Trădarea lui Decebal

Trădarea lui Decebal

Între mitul comunist şi adevărul istoric

Oricine a urmărit filmele comuniste din R.S.R. îşi aduce aminte de Bicilis.

În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit…

Emoţia faţă de eroismul lui Decebal şi al luptătorilor lui, faţă de cauza lor dreaptă, a rămas în inima multora. Şi s-a transmis, mai departe, conştient ori subconştient, până astăzi.
La fel şi ura şi dispreţul faţă de cel care l-a trădat pe Decebal.
Totuşi… Comuniştii minţeau sistematic.
Minţeau despre invazia şi ocupaţia sovietică – zisă eliberare –, despre cât de bine sunt hrăniţi oamenii – care sufereau de foame –, despre „avansul tehnologic al României” – care de fapt rămânea tot mai în urmă din acest punct de vedere –, despre „bandiţii din munţi” – adică eroica Rezistenţă Anticomunistă etc., etc. Minţeau despre „libertatea” care exista în Republica Socialistă (sau Populară) a României; „libertate” în care nu aveai voie să vorbeşti decât ce permitea regimul (altfel erai pedepsit drastic; da, ca pe facebook sau twitter).
Şi atunci, cât de adevărată este prezentarea lui Decebal din filmele comuniste? Cât de adevărată este prezentarea lui Decebal din cărţile comuniste? Cât de adevărată este imaginea lui Decebal şi a trădării lui din mentalul colectiv?

Bicilis apare în istoriografie într-un singur izvor: Dio Cassius, Istoria Romană, LXVIII, 14 4. şi 5. (FHDR I: 696-697). Textul istoric se referă la întâmplările de după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Cităm:

Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala –, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceea [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea toate cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.

[FHDR I: 696-697]

Iată, deci, faptele menţionate de Dio Cassius:
a. După moartea lui Decebal este prins Bicilis, tovarăş al acestuia în ascunderea unor comori.
b. Sub conducerea lui Decebal o mulţime de prizonieri a fost folosită pentru a ascunde mari comori în albia unui râu (prin abaterea cursului) şi în unele peşteri.
c. Sub conducerea lui Decebal aceşti prizonieri sunt masacraţi odată ce lucrările sunt terminate.
d. Aflat în prizonierat, cu Decebal mort, Bicilis dezvăluie Romanilor existenţa comorilor (probabil spre a-şi salva viaţa şi libertatea).

Nu există astăzi niciun izvor istoric ce poate să infirme ori să confirme povestirea lui Dio Cassius. Dacă o luăm ca atare vedem următoarele lucruri:
1. Bicilis NU l-a trădat pe Decebal; atunci când Bicilis indică Romanilor comorile fostul rege dac era deja mort; mai mult, Bicilis fusese făcut prizonier fie la moartea lui Decebal, fie după aceea (izvorul este neclar din acest punct de vedere).
2. Decebal a masacrat prizonieri de război spre a putea ţine secretul comorilor ascunse; o practică ce ni se pare oribilă, josnică şi chiar inumană la piraţi sau tâlhari (dar pe care nu am văzut-o încă niciodată criticată la Decebal…). Mai mult, este foarte probabil că a ucis şi pe cei mai mulţi dintre Dacii liberi cu care a lucrat, de vreme ce singurul care mai ştia de comoară era Bicilis1. Există o mare posibilitate ca Bicilis însuşi să fi fost complicele cu care Decebal i-a ucis pe toţi aceştia.
3. Decebal a ascuns comorile în loc să le folosească pentru a câştiga războiul! După cum am arătat şi în altă parte (a se vedea Uimitorul Decebal – link la sfârşit), această ascundere a comorilor este de o absurditate totală. Din sutele de tone de aur şi argint, numai câteva ar fi fost de ajuns pentru a-i câştiga lui Decebal nenumăraţi aliaţi. Câte o tonă sau două ar fi pus în mişcare pe Germanici, Sciţi, Parţi şi mulţi alţii. Sau măcar ar fi putut fi folosite pentru a recruta zeci de mii de mercenari care să lupte de partea sa. Dar Decebal le îngroapă! Ca şi cum ar fi ştiut că va pierde şi voia doar să îi lipsească de ele pe câştigători2. Desigur, oricât de lipsit de inteligenţă ar părea, gestul nu este unic în istorie, fiind însă tipic unor dictatori, nu unor „lideri populari” (cum a fost prezentat Decebal de către Comunişti… şi nu numai).

