Etichetă: Iliri

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia.  Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura scitică 001.pngFelurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia? 

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului? 

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană. 

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc. 

scythians
Sciţii în Europa

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie. 

Costantin_nord-limes_png - c
Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.  
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să  îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani. 

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim. 

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică?  Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul? 

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula. 

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi  era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem. 

Mihai-Andrei Aldea

* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a  dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

– Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
– Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
– Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
– Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
– Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
– Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
– Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
„Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la Perşi, Mesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

„Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stau lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

„ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.”3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

„Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă