Prostia care smintește. Confuzia între originea cuvântului și originea noțiunii

Am amintit și altădată despre greșeala abisală de a confunda originea unui cuvânt cu originea noțiunii.
Pentru că un cuvânt poate să fie mult mai nou decât noțiunea în cauză în viața aceluiași popor.

Nu e clar?

Să luăm un barbarism tipic pentru creolo-româna contemporană: șoping (indiferent cum este scris, deși în română, academic, ar trebui scris cum se pronunță – aici însă ne izbim de snobismul rasist care siluiește limba română și limbile academice).

De ce îl numesc barbarism tipic?
Pentru că încalcă toate legile neologismului sănătos, natural.

Astfel, el nu este adoptat pentru o noțiune care nu exista în limba română.
Adopții corecte de acest fel sunt, de pildă, radar, radio, telefon, televizor etc. Pentru care doar un om foarte lipsit de discernământ ar avea ceva de reproșat.

Dimpotrivă, șoping este adoptat din snobism rasist. Adică pentru că unora li se pare mai ”cool”, adică mai grozavă, limba engleză decât limba română, pentru că sunt rasiști și snobi.
Cine nu crede că am dreptate poate consulta definiția oficială a rasismului a Consiliului Europei (click pentru accesare), care include orice discriminare puternică și sistemică față de un grup etnic sau religios pentru simpla apartenență la acel grup. Astfel, se include la rasism și antisemitismul, adică discriminarea puternică și sistematică față de Evrei. Consiliul Europei recunoaște faptul că rasele sunt mituri (adevăr pentru care, slavă lui Dumnezeu, am avut eu însumi parte de persecuții)1. Dar, arată foarte corect, asta nu înseamnă că noțiunea de rasism este și ea mitică sau ireală. Dimpotrivă, este o realitate foarte concretă.
Desigur, Consiliul Europei ignoră rasismul antiromânesc. Asta și din pricina faptul că Românii ar trebui să potopească acest consiliu cu plângeri împotriva persecuțiilor maghiare, sârbe, rusești, ucrainene, grecești etc., dar nici vorbă de acest lucru.
Românii – și statul zis român – ar trebui să ceară despăgubiri reale, nu bătăile de joc ce au fost, pentru genocidurile desfășurate de Ungaria și partidele maghiare în Transilvania, Crișana, Maramureș – atât împotriva Românilor, cât și împotriva altor etnii locale2. Raul Șorban, Dumnezeu să-l odihnească, a avut multe de spus pe temă, dar nu a fost ascultat.
Românii – și statul zis român – ar trebui să facă mii de plângeri și acțiuni împotriva genocidurilor bulgare împotriva Românilor; de la cele din Dicia (Dobrogea) interbelică sau din Primul Război Mondial3 și până la cel actual.

Dar mă opresc aici, fără a mai descrie acțiuni genocidare anti-românești ale altor națiuni.
Ar trebui să fie destul pentru ca cititorul să iasă din irealitatea virtuală și să dea piept cu un modest tablou al realității plină de suferință a Istoriei Românilor.
Esențial este că, după Consiliul Europei, UNESCO, ONU și alte structuri similare – în care Republica România este parte – tratarea cu dispreț a culturii și limbii române este rasism.

Un rasism la care foarte mulți cetățeni aderă puternic, de multe ori cu patos. Construind uriașe discursuri – monolog polifonic, după cum bine spunea Sfântul Nicolae Steinhardt – prin care să își îndreptățească rasismul, să ”dovedească” inferioritatea nativă și istorică a Românilor.

Acesta (rasismul) este sistemul cultural ce determină ”englezirea” limbii române, așa cum a determinat în trecut ”franțuzirea” sau ”nemțirea”.
De aici și adoptarea șopingului sau altor barbarisme similare.

Acum să ne întoarcem însă la exemplu: șoping (shopping sau shoping4) este un cuvânt englezesc, intrat în uz la engleziții din anii ’80 ai secolului trecut.
Desigur, feluriți snobi anglofili l-au folosit și anterior, dar minoritar.
Însă, fie că îi dăm ca dată de intrare anul 1980, anul 1960 sau chiar anul 1800, este absurd să crezi că până atunci Românii nu au mers la cumpărături!

Deci originea unui cuvânt NU indică originea noțiunii, fenomenului sau obiectului descris la vorbitorii limbii de care aparține cuvântul!

Dimpotrivă, rareori cuvântul are o vechime semnificativă comparativ cu noțiunea.

De exemplu, a cumpăra sau a face cumpărături sunt expresii latine, chiar dacă și-au schimbat sonoritatea. Însă este bineștiut că Tracii au făcut comerț, deci implicit cumpărături, înainte de a deveni parte a culturii romane.
Mai mult, descoperirile arheologice pre-indo-europene atestă foarte clar existența negoțului chiar pe distanțe neașteptat de mari pentru vremea respectivă.
Cum spuneau la a cumpăra sau a face cumpărături doamnele și domnișoarele de acum 10,000 de ani de pe teritoriul nostru? Nu știm, dar știm cu siguranță că altfel decât Romanii și Românii – câteva exemple în nota5.

Am explicat acest lucru, cândva, pentru hulitul cuvânt sarma, declarat – cu o adâncă lipsă de logică și spirit științific – drept ”turcesc”. De aici rasiștii trăgând ”geniala” concluzie că ”sarmalele au fost aduse de Turci” (click pentru accesare). Asta deși numele sarma este inițial regional – și extins prin impunerea limbii literare în dauna idiomurilor locale. Asta deși numele alimentului în diferite regiuni sunt: brozbuțe, curechi umpluți, foi (de varză/viță de vie), găluște, perișoare, perne, puicuțe etc. Dintre 13 denumiri înregistrate de noi pentru alimentul în cauză șapte sunt de origine latină, unul probabil traco-ilir, apoi două latino-slave sau latino-slavo-germane, una slavo-germană, una slavă și, evident, sarma.
TOATE denumirile în afară de sarma fiind ignorate de rasiștii care urlă, împreună cu invadatorii otomani, ”sarmalele sunt turcești”. De parcă Turcii mănâncă porc!

Asemenea absurdități rasiste bântuie cultura română, fie aceasta de stradă sau livrescă.

Se vaită unii, cu gingășie rasistă, că „nu avem nimic românesc în așa-zisa bucătărie românească”. ”Explicația” fiind faptul amintit:

greșeala abisală de a confunda originea unui cuvânt cu originea noțiunii.

Dar, va protesta cineva – rănit la inimioară de asprimea unui text incomparabil mai blând decât suferințele produse de rasismul anti-românesc –, de ce ar fi o asemenea greșeală, fie și abisală, rasism?
Până la urmă este o confuzie, nu?

Răspunsul este simplu: aceeași oameni care adoptă cu hărnicie orice afirmație/acuzație de tipul ”ciorbele nu sunt românești, sunt turcești” refuză orice viziune similară la alte popoare.
De exemplu, ciorbă nu este turcesc la origine, ci persan.
Asta nu înseamnă că Turcii nu au avut zeamă acră (fiertură acră) până la preluarea cuvântului în cauză.
De fapt, ca să fim cinstiți, ciorbă nu este la origine persan, ci part; fiind preluat de Perși de la Parți. Ceea ce nu înseamnă că până atunci Persanii nu au avut acel fel de mâncare.
Toate aceste lucruri sunt ușor de aflat astăzi. Dar niciunul dintre rasiștii care anulează bucătăria românească pentru (unele) cuvinte de origine străină nu este interesat de ele. Pentru că interesul este denigrarea sistemică și sistematică a culturii române, mai ales populară, a limbii române, a istoriei Românilor, a Românilor ca etnie.

Vedem astfel că în spatele confuziei între originea cuvântului și originea noțiunii, la foarte multe persoane stă rasismul anti-românesc.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. A se vedea șirul de eseuri de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Cultura Violenței. Un nou rasism, I-IV, 2019 (începând cu prima parte, click pentru accesare). ↩︎
  2. Pentru a nu copleși cititorul, oferim câteva dintre lucrările fundamentale pe temă, lucrări cu un număr foarte mare de izvoare pentru fiecare dintre evenimentele descrise.
    Lucrări generale:
    Istoria Bisericii Ortodoxe Române, de Mircea Păcurariu; A History of Roumanians: From Roman Times to the Completion of Unity, de R. W. Seton-Watson, 1934; Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, de Ștefan Pascu, 1971-1989; Istoria Transilvaniei, vol. I-III, de Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan și Thomas Nägler, 2003-2008; Istoria Transilvaniei, de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, 2016; Formarea națiunii române, de Ștefan Pascu, 1967; Istoria României: Transilvania, vol. I, coord. Ioan-Aurel Pop, 1997; Ungurii despre români: Nașterea unei imagini etnice, de Melinda și Sorin Mitu, 2014.
    Lucrări privind maghiarizarea ca fenomen: Notițe despre întâmplările contemporane, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1913; Date privitoare la maghiarizarea românilor, de G. Popa Lisseanu, 1937; The Hungarian Policy of Magyarization in Transylvania: 1867-1918, de Gelu Neamțu și Nicolae Cordoș, 1994; Românii mureșeni în fața deznaționalizării maghiare, de Aurel Holrică, 1996 (lucrarea atestă excepțional, prin documente școlare, parohiale, ale administrațiilor locale etc. un proces de maghiarizare ce urmează foarte strict regulile descrise de Huszar Antal – a se vedea mai jos; subliniem că în 1996 lucrarea secretă a lui Huszar Antal – Ungur de origine română! – era necunoscută până și în Ungaria, cu excepția anumitor persoane, cu atât mai mult în România; ceea ce face din lucrarea lui Aurel Holrică o confirmare categorică a genocidului sistematic anti-românesc al Ungariei); Transilvania prigonită de unguri, de Ioan N. Ciolan, 1997; National Identity of Romanians in Transylvania, de Sorin Mitu, 2001; Studies on the Romanian Political Elite from Transylvania and Hungary (1861-1918), de Ovidiu Iudean și Alexandru Onojescu, 2012
    Pentru antebelic și Marea Unire:
    A se vedea Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Nicolae Iorga, 1906; Istoria Românilor, vol. VII-X, Nicolae Iorga, 1936-1939; Destrămarea monarhiei austro-ungare, 1900-1918, de Ștefan Pascu, 1964; Mișcarea românească din Transilvania: 1900-1914, de Liviu Maior, 1986; Istoria unirii românilor, de Ioan Lupaș, 1937; Istoria Românilor din Dacia Superioară, de Alexandru Papiu Ilarian, 1852; Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgărașului dimpreună cu documente istorice, vol. I-IV, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1904-1907; Date istorice privitoare la familiile nobile române…, vol. I-II, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1892 și 1895.
    Pentru interbelic și mai ales Al Doilea Război Mondial:
    Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei (1940-1944), coord. Mihai Fătu, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, 1985; Invazia horthystă în Transilvania – 1940, de Raul Șorban (drept între popoare!!!), 2004; Chestiunea maghiară, de Raul Șorban, 2001; Invazia de stafii, de Raul Șorban, 2003; Nu te lăsa învins!, de Raul Șorban, 1996 etc.; Administrația militară horthystă în Nord-Vestul României, septembrie-noiembrie 1940, de Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Pușcaș, 1988. A se vedea și Ardealul frânt în două!, de Sf. Dumitru Stăniloaie, 2011.
    Pentru 1780-1849 o sinteză foarte utilă este The Rumanian National Movement in Transylvania, 1780-1849, de Keith Hitchins, 1977; pentru o epocă următoare (cu un gol de 21, umplut în bună parte prin referințe la cele două decenii) A Nation Affirmed: The Romanian National Movement in Transylvania, 1860-1914, de același autor, 1999; În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Nicolae Iorga, 1991.
    O lucrare MAGHIARĂ esențială:
    A Magyarországi Románok, de Huszár Antal, 1907; se găsește online în format pdf, cu toate cele 953 de pagini ale ediției secrete. Pentru cine nu știe maghiară, titlul tradus în română este Despre Românii din Ungaria (deși poate fi citit și Despre Maghiarizarea Românilor, pentru că în realitate aceasta este tema cărții). Este lucrarea unui extremist ungur pentru care maghiarizarea Românilor este un țel suprem. Cartea s-a dorit secretă (25 de exemplare destinate exclusiv unor grofi și funcționari unguri de rang înalt) deoarece este de o răutate diabolică. Principala unealtă pentru maghiarizare a fost Catolicismul, în primul rând în forma Greco-Catolicismului de la Blaj – prima etapă în maghiarizarea Românilor era trecerea la Greco-Catolicism, urmată de schimbarea numelor și catolicizare. Numirea preoților unguri în localitățile greco-catolice și catolice românești îi forța pe Români să folosească tot mai mult limba ungară. Este doar un exemplu între multe.
    O lucrare SECUIASCĂ esențială:
    A Szekelyfold leirasa tortenelmi, regeszeti termeszetrajz a nepismei szempontbol, de Orban Balasz, 1871 (poate fi găsită online în format pdf). Este o lucrare de cca. 740 de pagini reprezentând cercetările și concluziile lui Orban Balasz după ce a vizitat personal între 1862 și 1868 cca. 500 de comune locuite de Secui, Români Secuizați și Români. Documentul prezintă atât fenomenul maghiarizării forțate a Secuilor, cât și a Românilor. Spre deosebire de zilele noastre, când Secuii se cred Unguri – iar cetățenii Ungariei îi consideră ”Țigani” (ca și cum asta ar fi o insultă) – până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Secuii și Românii erau frați. De fapt, singurii frați pentru amândouă popoarele.
    O sinteză a problemelor în materialul Evoluția secuizării românilor din Arcul Carpatic. Acțiuni de maghiarizare a românilor din Transilvania, 10/02/202, pe site-ul Cer și pământ românesc (click pentru accesare).
    O lucrare scurtă, sintetică, a marelui om și cărturar Raul Șorban: Fantasma Imperiului Ungar și Casa Europei, 1990.

    Evident, sunt mii și mii de cărți, colecții de documente, studii, eseuri, mărturii audio și audio-video, acte juridice (inclusiv simulacrele de procese făcute câtorva dintre Ungurii genocidari) etc. Deoarece nu cităm din lucrările oferite, nu le-am prezentat în forma academică, mai ales că sunt ușor de găsit cu datele oferite. ↩︎
  3. A se vedea 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, care include și câteva mărturii privind bestialitățile aproape de nedescris ale Bulgarilor și Turcilor asupra Românilor în epoca amintită. A se vedea Evaluările lui Marin Ionescu-Dobrogianu privind ocupația bulgară în județul Tulcea (1916-1918), de Valentin Ciorbea și Luminița Stelian (de altfel Valentin Ciorbea, respectiv Lumința Stelian au și alte materiale pe temă). A se vedea Administrația românească în Cadrilater (1913-1940), de Constantin Tudor. Ori Cadrilaterul (1913-1940): Dobrogea de Sud – Istoria unui teritoriu pierdut, de Florian Bichir, 2025. Sau Cadrilaterul. Ideologie cominternistă și iredentism bulgar, 1919-1940, de Dan Cătănuș, 2001 etc. ↩︎
  4. Așa apare în unele dicționare de neologisme. ↩︎
  5. În euskera (bască) a cumpăra este erosteko; basca fiind ultima limbă pre-indo-europeană rămasă în Europa. În georgiană (gruzină) a cumpăra este q’idva (ყიდვა). În abhază este aahəara. În osetină, cea mai scito-sarmată limbă modernă, a cumpăra este aelxeanân (cu ae legate ca o singură literă) sau ælxænyn (aproximativ; în grafie slavonă ӕлхӕнын, dar acel ы este descris în unele lucrări ca având aceeași sonoritate cu î, iar în altele fiind între î și ă, mai aproape de î). În armeană, cea mai apropiată limbă de idiomurile tracice cunoscută astăzi, a cumpăra este gnel (գնել). În albaneză, socotită cea mai ilirică limbă cunoscută, a cumpăra este bleră (blerë). Etc. După cum se poate vedea, deosebirile sunt enorme. ↩︎

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. IV. Nătărău

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)

În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.

În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de

prost = om fără minte, fără judecată.

Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.

Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!

Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.

Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.

La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.

Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.

Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.

Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.

Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.

Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.

Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.

(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Ca sărac, prostul era la nivelul minim social la care omul se putea întreține și singur (relativ). Era aici o mare deosebire între prost și rob, ultimul fiind omul atât de sărac încât depindea de alții – și de averea acestora – spre a pune o pâine pe masă. De aici și expresia robul/roaba lui Dumnezeu, prin care se definea dependența ființială a omului de Dumnezeu – fără de care omul nu există – dar și recunoașterea, primirea sau asumarea acestei relații. ↩︎
  2. În trecut trași la răspundere pentru nemulțumirile – întemeiate sau neîntemeiate – ale cadrelor didactice sau, impersonal, ale școlii, față de purtarea ori rezultatele copiilor. Astăzi manipulați de clasa politică – inclusiv prin intelectualii de curte și alte hahalere – împotriva cadrelor didactice. Această ultimă strategie educațională, deși poate părea că pune pe umerii cadrelor didactice toată răspunderea, în fapt produce disiparea răspunderii până la dispariție: singura soluție reală a cadrelor didactice – față de presiunea adusă de această practică – este ascunderea în fața politicilor educaționale și didactice oficiale. Adică ascunderea în spatele conformității și conformismului cu clasa politică, ce devine răspunzătoare teoretic, deși nu și practic. ↩︎

Mitul mitologiilor populare românești

Mitul mitologiilor populare românești

Mă roagă un prieten să fac ”un material pe blog despre Cosmogonia Românească populară”.
Deoarece am mai scris – și grăit – pe subiect, încep cu esența:

”Cosmogonie românească” există doar

1. În cultura livrescă (zis) românească, unde are felurite forme și autori cunoscuți (deci nu este populară).
2. În fanteziile și născocirile puse de unii intelectuali pe seama poporului
(ceea ce ține tot de cultura livrescă, de fapt, putându-se încadra, după caz, la falsurile patriotice, la falsurile motivate politic ).

Popular, cosmogonia creștin-ortodoxă este singura acceptată la Români.
Doar că acest adevăr nu convine, fie din patriotism incorect, fie din fanatism politic.

Din prima categorie fac parte autori care s-au străduit exagerat să dovedească vechimea și continuitatea românească.
Și, pentru a atinge acest scop, au crezut că merită să apeleze la ceea ce s-a numit, poate prea îngăduitor, falsuri patriotice.
Ele există la mai toate popoarele lumii, nu doar la Români. Dar pretutindeni ele au făcut mai mult rău decât bine. Printre altele, pentru că au răspândit imoralitatea drept metodă de lucru pentru istorie sau etnologie. Dar mai ales pentru faptul că au devenit argumente pentru a se pune la îndoială faptele istorice și etnologice, oricât de clar dovedite.

Un exemplu celebru este mitul livresc al ”Dochiei”, a lui Asachi: acesta a asemănat superficial numele Babei Dochia cu acela al Daciei și a născocit o basnă (o poveste evident mincinoasă) despre o fiică ”Dochia” a lui Decebal care ar fi fugit pe Ceahlău de Traian și ar fi devenit stană de piatră.
Și astăzi această creație a lui Gheorghe Asachi este preluată de unii drept ”creație populară”. Cu toate că este dovedit absolut clar faptul că ”mitul Dochiei și al lui Traian” este un fals patriotic, este născocirea lui Asachi pusă pe seama poporului.
Și astăzi sunt autori străini care, ignorând intenționat cazurile similare din propria istorie, folosesc falsul patriotic al lui Asachi pentru a declara toată istoria și cultura Românilor drept „născociri târzii ale unor intelectuali”.

Alte falsificări au fost născute de aderențe politice fanatice.
Un exemplu clasic este opera lui Mihai Roller, o masivă falsificare a istoriei și culturii Românilor din aderența oarbă la Stalinism.
La fel este și vestita lucrare Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu, o lucrare cerută de Partid și livrată cu râvnă comunistă de nomenclaturistul în cauză1.

După cum arăta Giuseppe Cocchiara, programatismul ideologic al secolelor XVIII-XIX a impus modificarea folclorului cules. Modificarea s-a făcut atât prin ceea ce s-a cules (de exemplu fiind ignorate toate formele direct și clar creștine), cât și prin alterarea materialului cules („cizelare” fiind unul dintre termenii folosiți, „mici corecturi” fiind una dintre expresiile preferate etc.). Alterarea s-a făcut atât involuntar (prin limitele tehnice ale vremii, prin subiectivismul culegătorilor sau, dimpotrivă, al surselor etc.) cât și – foarte mult! – intenționat.

Revin la exemplul dat de același G. Cocchiara în privința renumitei Kalevala. Aceasta din urmă este o realizare literară a unui medic, Lönnrot. Acesta a adunat mai multe creații populare finlandeze, apoi le-a „finisat” și asamblat – prin bucăți compuse de el – într-o „saga” pe care a numit-o Kalevala. Problema este că opera lui Lönnrot nu este creație populară! Deși a fost pretinsă ca atare, iar mulți până și astăzi o cred așa. Kalevala este o creație cultă, de inspirație populară.
Giuseppe Cocchiara folosește aici un exemplu excepțional: al asamblării unui vas nou din cioburile mai multor vase preistorice. Vasul format, chiar dacă folosește cioburile antice, este un vas nou, nu un vas care a existat în trecut.

La fel sunt și feluritele – și contradictoriile – „cosmogonii populare” atribuite Românilor, dar inexistente în popor.
Sunt creații livrești, de inspirație (parțial) folcloristică, ale unor autori cu educație livrescă – de la Pamfile sau Romulus Vulcănescu la Marcel Olinescu. Multe dintre ele de reală valoare literară.
Însă nu reprezintă în niciun fel realitatea folcloristică românească adevărată. Și sunt imorale tocmai prin pretenția că reprezintă inexistente – atenție! – „mitologii românești”.

Și ajungem aici la o problemă pe care niciunul dintre iubitorii sau adoratorii de „mitologie populară românească” nu vrea să o vadă: contradicția între descrierile imaginarei „mitologii românești”.
Adesea fiind contradicții interne și radicale, dar cu atât mai mult între variantele prezentate.
Însă cea mai mare problemă este aceea a contradicției cu realitatea, a opoziției cu adevărul.

Voi pleca de la un caz celebru și deosebit de fals întipărit în mentalul colectiv: Dragobetele.
Dragobetele este un obicei bulgăresc, fără nicio legătură cu tradiția românească – și mai ales fără nicio legătură cu tradiția românească veche. Acestea sunt fapte comune în etnologia românească.
Dar…
În secolul al XVIII-lea Muntenia și Oltenia au primit Bulgarii fugiți din sudul Dunării de „binele” Islamului Otoman. Unul dintre efecte a fost preluarea unor elemente culturale sau lingvistice. Nu doar de către Bulgarii veniți aici de la Români, ci și de către Români de la Bulgari.
Astfel, în câteva sate românești apropiate de Dunăre, unele familii, fie mixte, fie foarte apropiate de cele ale imigranților bulgari, au preluat (și) obiceiul bulgăresc numit Dragobete în secolul al XIX-lea.
Etnologic, situația este clară: obicei tradițional bulgăresc preluat local. Doar că pentru creatorii de mitologii pretins românești a fost altceva!
În lipsa oricărui pretext popular românesc pentru vreo ”zeitate erotică” ce ar fi putut fi atribuită imaginarului ”panteon păgân pre-creștin”, unii au declarat Dragobetele ca românesc, ba chiar dacic, ba chiar zeu al iubirii etc.

Științific, demersul este dincolo de ridicol, frizând escrocheria.
Dar, ca multe altele similare, este susținut de felurite grupări politice (a se vedea, din nou, lucrările pe temă ale lui Giuseppe Cocchiara pentru lămurirea fenomenului).
Exact la același nivel sunt și aproape toate textele de „cosmogonie populară românească”.
Dar cum se explică succesul lor în rândul intelectualilor?
Prin snobism și necredință.

Ca mărturie pentru snobismul și necredința aflate la temelia mitului „mitologiilor populare românești”, chiar și la creatorii de falsuri patriotice, merită amintită o îndreptățire de sine exprimată de Mircea Olinescu:

„Părerea noastră e că mitologia românească e tot așa de încântătoare ca și mitologia scandinavă sau greco-romană…” (Olinescu, 2001:15).

Din preaplinul inimii grăiește gura (Matei 12:34), într-adevăr: pentru cei subjugați de valori străine apare necesitatea slugarnică de a pune valorile naționale în acord cu acelea.
Ca urmare, apare nevoia de a modela creațiile populare ale culturii de origine după valorile străine.
Ceea ce garantează falsificarea.

Aici s-ar cuveni să amintim faptul fundamental că orice element folcloric sau etnologic poate fi înțeles DOAR în contextul originar.
De exemplu, o mărgea de sticlă poate să fie o podoabă ieftină într-o cultură și un simbol sacru în alta.
Ca urmare, scoaterea din context GARANTEAZĂ falsificarea.
Și exact acest demers, mărturisit mai sus de Olinescu, este cel care stă la temelia tuturor lucrărilor declarate de sau despre „mitologia (populară) românească” sau „cosmogonie (populară) românească”2.

Revenind la citatul în cauză, observăm că mărturisește deschis și izbitorul păgânism al autorului (Marcel Olinescu).
Pentru un Creștin adevărat mitologiile amintite sunt evident rele – malefice, înfiorătoare, îngrozitoare, sinistre, cum vrem să le spunem, dar în esență, rele. Zeii lor sunt de o răutate monstruoasă, plini de patimi rușinoase, corespunzători integral demonilor din Biblie.
Pentru un Creștin care studiază amintitele mitologii ele pot să fie interesante – în primul rând științific, foarte puțin teologic –, dar nu au cum să fie „încântătoare”.
Pentru a vedea descrierile mitologiilor „scandinavă sau greco-romană” drept „încântătoare” trebuie ca cititorul să fie stăpânit de cel puțin o semnificativă parte din patimile promovate de ele: minciuna, lăcomia, curvia, adulterul, incestul, invidia, crima, înșelăciunea, furtul, abuzul, ranchiuna ș.a.m.d.
Iar această aderență oarbă, inconștientă și reflexă, la asemenea (anti-)valori garantează falsificarea elementelor de cultură creștină.
Fapt ce poate fi extrem de ușor dovedit în același caz al așa-zisei „mitologii românești” a lui Olinescu, prin nenumărate afirmații mincinoase ale acestuia. Un exemplu simplu fiind declararea Bibliei de către acesta drept „povestiri mito-istorice” (ibidem).

Voi introduce aici o dimensiune personală a privirii asupra lucrării Mitologia românească de Marcel Olinescu: am început să o citesc la nouă ani, vreme în care eram ateu.

Citisem pe atunci mitologie greacă din plin – de fapt prima carte pe care am citit-o, la cinci ani, a fost Odiseea. Pe la șapte ani citisem Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Tata ne citea constant din Platon și alți filosofi greci sau indieni, din filosofia – și mitologia – indiană, din mitologie egipteană. El însuși fiind ateu. Mai puțin cunoșteam mitologia scandinavă, însă nu îmi era cu totul străină.
Pe scurt, știam ce este mitologia: un ansamblu de credințe religioase cu un panteon principal, altul secundar, eventual altul sau altele negative, incluzând tiparul relațiilor dintre oameni și zeitățile mitologice. Evident, zeitățile mitologice fiind creații imaginare, fără o existență reală, atestabilă – ceea ce le-ar fi mutat în zona figurilor legendare, de tipul lui Licurg, de exemplu.

Un șoc cultural pe care îl avusesem la opt ani a fost provocat de ateul meu tată.
Atunci fusesem invitat de un coleg (G.L.) la Cercul de Ateism – el știind că sunt ateu. Însă tatăl meu mi-a interzis participarea, deși era ateu!
De ce?
Pentru că, mi-a arătat el, știam prea puține pentru a purta cu demnitate o dispută pe temă.
Și a jucat rolul credinciosului, într-o dezbatere de peste o oră, în care mi-a făcut praf argumentele atee. Demonstrându-mi că nu sunt pregătit pentru o dispută adevărată, științifică, pe subiect.
Printre altele, mi-a atras atenția asupra faptul că Iisus Christos este o persoană istorică, a cărui existență este probată prin izvoare scrise inclusiv necreștine, mai multe decât pentru multe figuri istorice a căror existență nu este contestată de nimeni.

Deci, pe de-o parte știam ce este o mitologie și ce sunt figurile (personajele) mitologice.
Iar, pe de altă parte, știam că Iisus Christos, Apostolii și cel puțin o mare parte dintre „sfinți” sunt persoane istorice (indiferent dacă îi credem sau nu sfinți).
Pe când în mitologii „zeitățile” sunt categoric fantastice, iar eroii pot să fie, după caz, legendari sau fantastici.
Cu varianta firească a semizeilor, adică a eroilor legendari sau fantastici zeificați – intrați în panteonul amintit mai sus.

Din această cunoaștere a venit primul șoc al textelor lui Olinescu: lipsa de distincție dintre legendar și mitologic, lipsa de distincție între legendar, (fapt) istoric și imaginar.
Iar al doilea șoc a fost provocat de contradicția între afirmația că mitologia lui Olinescu ar reprezenta credințele populare românești și realitatea observabilă direct.

De pildă, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să folosească expresia „înainte de Dumnezeu” (Olinescu, 2001:18), cu excepția ateilor.
Aceștia foloseau, totuși, expresia ca întrebare anti-creștină, ca exprimare a ideologiei ateist-comuniste, nu ca parte a vreunei concepții populare.

De asemenea, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să creadă că ar fi existat „înainte de Dumnezeu” „o mare de apă” „în tot hăul cel fără de margini” (ibidem).
Și, pentru cititorul interesat, voi sublinia faptul că am avut contact atât cu Românii, Bulgarii, Sârbii, Țiganii și Evreii din București, cât și cu mulți din jurul acestei metropole (din Bragadiru, Glina, Cernica, Popești, Leordeni, Berceni, Afumați, Crevedia etc.).
De asemenea, am cunoscut localnici din Buzău, Vrancea, Prahova, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Argeș, Gorj, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călărași, Ialomița, Constanța, Tulcea, Olt, Bacău, Galați, Vaslui etc., etc.
De fapt una dintre împlinirile vieții mele este că am călcat prin toate județele țării – inclusiv prin unele aflate sub ocupație străină – și am cunoscut oameni din toate acestea (Români și alogeni). Dar și la nouă ani, înainte de a-mi împlini acest vis, călătorisem prin cel puțin zece județe, și cunoscusem oameni din mult mai multe.

Niciodată nu auzisem de cineva care să spună că „înainte de Dumnezeu” ar fi existat „lumea de sub noi” și/sau „celelalte tărâmuri”.
Pe scurt, niciodată nu auzisem vreun Român care să afirme concepțiile pe care le punea Olinescu pe seama poporului nostru.
Ca urmare, m-am hotărât să întreb.

Mi-am întrebat bunicul patern – la origine sătean din Viișoara, Jud. Constanța – despre apariția lumii după sătenii lui. Mi-a spus, cât de corect politic a putut – căci teama de regim era mare –, că „în trecut oamenii credeau că Dumnezeu a făcut lumea cum scrie în Biblie”. Dar că acum există școli în care se învață altă gândire (gândirea comunistă).

Mi-am întrebat bunica maternă – la origine din Socetu, Jud. Teleorman – despre același lucru. Și, cu alte cuvinte, am primit același răspuns.

Am întrebat bătrânii de pe stradă – locuiam în București atunci – despre ce credeau bunicii lor despre apariția lumii.
Unii erau din Transilvania, alții din Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova. Alții din Dicia (Dobrogea) sau chiar din Basarabia ori Maramureș.
Toți povesteau aceleași lucruri.
Unii disprețuind credințele biblice ale înaintașilor, pentru că erau acum comuniști și credeau că „religia este obscurantism”.
Alții mărturisind aceleași credințe biblice.
Eventual certându-se între ei privind adevărul textelor biblice sau al celor comuniste (evoluționiste).

Dar niciunul dintre ei nu auzise în viața lui despre „hăul de ape”, despre „înainte de Dumnezeu”, despre „fluturele” care s-ar fi „întruchipat în Dumnezeu”, despre Sfântul Nicolae pe post de „sfetnicul lui Dumnezeu”, despre „odaia în care stă Dumnezeu” și celelalte pe care Olinescu le atribuia poporului român.

Acum, după o viață de cercetare, sunt cu atât mai îndreptățit să spun că nu am întâlnit în popor imensa majoritate a lucrurilor pe care „mitologiile” (lui Pamfile, Olinescu, Ghinoiu, Vulcănescu etc.) le declară „credințe populare”, „mituri populare” sau „mitologie populară”.
Mai rău, multe din cele, totuși, întâlnite s-au dovedit a sta cu totul împotriva „interpretărilor” oferite de amintiții autori.
De multe ori autorii de „mitologii” contrazicând inclusiv textul popular citat (nu totdeauna corect!), ca să poată da valențe mitologice unor concepții creștine.

Un exemplu tipic, pe care l-am mai dat, este acela al pretinsului „dualism” (chiar „bogomilic”) al spiritualității populare românești. „Dualism” care ar fi dovedit prin termenii „Fârtate” și „Nefârtate” folosiți, primul de Satana pentru Dumnezeu, al doilea de Dumnezeu pentru Satana.
Textul citat adesea – și invocat și de Marcel Olinescu – afirmă că „Dracul… ținea morțiș să fie frate cu Dumnezeu”. Că Dumnezeu ar fi apărut dintr-un fluture, iar Dracu dintr-un vierme (nu omidă!). Altfel spus, textul citat pretinde că Dumnezeu și Dracu sunt diferiți prin natura lor, că nu există frăție între ei, ci este o dorință „pizmașă” a Satanei să fie frate cu Dracu. Dar comentatorii, inclusiv autorul amintit, pretind că este vorba despre o concepție „dualistă”, chiar „bogomilică”! Ceea ce este în directă contrazicere cu textul pe care îl citează!

Încercând o apărare în fața acestor sofisme, I. Oprișan încearcă să vorbească despre un „dualism în sens multiplu”; recunoscând deschis contradicția dintre concepțiile bogomile și cele din textele populare citate de Olinescu (ibidem:7).
Totuși „multiplul” găsit de I. Oprișan este limitat la un sens (și doar unul!). Acela al „conștiinței existenței paralele a lumii de aici cu cea de dincolo” (ibidem). Ceea ce nu are însă nicio legătură cu ceea ce înseamnă dualismul pentru o mitologie sau religie.

Să fie clar: în toate religiile sau mitologiile există cel puțin două planuri ale existenței, dacă nu mai multe3.
Până și ateismul are, alături de planul istoric, acela al „viitorului luminos”, niciodată atins, dar mereu promis maselor atee și urmărit de acestea. Asta nu înseamnă că ateismul devine „dualist”, așa cum nici mitologia greacă nu este „dualistă” pentru că are, alături de lumea concretă, Olimpul, Hadesul și chiar și alte lumi.
Termenul de dualist se folosește corect (1) pentru mitologiile și religiile care pun binele și răul (în recepție proprie) ca două fețe intrinseci și opuse ale existenței sau (2) pentru mitologiile și religiile care consideră existența alcătuită din două elemente, esențe sau realități opuse, precum spiritul/spiritualul și materia(lul). Concepte evident străine culturii populare românești.
Această confuzie – intenționată sau nu – a termenilor științifici folosiți se repetă constant în lucrările de așa-zisă „mitologie populară românească”.

Pe aceeași linie de înșelare intenționată a cititorilor se află și selecția materialului folcloric folosit drept „argument” de autorii amintitelor mitologii.
Spre deosebire de demersul copilului care eram la nouă ani – de a aduna informație de la cât mai mulți oameni –, mitologizanții amintiți reduc, dimpotrivă, sursele până la absurd.

Este de ajuns ca un singur ”subiect” să facă o glumă – inclusiv la beție –, să spună o basnă în bătaie de joc, pentru ca mitologizanții să o transforme într-o ”credință românească universală”.

În același timp, ceea ce este cu adevărat specific românesc se ignoră sistematic.

De exemplu, faptul că în toate bisericile cât de cât mai largi femeile stau de-a dreapta Mântuitorului și bărbații de-a stânga este deosebit de interesant.
Nu am putut găsi însă nici măcar o singură lucrare pe subiect. Deși este un subiect esențial pentru spiritualitatea românească populară!

Faptul că la Români se socotește că sarcina șterge toate păcatele femeii este în contradicție cu toate culturile învecinate sau mai îndepărtate.
La Români fata care a păcătuit poate să râdă în fața întregii obști dacă este însărcinată și nimeni nu are voie să o certe.
Copilul ei se numește copil din flori și este socotit mare binecuvântare.
Pe când la Sârbi este numit copilul curviei sau copil de curvă; la Francezi ori Englezi este un bastard; la Bulgari este cel puțin nelegitim dacă nu netrebnic (несретник) etc., etc.
Nici pentru această specificitate spirituală a Românilor nu am găsit vreo lucrare.

Există în schimb tot felul de fantasmagorii denumite „studii etnologice” sau „studii folclorice”, care pretind, absolut mincinos și 100% neștiințific, să descrie o „mitologie românească” ce are singurul defect că nu există.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Lipsa lustrației (= purificarea lumii politice de membrii unui regim nociv) după 1989 a permis edulcorarea sau chiar albirea totală a biografiei unor nomenclaturiști și torționari, precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Florian, Romulus Vulcănescu și mulți alții. Deși în 1958 Romulus Vulcănescu este numit șef de sector în cadrul Institutului de Arheologie, o funcție foarte importantă politic (în care cei numiți aveau răspunderea de a ”dovedi” ca adevărate pretențiile ideologiei comuniste). Trecem peste alte răspunderi de partid ale funcției și subliniem faptul că Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu a făcut parte din programul protocronist al Regimului Ceaușescu. Prin urmare, deși apărută într-o vreme a ”economiei” de hârtie, cerneală tipografică, electricitate etc., lucrarea a fost tipărită în zeci de mii de exemplare (tatăl meu era tehnician tipograf, iar informația care circula în mediul tipografilor era că se dăduse ordin pentru o sută de mii de exemplare, deși carte avea cca. 700 de pagini; cu siguranță nu s-a ajuns la acest tiraj, pentru care nu existau posibilități în epocă decât pentru cărțile ”Tovarășilor” din capul statului, dar esențială este încadrarea cărții lui R.V. în rândul celor considerate fundamentale de Regimul Ceaușescu). ↩︎
  2. Toate lucrările de așa-zisă „mitologie românească”, „mitologie română”, „mitologie la români” etc. pe care le-am găsit au la bază evidente modele străine. Indiferent că acestea sunt Kalevala ori scrieri fantastice de secol XX, că sunt formele mitologiei romane sau ale mitologiilor indiene. Toate suferă, prin urmare, de o lipsă de originalitate în origine (sic!), de o adâncă dependență de modele străine și, implicit, de o radicală detașare (sau înstrăinare, evident) de Cultura Română Veche (pe care pretind să o descrie). ↩︎
  3. De pildă, în religiile Socialismului și Comunismului există ”lumea veche”, ce trebuie distrusă, există ”vremea luptei” (totdeauna acum) și există ”viitorul luminos” (la care nu se ajunge niciodată din pricina ”sabotorilor” și ”trădătorilor”, ”agenților străini” și altor pretexte similare). Ca urmare și în aceste religii există trei planuri sau tărâmuri distincte. ↩︎

Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu

Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:

Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte!
Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc?
Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.

În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!

Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?

Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.

În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.

Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?

Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.

Dar care sunt cărțile considerate culte?
Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).

Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).

De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala.
Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova!
Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.

În mare, culturile se pot împărți în

  • culturi orale
  • culturi livrești (cărturărești)
  • culturi oral-livrești
  • culturi livresc-orale

De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă
Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.

Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI?
De cele mai multe ori, livresc-orală.
Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la

a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale
b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).

Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România.
De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.

Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată.
Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român.
Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.

Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine.
Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.

Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.

Fenomenul este vechi.

Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900.
Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.

Fraza

„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”

este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.

În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism.
Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.

În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea.
Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.

Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.

Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem?
Prăbușirea credinței la Români.
Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!

Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.

Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile.
DAR!
Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?

Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.

Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)

Ba da!
Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!

Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii.
Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit.
Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.

Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important.
Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.

Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog.
După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:

Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!

De unde vine această alipire de idolatria alterității?
Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate.
Cum se vindecă?
Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.

Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:

Pentru cine vrea să creadă
Am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă
Dacă tu vrei să nu crezi.

Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.

Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:

Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.

Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.

Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

  1. Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
  2. Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎

Ca Domnul Iisus la Înviere!

Sunt străzi și ulițe pe care încă miroase a cozonaci și sarmale, a drob și fiertură, a bunătăți pregătite de mâinile harnice.
Binecuvântarea Domnului este peste aceste case, care țin buna osteneală a pregătirii casei cu toate cele trebuitoare.
Binecuvântarea Domnului este în sufletele celor ce se muncesc, fie ca prima mână, fie ca ajutoare.
Binecuvântarea Domnului este cu ei căci muncesc și se ostenesc înfrumusețând. Înfrumusețând masa, casa, ograda, lumea.

Din vechime Româncele se ostenesc să dea față frumoasă multor bunătăți, dar mai ales cozonacilor și pâinii de casă. Ca să fie rumene, luminoase, strălucitoare.
Căci așa este Domnul Iisus la Înviere, așa este fața Domnului Christos de Paști!, spune înțelepciunea veche românească.

Da, așa este, la Înviere Dumnezeu strălucește.
Și strălucesc împreună cu El toți cei care au muncit și s-au ostenit ca să Îl cinstească cinstit.

Înviază Dumnezeu, bucuria noastră!
Christos a înviat!

Mihai-Andrei Aldea