Plotunul sau elanul este un animal – ştiinţific numit Alces alces – astăzi dispărut de la noi. Dar care, în trecut, trăia şi în Carpaţi, şi în bălţile râurilor noastre, până în Delta Dunării. Uneori mai trece spre noi frontiera câte un elan (plotun), din pădurile carpatice pe care ocupaţia ucraineană le îngrijeşte bine. Dar pleacă iute, izboniţi de golurile uriaşe, cumplite, ale defrişărilor făcute de ocupanţii României – ăia zişi „politicieni români”, din toate partidele politice, de la PSD şi PNL până la UDMR.

Pereche de elani sau plotuni

Plotunul – sau elanul – este cel mai mare cerb de astăzi.
Deşi întrecut în mărime de unele specii preistorice, prezenţa lui a fost un mijloc prin care „cerbii uriaşi” au rămas în basmele româneşti până în ziua de astăzi.
Din păcate nu s-a încercat reintroducerea lui în România – sau nu ştiu eu de o asemenea reintroducere, deşi e greu să păstrăm şi fauna pe care o avem, în faţa unirii distructive dintre fanii defrişărilor şi fanii braconajului.

Pe scurt, PLOTUNUL sau ELANUL este o parte a culturii româneşti vechi, a unui univers extrem de bogat şi de puternic, pe care astăzi, prea adesea, nici măcar nu îl intuim.
Păstrat în basme, legende şi unele toponime.
Până când este şters şi de acolo.

Prin secolul XX, un geniu administrativ, dând de acest nume de sat, a rămas cu gura căscată. „Ce ţărani proşti!” – şi-a zis el. „Auzi, „Plotun”. Ăştia nici să vorbească bine nu ştiu!”
Pentru că el nu auzise de „poltun” niciodată a fost convins, în marea-i înţelepciune, că nu există un asemenea cuvânt. Dar făcuse şi el, săracul, armata. Într-un pluton. Aşa că a schimbat numele satului din „Plotun” în „Pluton”. Deşi bătrânii, încăpăţânaţi, încă folosesc denumirea strămoşească.

Biserica din Plotun/Pluton, Judeţul Neamţ

Alexandru Vlahuță, în România Pitorească, spune:

„Pe la nămiezi ajungem la înfundătura văii, în codrul de brazi și de fagi ce îmbracă de sus până jos muntele Pătru-Vodă, pe care a stat de s’a odihnit, într’o zi de cumplită învăluire a sorții, semețul Rareș, biruitorul de la Feldioara. […] Din zare ne uităm și vedem în urmă, c ‘ntr’o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului, lămurindu-și coroana-i de stânci pe albastrul cerului. Coborâm în Plotun [s.n.]: câteva căsuțe presărate pe încheetura măgurilor, de-a lungul părăului ce se asvârle din Pătru-Vodă, desfundându-și calea printre rupturi de lespezi; ici-colo câte un petecuț de fâneață așternut, ca un lăvicer, pe sub poalele brădetului; drumul se lasă’n hopuri pe malul înalt al Plotunului [s.n.]. Pe la amiază sosim în Pipirig. Tot satu-i strâns la horă […]”

Am citat din Alexandru Vlahuță, România pitorească, Editura Cartea Românească, București, 1943, p. 168-170 (în ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001 la p. 313). Asta și pentru că persoane prea puțin harnice pentru a căuta izvoarele istorice au pretins că nu există dovezi că Plotunul s-ar fi numit în trecut Plotun.

Respingem, chiar și pe sursa citată, mitul după care schimbarea denumirii s-ar fi petrecut după Războiul de Independență, din pricina tinerilor întorși din război cu ideea de „pluton”. Asta deoarece armata era obligatorie de mult, deci noțiunea de „pluton” era binecunoscută și înainte de 1877. Mai mult, la 1901, când apare România pitorească a lui Vlahuță, denumirea veche, iată, se folosea încă neschimbat. Am auzit de la localnici că schimbarea a fost făcută de un „tovarăș” din anii ‘50, variantă susținută de documentele administrative (în care trecerea de la Plotun la „Pluton” este din această perioadă).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Scena schimbării numelui este în mare parte închipuită… după mărturia unor localnici bătrâni și chipul unor scene similare pe care le-am văzut personal.
P.P.S. E bine, totuşi, că satul nu a fost redenumit Plutoniu…