dat-o lor o datină veche, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere în acest fel.

Căpetenia cetei se cheamă Stareț, iar cel de al doilea Primicer. Acesta are datoria să întrebe ce fel de joc doreşte Stareţul, iar apoi să îl spună celorlalți în taină, ca să nu auză poporul numele jocului înainte de a-l vedea cu ochii. Pentru că ei au mai mult de o sută de jocuri felurite și unele așa de meşteşugite, încât acei care joacă se pare că nu se ating de pământ ci că zboară prin văzduh. În acest fel, cu jocuri și cu săltări (sărituri), străbat toate târgurile şi satele în cele zece zile dintre Înălţarea la cer a lui Cristos şi Pogorârea Sfântului Duh. În toată această vreme ei nu se culcă nicăieri în afară de sub stra­șinile bisericilor și spun că de s-ar culca la alt loc, ar fi căzniți de strigoaice.

Când se întâl­nesc pe drum două cete de călușări, bat război una cu alta și ceata cea biruită face loc celeilalte; și după ce fac învoiala de pace, ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani.  Iar întâmplându-se să moară vreunul la acest fel de bătălie, nu este îngăduită judecată și nici judecătorul nu întreabă cine a făcut uciderea.

Cel care intră într-o asemenea ceată, trebuie să vină în aceasta an de an, vreme de nouă ani; iar dacă ar lipsi vreodată, atunci ar fi căznit de duhuri rele şi strigoaice, zic ceilalți. 

Norodul superstiţios crede că ei au putere să gonească tot felul de boli. Vindecarea se face în acest chip: aștern la pământ pe cel bolnav și încep a sări și, la un anume loc al cântării îl calcă fiecare, de la cap până la călcâie; iar la sfârşit îi zic la urechi niște cuvinte al­cătuite de dânșii într-un anume fel și poruncesc bete­șugului să se depărteze. După ce fac aceasta de trei ori în trei zile, dobândesc lucrul nădăjduit [vindecarea]. Astfel, cu puțină osteneală, se pot vindeca bolile cele mai grele, care s-au împotrivit multă vreme meșteșugului doftoricesc. Asemenea lucrare are credinţa și în farmece.

(Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei [în Despre moravurile Moldovenilor]).

Pe scurt, observăm în mărturia dată de Dimitrie Cantemir, dincolo de interpretările personale ale acestuia („eres”, „popor superstiţios” etc.), o serie de fapte esenţiale:

  1. Căluşarii reprezentau o tradiţie militară străveche, cu un sistem juridic propriu, deosebit de cel obişnuit.
  2. Întâlnirile şi luptele dintre cetele de Căluşari sunt similare celor dintre cetele de practicanţi de arte marţiale din India, China, Indochina şi alte părţi ale lumii. Lupta între şcolile de arte marţiale, urmată de supunerea şcolii învinsă faţă de cea biruitoare, este o practică generală până în vremea celui de-al doilea război mondial.
  3. Căluşarii se află în duşmănie cu demonii şi celelalte forţe ale răului, fiind ostaşi ai lui Hristos ce îşi găsesc adăpostul sub acoperirea Bisericii.
  4. Vremea minimă într-o ceată de Căluşari era de nouă ani; se pot face comparaţii cu şcolile vechi de arte marţiale şi mai ales cu mânăstirile şi şcolile mistice de arte marţiale ce reglementau riguros apartenenţa (odată trecut examenul/examenele prin care candidatul era primit).
  5. Căluşarii foloseau haine largi; Dimitrie Cantemir le denumeşte „femeieşti” – sau „ca de femei”- prin confuzia pe care i-o produce pânza de pe faţă (văzută de el doar la femeile Islamicilor). Alte mărturii arată, dimpotrivă, că erau sarici sau glugi – azi numite pelerine. Este vorba despre o haină tipică luptătorilor Români, Daci, Romani, Sciţi etc. din vechime; de obicei sarica sau gluga luptătorilor şi vânătorilor nu era miţoasă, pentru a fi mai uşoară. Există mărturii care arată şi folosirea unor valuri de pânză prin care Căluşarii îşi ascundeau o parte dintre arme şi mişcările.
  6. Folosirea măştii este tipică pentru luptele rituale, pentru războinicii mistici. Ea s-a păstrat la războinicii berberi până în vremurile noastre. Totuşi alte mărturii arată că practica aceasta nu era unanimă.
  7. Folosirea unor plante, haine, măşti etc. diferă de la o zonă la alta; în ce măsură sunt mărci ale unei cete sau regiuni, parte a unor tradiţii mistice sau marţiale locale etc. este imposibil de spus în lipsa unor surse suplimentare (speculaţiile sunt dăunătoare într-o asemenea împrejurare).
  8. Căluşarii adulţi nu foloseau „băţul”; acesta – folosit de copiii care îi imitau pe Căluşari – va înlocui spada în timpul regimului fanariot (secolul al XVIII-lea). Este aceeaşi epocă în care băţul înlocuieşte sabia în cele mai multe forme europene ale Căluşului. Vor rămâne câteva forme de „joc cu spada” în Britania şi Caucaz, la cele două capete ale continentului. Unele mărturii atestă jocul cu spada la Căluşarii Români din Munţii Pindului şi împrejurimi până la începutul secolului XX.
  9. Spada (sau sabia) este arma fundamentală a Căluşarilor, folosită atât în luptele cu oamenii cât şi ca parte a luptelor cu Răul (demoni, boli etc.).
  10. Înălţarea către Cer, simbolizată prin săriturile şi jocurile ce simulează zborul este o parte esenţială a misticii căluşăreşti.
  11. În acelaşi timp cu dimensiunea marţială (războinică) a Căluşului, exista şi o complexă dimensiune mistică, fundamental creştină (legătura cu Biserica şi opoziţia faţă de demoni şi alte forme ale Răului sunt dovezi cateogrice în această privinţă). Dimitrie Cantemir, tributar educaţiei islamic-occidentale, ignoră total existenţa în Ortodoxie a jocurilor sau dansurilor taumaturgice; existenţa acestora în Constantinopole va înceta după cucerirea otomană din 1453, limitându-se la moştenirea păstrată încă patru secole de Români. Ele au constituit însă o parte importantă a vieţii creştine vechi (şi au fost imitate de unele ordine religioase islamice).
  12. Deşi Dimitrie Cantemir numeşte credinţa în puterea vindecătoare a Căluşarilor „eres”, „superstiţie”, „credinţă în farmece”, în realitate mărturiile atestă faptul că lucrarea se făcea (a) cu binecuvântarea preotului, (b) sub semnul Credinţei Ortodoxe (de la Înălţare la Cincizecime, sărbători ce se ţineau strict după calendarul ortodox), (c) de oameni care luptau împotriva Răului (demoni, strigoaice, boli etc.) sub ocrotirea Bisericii. În acelaşi timp, existenţa cazurilor de vindecare, categoric recunoscută de Dimitrie Cantemir, arată că era vorba de mult mai mult decât de „superstiţii”.

spadc483-03-mic.jpgAm avut, deci, în Căluş, o tradiţie străveche, în care s-au unit practici marţiale şi mistice ale Traco-Ilirilor, Romanilor, Scito-Sarmaţilor etc. în focul Duhului Sfânt. Sub Baba Novac sau Mihai Viteazul, în vremea lui Dimitrie Cantemir şi în toate mărturiile existente Căluşarii (Români) sunt strâns legaţi de Biserică şi apărarea Neamului. Ei luptă sistematic împotriva Turcilor şi Tătarilor, împotriva Austriecilor (în Moravia, în primul rând, dar nu numai) şi altor invadatori ce încercau să-i treacă pe Români la altă religie. Chiar dacă elemente din Căluş pot fi găsite în jocurile militare ale unor popoare şi populaţii conlocuitoare – de la Cazaci la Moravi sau Iliri -, Căluşul propriu-zis dispare oriunde Românii îşi pierd Credinţa Ortodoxă ori se deznaţionalizează.

În secolul al XIX-lea Căluşul nord-dunărean mai subzista prin câteva cete din Argeş şi Oltenia, aflate mai mult la nivelul copiilor din trecut, ce uitaseră să folosească spada, în locul căreia ţineau în mâini un băţ. Acesta era – şi este – mai mult o amintire a spadei de altădată; o comparaţie cu formele gruzine ale Căluşului – în care se foloseşte încă spada scurtă şi scutul mic, rotund – arată şi asemănarea paşilor din unele jocuri, dar şi deosebirea radicală la nivelul implicării braţelor (şi armelor) în joc.

După 1848 şi Căluşul, ca tot folclorul românesc, este supus unui dublu proces de culegere şi influenţă. Pe de-o parte, culegătorii încearcă să consemneze existenţa tradiţiilor populare, dar în acelaşi timp încearcă să le schimbe după propriile lor păreri. Fenomenul este consemnat şi de Ovidiu Bârlea în Istoria folcloristicii româneşti, iar la nivel european şi mondial este înfăţişat şi explicat de Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene. Propagarea ideologiilor şi religiilor străine prin pastişările apusene şi orientale din presă, şcoală, societate şi chiar Biserică întăreşte acest fenomen de transformare a folclorului românesc. Vasile Alecsandri aminteşte repetat şi cu amarăciune acest fenomen, la care însă, paradoxal, îşi aduce şi el contribuţia; şi el, ca şi alţii, era sigur că ştie mai bine decât poporul ce este mai bine pentru popor…
În secolul XX Căluşul devine deja spectacol folcloric, practicat nu ca stil de viaţă – condiţie obligatorie pentru autenticitatea folclorică a unui obicei – ci ca parte a spectacolelor date pentru „oaspeţi” (mărimi din felurite centre, străini, turişti etc.).

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s