Pe scurt spus, nu a existat trădarea lui Decebal de către Bicilis. Ea este o minciună comunistă josnică – dar perfect pe logica bolşevică de a-i învinui pe alţii pentru propriile eşecuri.
Înfrângerea lui Decebal nu se datorează unui trădător. Ea ţine de hotărârea,lui Decebal,inexplicabilă logic, de a-i ataca pe aliaţii săi, Romanii. (Am amintit această situaţie stranie în Uimitorul Decebal.) Şi, bineînţeles, de capacitatea net superioară a lui Bădica Traian de conducător şi strateg. Cel care a ştiut să lege rănile ostaşilor săi a câştigat în faţa celui care i-a asasinat pe cei care ştiau unde şi-a ascuns comorile.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

A se vedea şi Uimitorul Decebal (click aici)
Sau Mitul aurului dacic… (click aici).

Despre cinstirea sfinţilor

sfinţii închisorilor

Sfinţii sunt oameni obişnuiţi. Născuţi printre noi, ca oricare alţi oameni. Dar care au izbutit să pună înălţarea duhovnicească (spirituală, dacă vreţi), mai presus de orice. Adică au pus mai presus de orice adevărul şi dragostea. Adică pe Dumnezeu.

Viaţa este o trecere către Veşnicie. Moartea este poarta intrării în Veşnicie.
Sfinţii sunt cei care s-au pregătit pentru Veşnicie, intrând prin moarte în Viaţa cea fericită şi veşnică.
S-au aşezat în adevăr şi în dragoste, luptând împotriva slăbiciunilor, păcatelor şi patimilor. Şi au câştigat.

De ce să îi cinstim pe sfinţi?
Ca să învăţăm de la ei şi să ne întărim prin pilda vieţii lor.
Ca să primim ajutorul lor, sprijinul lor, în drumul vieţii noastre.

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15.15).

Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)

Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81.1;
a se vedea şi Ioan 10.35-36 Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată – despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

a se vedea şi acest material

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Jurnal COVID-19. Ura, invidia şi prostia

Trăim, vorba Chinezilor, vremuri interesante. La ei urarea de bine este să nu ai parte de vremuri interesante. Căci sunt grele. Pentru Creştini, însă, toate vremurile sunt – ori trebuie să fie – scară către Cer.

Scriu pentru cei care caută sincer adevărul, nu pentru cei care se lasă manipulaţi. Pentru aceştia scriu tot felul de specialişti în domeniu, din felurite servicii şi grupări. Un oarecare nu poate egala forţa unor sisteme uriaşe, dar nici acestea nu pot egala puterea Adevărului şi a Dragostei – adică a lui Dumnezeu. Ca urmare, chiar şi în vremuri interesante, cei care vor să găsească adevărul şi dragostea le vor găsi.

Acum cca. 10 zile Patriarhia a anunţat programul pentru Sărbătorile Pascale.
Un program convenit, cuminte, cu autorităţile.
Cu ţinerea tuturor poruncilor date de stăpânire(a lumească) în numele apărării de virusul SARS-CoV-2, fie ele corecte sau nu. Ba chiar cu şi mai multă pază, ca să nu fie loc de tulburare a laşilor sau de atacuri ale ticăloşilor. Majoritari, de altfel, în Republica România, adoratori de politicieni şi surse mainstream ale mass-mediei şi cel mult Creştini cu numele – sau direct (Neo)Comunişti.

Zadarnic.
După o lungă tăcere, atunci când Ministerul de Interne a (re)anunţat public ce şi cum va fi la sfârşitul Săptămânii Mari şi începutul Săptămânii Luminate, s-a dezlănţuit isteria.
Oameni care nu au făcut niciodată bine Ţării, oameni care nu au făcut niciodată bine cetăţenilor României, oameni care au vândut România pe bucăţi – de la flotă la viitorul politic – au răcnit ca şi cum li s-ar fi zdrobit coada. Cică, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au ocupat România şi Sovieticii, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au falsificat alegerile din 1946 şi 1948 ocupanţii şi marionetele lor, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum au fost închişi preoţii şi ierarhii Bisericii, credincioşii ei, luptătorii pentru libertate şi ţapii ispăşitori, din 1948 încolo, „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au distrus lacurile României şi producţia de peşte, păsări de apă, raci, vidre, scoici etc., „din grijă pentru oameni”.
Aşa cum s-au otrăvit pământul, apele şi aerul cu o industrializare dementă, lipsită de orice raţiune economică, „din grijă pentru oameni”.
Sau pentru că doctrina comunistă pretindea că viitorul omenirii, clasa superioară, cea mai evoluată şi care va deveni unică este muncitorimea. Şi dacă nu erau muncitori, trebuiau făcuţi, ca să nu fie mincinoasă doctrina comunistă.

Tot în urmă cu cca. 10 zile s-a prezis de către unii specialişti în microbiologie că în cca. 2 săptămâni va mai veni o izbucnire de îmbolnăviri cu COVID-19. După care va urma ieşirea din criză.
Predicţiile au fost făcute pe temeiul observaţiilor evoluţiei îmbolnăvirilor în întreaga lume. Există o anume ciclicitate, dată de combinaţia între contaminări şi perioada de incubaţie a virusului [1].
Aceste predicţii sunt nesigure – ca multe alte date şi predicţii referitoare la SARS-CoV-2 şi COVID-19.
Dar dacă tot există, şi dacă tot s-ar putea să se împlinească, de ce să nu fie folosite împotriva Bisericii, a Credinţei, a lui Dumnezeu?
De ce să nu se anunţe dinainte, de către activiştii comunişti, că sunt „din vina Bisericii”?
Doar Biserica este oricum ţapul ispăşitor al Comuniştilor pentru toate impotenţele şi crimele lor.

Pentru un om raţional este limpede că isteria împotriva împărţirii anafurei şi luminii de Înviere nu are niciun temei ştiinţific.
Zeci de mii de curieri ce aleargă prin ţară zi de zi, mai toate magazinele (şi) cu produse de bază sunt deschise. Slavă Domnului, altfel deja s-ar fi ajuns la genocid. Avem un număr de minimum 100.000 de angajaţi ce lucrează cu publicul zi de zi, la ei adăugându-se cca. 100.000 de lucrători ai Poliţiei şi Jandarmeriei. Avem, prin urmare, 200.000 de persoane ce intră zi de zi în contact cu restul populaţiei. La aceştia se adaugă însă şi angajaţi în alte domenii publice, pe care nu le-am mai amintit.
Toţi aceştia nu sunt priviţi ca vectori de transmitere a coronavirsului/gripei. De ce? Pentru că respectă normele de protecţie sanitară impuse de stăpânire.
Pentru 3-4 zile, ar urma să li se adauge cca. 20.000 de voluntari şi clerici, sub supravegherea Poliţiei şi respectând normele de igienă impuse.
Este o fluctuaţie de cca. 10%. Care, în situaţia măsurilor extinse luate automat de sărbători (deci şi de Paştile Catolic, şi de Paştile Ortodox, inevitabil, an de an) este o fluctuaţie şi mai mică. Oricum, nesemnificativă.

Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că livrările, liber făcute, de pizza, aripioare picante ori supă de linte sunt mai sigure decât împărţirea de anafură şi lumină sub supraveghere Poliţie-Jandarmerie.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că o fluctuaţie de sub 10% timp de 3 zile ar avea vreun efect semnificativ în răspândirea SARS-CoV-2.
Este dincolo de iraţional, este de-a dreptul dement, să crezi că măsurile de protecţie funcţionează pentru Poliţie şi Jandarmerie, funcţionează pentru curieri, şoferi şi feluriţi transportatori, pentru oricine, de fapt, dar nu pentru clericii şi voluntarii ortodocşi.
Pentru orice om raţional,indiferent de religie, este limpede că situaţia nu ţine de raţiune sau motive obiective.

Nu există absolut nicio bază raţională şi ştiinţifică pentru isteria declanşată împotriva Bisericii.

Există însă multă ură, invidie şi prostie.
Pe asta se bazează politicienii care ţin România sub călcâi.
Aşa s-a votat în 1990, aşa s-a votat şi în următoarele alegeri, până astăzi. După ură, invidie şi prostie.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.. (Ioan 15.17-21)
Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8.35-39)

lumina lumineaza 01


[1] Perioadă de incubaţie = perioadă în care agentul patogen intrat în organism încă nu provoacă simptomele de boală, înmulţindu-se până la atingerea masei critice (pentru organism).

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumea schizofrenică (II)

continuare la Lumea schizofrenică (I)

(Reiau:

„Trăim într-o lume din ce în ce mai schizofrenică.
Dar încă mai sunt cei care vor să meargă din zona patologică înspre zona sănătății psihice, de la haos la bună rânduială, de la prejudecăți la logică și obiectivitate.
Poate chiar tu, cel care citești, vrei asta.
Exemplele de aici au rostul de a ne ajuta în regăsirea noastră și a adevărului.”)

(4) „Cine ești tu să mă judeci pe mine?” (cu varianta „(Tu) nu ai dreptul să mă judeci pe mine!”)
Această sintagmă schizoidă este foarte răspândită în lumea de astăzi. Și are foarte multe forme. De ce este schizoidă?
Pentru că pleacă de la judecarea celuilalt ca fiind nevrednic, nedemn, incapabil etc. și, prin urmare, lipsit de „dreptul” de a-l judeca pe emițătorul sintagmei.
Ține perfect de lumea schizofreniei faptul că judecarea și disprețuirea celuilalt este folosită ca premiză pentru a-i interzice să judece (și să disprețuiască).
Tot de lumea schizofreniei ține și înclinația de a folosi această sintagmă doar atunci când judecata (disprețul) nu convin. În rest, aceleași persoane ce emit la nevoie sintagma judecă și disprețuiesc pe scară largă.

(5) „Cei mai mulți sunt proști”
Cu felurite variante, convingerea unei majorități masive de proști ca parte a Omenirii este exprimată adeseori. Cu năduf, cu satisfacție, cu tristețe, după caz. Majoritatea oamenilor cunosc o formă sau alta a acestei idei și au exprimat-o cel puțin o dată în viață.
Doar că nu își dau seama de faptul simplu că există o mare șansă ca ei să facă parte din majoritatea blamată!
Să revedem: majoritatea oamenilor spun că majoritatea oamenilor sunt proști.
De vreme ce avem două majorități ale aceleiași mulțimi este evident că în mare parte se suprapun.
Ceea ce, dacă nu am trăi într-o lume schizofrenică, ar duce la o maximă prudență față de o asemenea sintagmă.
Mai mult, schizoidia existenței și folosirii sintagmei alunecă direct în schizofrenie dacă ne amintim că există și se folosește în societăți democratice.
Adică în cele care își întemeiază viața – politică, administrativă, economică și militară în primul rând – pe… voința majorității!
Or și aici avem exact aceeași suprapunere între „majoritatea de proști” și „majoritatea de voturi”…
Ceea ce face ca acei care se pretind democrați și emit asemenea idei să fie într-o auto-contrazicere totală. (Manifestare tipică schizofreniei.)

(6) „Promovăm diversitatea prin amestecul de etnii, rase şi religii până se ajunge la o unitate”
cu variante precum
„Promovăm diversitatea interzicând religiile sau convingerile religioase care nu ne convin”
Trebuie subliniat faptul că cei care au şi răspândesc aceste idei, încercând să le pună în practică, nu îşi dau seama nicio clipă de absurditatea lor – de fapt demenţa lor, medical vorbind.
Este evident că idei de genul „no religion, no nation, no country” („nicio religie, nicio națiune, nicio țară”) duc la nivelare totală, duc la pierderea identității naționale, religioase, etnice. Adică sunt o combatere extremistă a diversităţii!!
Diversitatea se apără, logic, păstrându-se specificul, nu distrugându-l!
Respectând valorile celorlalți, nu folosind forța pentru a-i face să renunțe la ele şi să le adopte pe ale tale.
Din păcate, de la adepții Islamului până la adepții LGBT, sunt mulți extremiști care se conduc după asemenea lozinci schizofrenice. Şi pretind că apără și promovează diversitatea distrugând-o!

(va urma… poate…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Sa regasim Lumina 01

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă