Câteva cuvinte despre vechimea şi numărul Românilor din sudul Românimii

       În Grecia de astăzi există încă Români care sunt urmaşii drepţi ai Traco-Ilirilor şi Romanilor ce au trăit aici din Antichitate, din vremea Romaniei Străvechi.
Migratorii Greci sosiţi în acele locuri au avut o tehnică superioară a armamentului, o capacitate de unire (naţionalistă) în faţa primejdiei cu totul străină dezbinării tradiţionale traco-ilire şi o ştiinţă militară superioară. La acestea s-a adăugat ceea ce astăzi am numi diplomaţie; adică nu doar o pricepere foarte mare în negocieri (târguieli), ci şi punerea acestei priceperi, oricât de amorale sau chiar imorale, sub imperiul unor valori supreme. În cazul Grecilor aceste valori se pot reduce la deviza „Grecii deasupra tuturor!”.

       Ca urmare, deşi Traco-Iliri şi alte neamuri găsite în zonă aveau superioritatea numerică, superioritate vechimii şi drepturile conferite de acestea, Grecii le-au putut cuceri pământurile cele mai mănoase ori cele mai potrivite intereselor greceşti.
În polisurile greceşti şi în teritoriile acestora Grecii nu avea, ca etnie, mai mult de 20-30% din populaţie. Aşezările majoritar greceşti erau extrem de rare şi, de obicei, foarte mici. Restul populaţiei, alcătuită din băştinaşii Traco-Iliri şi alţii, se afla sub o dominaţie strictă. Ceea ce ducea atât la folosirea destul de largă a limbii greceşti, cât şi la folosirea unor nume greceşti sau grecizate. Ca simplu exemplu, reamintim că Orfeu şi Dionisos, Europa, Paris, Priam şi alţii sunt Traci de origine, cu toate că sunt cunoscuţi lumii – ca urmare a dipolmaţiei greceşti amintită mai sus – doar pe filieră greacă.

 

       Această dominaţie grecească a avut mult succes în rândul unor nobili Traco-Iliri, care s-au lipit de grecism şi s-au grecizat într-o mare măsură. Cel mai celebru exemplu este Alexandru Macedon, un Traco-Ilir elenizat tipic. Atât de totală a fost înstrăinarea sa de neamul din care provenea genetic, încât a promovat cu fanatism elenismul oriunde a ajuns în campaniile sale.
La fel se întâmplă în Tracia Asiei Mici, în provincia Asia din Asia Mică, în Misia (din Turcia de azi), în Pont (idem), Bitinia (idem), Frigia (idem) unde populaţiile de origine tracică îşi văd conducătorii adoptând cultura, gândirea şi limba greacă, ba chiar şi nume greceşti, ajungând în timp la o grecizare totală.

       În acelaşi timp însă, în tot spaţiul dominat politic şi militar de Greci există şi o neîntreruptă rezistenţă în faţa grecizării.
Desigur, cei care iau parte la ea, cei care se opun deznaţionalizării, adoptării limbii, culturii şi numelor greceşti, sunt descrişi de către scriitorii elini nu doar drept „barbari”, ci chiar ca „neam de tâlhari”, „duşmani ai civilizaţiei” etc., etc.
Aceşti Traco-Iliri ce îşi păstrează tradiţiile, care resping şi hedonismul grecesc, şi idolatria formelor trupurilor şi alte asemenea „comori naţionale” ale Grecilor, vor găsi în Romani cei mai buni aliaţi.
Pentru că în dorinţa lor de a se întinde cât mai mult, Grecii nu doar că ajung în Peninsula Italia şi insulele italice, dar chiar pun stăpânire aici pe întinse teritorii, înfiinţând aşa-zisa „Grecie Mare„. Până când expansiunea lor se izbeşte de hotarele stăpânirii romane!

       În luptele care urmează Traco-Ilirii se implică la început puţin, apoi tot mai mult. Ramurile elenizate se alătură Grecilor, împotriva Romanilor. Desigur, ramurile anti-greceşti se aliază cu Romanii.
Împărţirea durează secole, răscoalele „greceşti” fiind adesea plătite cu sângele Tracilor elenizaţi, în vreme ce între ceilalţi Traco-Iliri şi Romani se sudează o frăţie tot mai puternică.
Vestirea Evangheliei în secolul I se face în limba latină în tot spaţiul anti-grecesc şi în limba greacă în celălalt. Despărţirea ia o nouă formă, elitele intelectuale din „Grecia Mică” şi Asia folosind limba greacă în cult, ţăranii şi ciobanii preferând latina.
Dominaţia celor din urmă, prin număr şi trăire este atât de categorică, încât Mitropolia Salonei (Solun, Sărună sau Tesalonic astăzi) este de limbă latină şi ţine simbolic de Roma vreme de peste 600 de ani.
Desigur, această apartenenţă era oarecum formală, Patriarhii Romei de atunci doar confirmând alegerea de către Sinodul Salonei a noului mitropolit. Dar avea o adâncă semnificaţie lingvistică şi etnică, marcând separarea de zona estică mixtă, latino-grecească la început, apoi greco-latină, apoi tiranic grecească, a Constantinopolului.

       Istoricilor greci de astăzi nu le place să recunoască faptul că în secolele I-VI prezenţa grecească europeană scădea vertiginos, inclusiv în spaţiul Greciei de astăzi.
Totuşi în secolele IV-V sunt esenţiale venirea la Roma a (Stră)Românilor din Dobrogea – precum Ioan Casian, Gherman şi alţii) – sau eforturile unor (Stră)Români din Ilira – ca Sfântul Ieronim, primul care traduce în întregime Biblia în latină – pentru menţinerea cunoaşterea limbii greceşti în atenţia lumii culte a Romei şi Galiei. Legătura între Orientul Grecizat şi Occidentul Latin este asigurată atunci de Străbunii noştri aflaţi în zona Constantinopolitană. Cei din zona pastorală a Mitropoliei Salonei – precum Sfântul Niceta de Remesiana – folosesc adesea doar limba latină (uneori doar pe cea vulgară). Chiar şi Sfântul Ieronim are o serie de greşeli de traducere care arată că şi-a însuşit Greaca doar ca pe o limbă străină. Ca să mergem şi mai devreme, Sfântul Constantin cel Mare, fiu de Traco-Ilir şi născut în Dacia sud-dunăreană, nu cunoaşte limba greacă până ce se chinuie să o înveţe ca limbă străină, „de cultură”, fără a ajunge vreodată să o cunoască prea bine.
Toate acestea – şi multe altele – atestă ceea ce mulţi vor să ignore: Linia Jirecek este o simplă legendă grecească. În secolele I-V d.Chr. folosirea limbii greceşti în Europa scade într-un crescendo continuu, ea dominând spaţiul Orientului Apropiat până provoacă răbufnirea naţionalismului local (din Egipt în Armenia), ca bază pe care va avansa apoi uşor invazia islamică.
Paradoxal, grecismul este salvat de Tracii Elenizaţi din Asia Mică, deveniţi în mare parte, în secolele II-III d.Chr., „greci adevăraţi” din punct de vedere cultural şi lingvistic.
În Europa însă, chiar în spaţiul Greciei de astăzi, Romanitatea domina categoric, iar Grecii erau o mică minoritate.

       Revenirea puternică a Grecilor în aceste locuri se va face pe fondul decăderii Imperiului Otoman, cu folosirea anti-ortodoxă, ento-filetistă, a puterii Patriarhiei de Constantinopol, cu deturnarea banilor daţi de Românii din nordul şi sudul Dunării pentru Locurile Sfinte şi multe abuzuri şi trădări.
În secolul al XVIII-lea Românii erau o covârşitoare majoritate din Insula Candia (Creta) şi până în centrul Macedoniei şi Epirului. De aici spre nord dominau etnic Macedo-Slavii şi, respectiv, Albanezii, dar fără ca Românii să lipsească din localităţile importante – având încă, de asemenea, şi satele lor.

       Grecii extremişti – inclusiv patriarhi de Constantinopol şi „sfinţi” precum Cosma Etolianul – organizează repetat vaste acţiuni anti-româneşti, inclusiv masacre.
Un Patriarh de Constantinopol plăteşte paşii turci să atace localităţile româneşti din Pind.
Gramuştea, Călăreţu, Siracu, Moscopolea sunt doar câteva dintre cele lovite de „dragostea frăţească şi părintească” a extremismului grecesc. Distrugerile sunt cumplite, zeci de mii de femei şi copii ucise de Islamişti (Turci şi Albanezi), alături de zeci de mii de bărbaţi morţi în lupte. Trecem repede peste aceste întâmplări – însă doar pentru că sperăm că vom reveni deosebi asupra lor.
Vom aduce aminte, totuşi, de campaniile lui Cosma Etolianul, cel declarat de etno-filetişii greci ca „întocmai cu Apostolii”, deşi nu a convertit pe nimeni la Ortodoxie. „Meritul” lui, pentru care va primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, este acela că a făcut 100 (o sută) de aşezări româneşti să treacă la limba şi naţiunea grecească! Adică „sfinţenia” lui vine din aceea că mergând prin satele şi oraşele româneşti spunea că „Dumnezeu vorbeşte româna doar cu Satana”, că „Dumnezeu ascultă rugăciunile doar în greacă” şi că „cine se roagă şi vorbeşte în română este blestemat”… Mai mult, a dat public anatemei, inclusiv în scris, semând cu mâna lui, pe cei care ar îndrăzni să se roage sau să slujească în limba română! Pentru a forţa această deznaţionalizare a Românilor – dar şi a Slavilor şi Albanezilor ortodocşi din aceeaşi zonă – Cosma se va implica în politica turcească, ajungând să fie prins între luptele dintre paşii turci şi ucis de unul dintre aceştia. Dar politica lui etno-filetistă va fi dusă mai departe de mulţi clerici greci, ba chiar şi de Români deznaţionalizaţi care împlinesc provebul „strigoiu’ întâi din neam mănâncă”. Un exemplu sunt bieţii Români din tribul Sărăcăcianilor, a căror ramură sedentară a fost distrusă de prigoane¹ şi a căror ramură nomadă a fost grecizată. Aceştia au fost adesea folosiţi de Greci împotriva celorlalţi Români sudici deoarece în afară de stricarea puternică a limbii, adânc grecizată, şi de convingerea că sunt Greci, ei au păstrat felul de viaţă al Românilor de acolo în foarte multe puncte.

Romanii Sudici la inceputul secolului XXŢinuturi majoritar româneşti în sud, în jur de 1912, după cca. 150 de ani de deznaţionalizare forţată grecească şi slavă

       După acest lanţ de masacre şi deznaţionalizări, foarte pe scurt înfăţişate, care este, totuşi, numărul Românilor sudici în secolul la XIX-lea?
O să ne oprim aici la câteva cifre date de oameni care s-au informat extrem de serios – adesea personal, ori prin surse militare şi alte surse de încredere.
Astfel, la 1814, Colonelul Martin Leake (britanic) numără 500 (cinci sute) de comune româneşti, având cel puţin 1.000 (o mie) de locuitori fiecare. Ceea ce dă un total de peste 500.000 de Români în sudul Epirului, Tesalia şi ţinuturile sudice. Aici nu intră Românii din cea mai mare parte a Macedoniei, nordul Epirului, Muntenegru, Kosovo etc.
Rizos Rangabe dă în 1856 doar pentru Românii din Grecia un număr de 600.000 de suflete. În vremea aceea Grecia nu stăpânea Epirul
În 1875 francezul M. E. Picot (Emile Picot) numără cca. 1.200.000 de Români, dar include aici şi pe Românii din Rodopi şi alte părţi ale Traciei.
După Colmar Freiherr von der Goltz Paşa, în jurul anului 1900, Aromânii ar fi peste 800.000.
Repetăm, acestea sunt câteva cifre care vin după un masacrele şi deznaţionalizarea din secolul al XVIII-lea şi pe fondul deznaţionalizării masive şi masacrelor din secolul al XIX-lea.

       Pe la 1948 Evanghel Averoff, celebru scriitor şi politician grec născut în Tricala, estima la 400.000 numărul Românilor încă existenţi în Grecia. (Aceştia avuseseră o vreme un stat autonom în zona controlată de Italieni a Greciei şi erau foarte rău priviţi de autorităţile greceşti din epocă.)
Numărul actual al Românilor din Grecia este imposibil de estimat. În continuare Grecia nu recunoaşte existenţa niciunei minorităţi naţionale, declarând automat „Greci” pe toţi cetăţenii.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Sărăcăcianii din perioada interbelică atribuiau trecerea la nomadism prigoanelor din secolul al XVIII-lea care le-ar fi distrus vechile aşezări. Th. Capidan consideră că este vorba despre mai vechea invazie Albaneză în Epir, sau poate chiar de venirea Otomanilor, transferate folcloric în timpul marilor nenorociri din secolul amintit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: