Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

27, martie, 202028, martie, 2020 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia. Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura sciticÄ 001.png Felurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia?

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului?

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană.

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc.

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie.

Costantin_nord-limes_png - c — Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani.

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim.

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică? Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul?

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula.

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem.

Mihai-Andrei Aldea

* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Străbunii uitați. Cei dinainte de noi (IV)

12, aprilie, 201827, mai, 2026 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Legenda obișnuită spune că Românii ar fi urmașii Dacilor și Romanilor. Dacă prin „daci” înțelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice și sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire și scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpați până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celții) și Scito-Sarmații au format, prin plămada Romană creștină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitați aproape cu totul, ignorați, disprețuiți. Ruptura între Românii de astăzi și înaintași este în foarte mare parte pricina scăderii și nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puțin din ceea ce au fost – și din ceea ce ne-au lăsat moștenire – Celţii (Galii), Romanii și Traco-Ilirii. Acum încheiem șirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitații și atât de fascinanții Scito-Sarmați.

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintim faptul că au fost o populație indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migrație kurgan.

Întinderea Scito-Sarmaților a fost uriașă. Din mijlocul Chinei de astăzi și până în Panonia (în actuala Ungarie) și dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înființat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieții de zi cu zi. Dragostea Românului față de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moștenire scitică. Se spune că și legenda centaurilor vine tot de la Sciți, pentru că aceștia trăiau atât de mult pe cal încât unele populații sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Și dacă această imagine a Scitului călare este firească și bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuși, cel puțin părtinitoare.

Pe de-o parte, pășunile de deal sau munte, ca și podișurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de prețuite de Scito-Sarmați.

Pe de altă parte, din Carpați până în Altai și dincolo de aceștia, până departe în Răsărit, șiruri de păduri și codri se ramificau, împletindu-se cu bălțile și zăvoaiele de pe malurile apelor mici și mari, dar și cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciților, Sciții Pădureni, o „infanterie călare” a Antichității.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica și alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ținutul Berladnicilor).

Bârladul se află așezat într-un loc în care pădurile și pășunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte și Apus, celelalte către Miazăzi și Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, și a celor de stepă către cele codrene.

Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaților Alani, din nordul Caucazului (Alania), și cu acea Alanie nouă din Carpați – ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ținutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpați după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate și faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China și Europa, Alania dinspre Carpați luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.

În sfârșit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieșii, a înființat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman și parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciții – sau ai Zeului Focului – Sarmații – şi ai altor divinități (Scito-Sarmații erau politeiști), fie, mai târziu, creștini, Scito-Sarmații au fost o prezență dinamică în zona etnogenezei și istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele mențiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmații au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- și Stră- Români și de Români vreme de peste două mii de ani!

Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt tratați cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezența lor în Dacia, Sciția Mică și Panonia, precum și implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Și totuși Scito-Sarmații au avut o cultură uluitoare.

Nu doar că ei au creat prima civilizație de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.

Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alții. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, și două brațe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusință, este foarte greu de realizat bine chiar și în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaș direct al său.)

Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum și varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităților de „catafracți” (la care și calul și cavalerul erau îmbrăcați în armură cu solzi ori benzi din metal).

Dar tot Scito-Sarmații au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa și Asia, o legătură foarte puțin înțeleasă și pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă și contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale și al mărilor Caspică și Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înțelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulți cei care nici măcar nu știu de existența lor…)

Tot Scito-Sarmații au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar și o metalurgie a aurului de o iscusință aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumusețe, simț artistic și rafinament ce pare pur și simplu ireal. Spadele scitice – akinakes (achinaches) – au combinat măiestria artistică și eficiența în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. și la nașterea formelor de spade și săbii din Europa Medievală.

Se pare că Scito-Sarmații au un rol important în mișcările Tracilor înspre Sud și Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atrași de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăși către Asia, pe urmele Strămoșilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmați și Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar și în teritoriile dintre Armenia și această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmații apar undeva în secolele XI-X î.Chr. Mulți se așează în ținuturile cu pășuni, zăvoaie, lacuri și bălți dintre Prut și Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinați către pescuit și piraterie. Unii trec Dunărea și colțul de nord-est al Moesiei în care se așează primește denumirea de Sciția Mică, spre deosebire de Sciția Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârșii trec munții și se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave și Mureș. Mai târziu alții, numiți Iașii sau Ieşii Metanaști (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, așezându-se între Carpați și Dunăre, într-o țară cu inima pe Tisa.

Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii și Goții, mergând alături de ei până în Spania și Africa.

Întâlnirea dintre Romani și Scito-Sarmați are loc la început prin schimburi comerciale și zvonuri, întâi intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia și Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unități romane auxiliare sunt formate din Sciți. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc și întâlnirea dintre Sarmații Iazigi și Romani, care se încheie cu o alianță ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuși neașteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmați intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce amintește de Scito-Sarmați este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius și despre care se presupune că și-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciții – în Răsărit, în Partia (nordul Iranului de azi), dar și la Dunăre.

Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – și în primul rând de către Daci -, ci și de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unități romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciții sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu și epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită și naște multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciții din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar și de pasăre – și, bineînțeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea și, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmați, alături de multe alte arme – de la sulițe la arcul cu săgeți, de la pumnale la spade. Prezența biciului de luptă în vechile arte marțiale românești poate fi pusă în legătură cu moștenirea scitică.

În imaginile de pe armele și vasele scitice regăsim vietăți obișnuite – precum cerbul, peștii, mistrețul, corbul, bineînțeles, calul etc. – dar și fantastice. Aici intră și amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăți fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinații neașteptate.

Încălțămintea Scito-Sarmaților variază de la opincile cele mai obișnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuințele purtătorului.

Scuturile cele mai des întâlnite la Sciți și Sarmați au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipsește o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în același timp cu sulițele.

Orașele Scito-Sarmaților sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea știe – sau crede că știe – că acești oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotație – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoții (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau și observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfățișează pe aceștia ca Parți (o populație traco-scito-persană, adesea și incorect confundată cu Perșii).

Limba Scito-Sarmaților este un mister.

Osetinii sunt cei mai direcți urmași ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmați, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influență din partea substratului hicsos, în vreme ce influențele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).

La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu știe dacă ceilalți Sarmați vorbeau aceeași limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciții vorbeau aceeași limbă cu Sarmații sau unele înrudite. Deci nu se știe nici măcar Scito-Sarmații vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriașă a Scito-Sarmaților face extrem de grea cercetarea și prezentarea lor. Populația jat (se pronunță „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan și India se revendică și astăzi ca urmașă a Sciților denumiți Massageți sau Geți în Antichitate. Denumirea de „Geți” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deși poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populații erau înrudite). Mai mult, există și ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică și zona dintre Caspică și Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moștenirea Scito-Sarmaților este revendicată însă și de Tuvani, ca și de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar și de ramuri slave – de către unii Ruși, Ucraineni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare și țări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuși pretind – adesea cu mare virulență – că sunt „adevărații urmași ai Sciților (și/sau Sarmaților)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre acești urmași ai Scito-Sarmaților sunt vorbitori de limbi așa-numite iraniene, alții sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alții aparțin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînțeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciți – și Sarmați – drept „grup de populații”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existența unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci și Sciți în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciția Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat științific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informații, combinat cu nenumăratele revendicări și puncte de vedere – unele romantice, altele șovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări și viziuni asupra Scito-Sarmaților.

Bineînțeles, cel mai înțelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare și să se evite speculațiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?

Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciți și Sarmați era în centrarea religiei, la Sciți pe pământ și Zeul Pământului, la Sarmați pe foc și Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoțit invazia Vizigoților și Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici și o contaminare cu limba greacă, vorbită în localitățile comerciale din sudul Sciției Mari (de la Histria și Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciți”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinții Sciților – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcați cu zale măiestru făurite din oțel și aur, înarmați cu arme de mare frumusețe, având cunoștințe magice foarte puțin înțelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existența practicilor magice la Scito-Sarmați este extrem de bine documentată și făcea parte din viața de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculație, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaților cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciții Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciții Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice și magice superioare „oamenilor obișnuiți” (aka „vechilor Germani”). Influența binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populațiilor germanice și baltice ar îndreptăți, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciților este oglindit în imaginea germanică a Alfarilor și ar fi devenit, conform acestor speculații, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura și mitologia ce a dominat zona nord-germanică și scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaștere a tainelor lumii și a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciții. La fel prezența corbilor ca totem la mulți Sciți – alături de cerb și, bineînțeles, balaur, dar nu numai. La fel și faptul că femeile Sciților – și cu atât mai mult ale Sarmaților – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente față de grupurile de războinici sciți (de unde și legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spațiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se așezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel și faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor și unele capete de dragoni făurite de Sciți (cu multe secole înainte de apariția Vikingilor). Etc., etc.

Este o speculație frumoasă, atractivă, după cum se poate ușor vedea. Și este greu de acceptat pentru un om obișnuit că este, totuși, o speculație, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înșelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculație. Influențele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidențe izvorâte din asemănările firești dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiații sau apartenențe etnice. Prin urmare, din punct de vedere științific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduși răutăcioși – inspirați din eroii și prinții (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaților? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.

Și, trebuie să recunoaștem, Scito-Sarmații sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei și scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciția Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală și India, până la uluitoarele creații ale artizanilor sciți, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginația celui care se apleacă asupra acestei populații.

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmații, Celții și Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă și meșteșuguri, cu bune și rele. Dacă citiți materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veți putea scăpa de prejudecățile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei.
Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puțin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenție de a înfățișa tot ceea ce au făcut și au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism și respect.

Păstrăm ceva din moștenirea lor, din sufletul lor. Și din cele bune, și din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Și să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun și frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii)

Către partea I (Celţii)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă