Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (III)

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii) şi Romanii. Acum ne aplecăm spre cei care au fost şi spre ceea ce ne-au lăsat Traco-Ilirii.

Costantin_nord-limes_png - c

3. Traco-Ilirii

Traco-Ilirii sunt Străbuni foarte apropiaţi de sufletul românesc şi, totuşi, foarte puţin cunoscuţi.
Au contribuit la asta şi unele falsuri patriotice (precum falsul romantic despre Daci şi Romani), dar şi alte falsuri, multe, care s-au adăugat celorlalte (precum cel comunist şi altele).
Mulţi oameni buni, mulţi oameni de bună credinţă, mulţi oameni care vor să facă ceva pentru Neam, pentru Ţară, au fost şi sunt manipulaţi prin asemenea falsuri; care au parte de o puternică susţinere… externă!
Foarte greu atârnă în conştiinţa Românilor de azi propaganda străină, care încearcă să-i deznaţionalizeze printr-un „dacism” în care Dacii sunt prezentaţi extrem de mincinos, în care înşişi Românii sunt prezentaţi extrem de mincinos. Se merge chiar până la propaganda – perfect ilegală şi perfect anti-naţională – a abandonării numelui de Român şi România, a renunţării la moştenirea străbună. Totul în numele unui „naţionalism” mincinos („naţionalism” care cere să renunţi la identitatea ta naţională!) şi a unor născociri care frizează patologicul (gen „Belagines” ori „Legile lui Zamolxe” – scris în felurite moduri -, scrieri născocite de oameni cu o sănătate mintală mai mult sau mai puţin afectată şi atribuite, desigur, „Antichităţii”, „străbunilor”, unor „descoperiri uimitoare” etc.).

Adevărul rămâne!
Străbunii noştri Traco-Iliri au fost nişte oameni într-adevăr extraordinari. Şi în bine, dar şi în rău!
Sănătos este să-i cunoaştem aşa cum au fost şi să păstrăm de la ei ceea ce este bun, căutând să scăpăm de cele rele. Aceasta este singura purtare cuviincioasă faţă de înaintaşi: munca, strădania, lupta pentru a deveni mai buni.

Traco-Ilirii se formează în urma amestecului dintre migratorii indo-europeni din ultimul val „kurgan” şi respectiv amestecul valurilor dinainte cu populaţiile locale. Cam la fel s-au format, mai în vest, Galii, sau în nord-vest, Germanii (tot din amestecuri între valurile kurgan şi populaţiile pre-indo-europene).
Moşteniri venite din culturi străvechi – precum Ariuşd, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia etc. – străbat peste vremuri, preluate de Traco-Iliri şi integrate noilor culturi pe care aceştia le construiesc. Aici apare şi o particularitate a Traco-Ilirilor, care păstrează mult mai mult din aceste culturi/civilizaţii pre-indo-europene decât alte popoare. Ca singur exemplu arheologic amintim faptul că forme de ceramică străveche, preistorică, şi chiar cu rădăcini în Epoca Pietrei, se păstrează în aşezările tracice – inclusiv în Dacia – şi în secolele I î.Chr. – I d.Chr., fiind preluate apoi de Români şi păstrate până în Epoca Modernă (prin secolele XVII-XVIII, excepţional chiar până astăzi).
Păstrarea puternică a moştenirilor culturale pre-indo-europene a fost posibilă numai datorită unei fuziuni între valurile indo-europene şi populaţiile locale, mai vechi. Teoria nimicirii sau distrugerii pre-indoeuropenilor, propusă de unii arheologi – precum Maria Gimbutas -, a fost astfel infirmată arheologic, dovedindu-se că nu a avut loc o invazie militară, o mişcare de distrugere (ca cele mongole din secolul al XIII-lea, de pildă) ci o infiltrare treptată, o suprapunere şi simbioză a populaţiei kurgan cu populaţiile băştinaşe.
Întorcându-ne la Traco-Iliri, să observăm că în secolul al XV-lea înainte de Christos erau aşezate bazele caracteristicilor culturilor pe care Arheologia le recunoaşte unanim ca traco-ilire. 

Nu ştim ce nume îşi dădeau pe atunci aceşti Străbuni ai noştri, nu avem mărturii în această privinţă. Deşi există unele forme de scris, de origine pre-indo-europeană pe atunci, acestea sunt ideografice, nu fonetice (şi, mai mult, încă nedescifrate). Dar ştim că se întindeau de la Mediterana până dincolo de Carpaţi, de la Ţărmurile Mării Tracice şi ale Mării Ilirice (Adriatice) până la ţărmurile Mării Negre şi Dunărea de mijloc. Munţii Carpaţi, Dinarici, Pind, Rodopi şi Hem (Balcani) au fost, poetic spus, leagănul lor.

Născuţi ca un întreg, s-au despărţit în timp.
În Iliria şi Dalmaţia, din nordul Macedoniei şi Epirului până în părţile Veneţiei de astăzi, s-au deosebit triburile ilirice.
Între 1.300 şi 1.000 î.Chr., şi chiar după aceea, ramuri puternice ale Traco-Ilirilor au plecat spre Răsărit, dar nu pe linia – nord-pontică – pe care veniseră străbunii lor indo-europeni, ci prin Asia Mică.
Unii dintre ei se vor opri în Asia Mică, amestecându-se cu localnicii. Apar astfel Misia, Bitinia, Frigia şi alte ţări noi.
Tot în Asia Mică, dar mai spre est, Tracii se vor uni cu unele populaţii anatoliene şi în primul rând cu Hicsoşii. Din amestecul acestora din urmă cu Frigii/Brigii, Arimii şi alte triburi tracice iau naştere Armenii (Limba Armeană este cea mai apropiată limbă modernă de limba de Tracă, ocupând, ca urmare, un loc deosebit între limbile indo-europene).
O grupare traco-anatoliană, în care femeile vânează şi luptă chiar şi după căsătorie, în grupuri proprii, naşte ceea ce astăzi ştim ca legenda Amazoanelor.
Mai departe către răsărit, unindu-se cu unele triburi scitice, dar şi cu alte populaţii locale, urmaşii Tracilor plecaţi din Europa vor forma Cuşania (Kuşania) şi Partia (în nordul Iranului de azi), vor ajunge în Bactriana sau Daksia din nordul Afganistanului de astăzi şi chiar în nord-vestul Indiei. Linia de trecere de la Traci la Sciţi este cu neputinţă de trasat la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice; ştim doar că cei ajunşi în India se socoteau Sciţi. Djaţii, urmaşii acestora, îşi revendică de asemenea moştenirea scitică; iar termenul de Get (Getae) este scitic şi a fost preluat de Dacii de la Dunărea de Jos după unirea cu Sciţii ajunşi aici.
Căci, într-adevăr, din secolul VIII î.Chr. pătrund în spaţiul tracic nordic Sciţii. Urmaşi ai străbunilor din care, în parte, proveneau şi Tracii, şi veniţi pe aceeaşi linie nord-pontică. Dar despre Scito-Sarmaţi vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea parte a acestei lucrări.
Înspre Apus, Traco-Ilirii s-au extins până la hotarele Etrusciei, Veneţii având o origine traco-iliră clară. De-a lungul Dunării, dominată de Celţi sau Gali, grupuri tracice se infiltrează treptat. Găsim asemenea enclave – mai ales dacice – până spre izvoarele Dunării şi în părţile Vistulei, în teritorii covârşitor galice sau, respectiv, germanice.

După cum se poate constata, avem o întindere foarte mare a Traco-Ilirilor şi a neamurilor înrudite cu aceştia (Frigieni, Armeni, Parţi etc.). Dar avem şi o dezbinare teribilă, atât la nivelul Tracilor şi respectiv Ilirilor, cât şi a grupurilor înrudite.

Ca urmare, încercând să sintetizăm istoria şi cultura Traco-Ilirilor, ne izbim de o mare greutate: diversitatea ei!

Ca fel de viaţă, Traco-Ilirii se împart, în linii foarte mari, în cei nomazi şi cei sedentari.
Cei nomazi erau cei care îşi plimbau turmele, hergheliile şi cirezile oriunde pot găsi păşuni libere. Unii făceau ceea ce se numeşte astăzi transhumanţă, alţii se mişcau liber, sau ajungeau să se lipească de popoare migratoare precum cele scito-sarmate sau germanice. La nomazi mai intrau şi familiile de vânători care nu aveau o aşezare stabilă, ducând o viaţă ale cărei rădăcini se pierd în negura Preistoriei. Tot aici intrau şi unii negustori şi navigatori, feluriţi aventurieri ce treceau dintr-o oştire în alta, în căutare de noi încercări şi războaie etc.
Alţi Traco-Iliri erau, dimpotrivă, sedentari.
Aşezările lor, de la sate la oraşe de mii de case, unele urmaşe directe ale unor localităţi preistorice străvechi, trăiau din agricultură, pescuit, minerit, negoţ şi felurite meşteşuguri. Din nordul Mării Negre şi până în Alpi, de la Marea Adriatică în Asia Mică, asemenea aşezări au fost găsite de arheologi pretutindeni, şi în zonele masiv traco-ilire, şi în mijlocul celor locuite de alte populaţii.
După cum vedem, existau stiluri de viaţă foarte deosebite între ele chiar în cadrul celor două mari categorii.
Dar, parcă nu ar fi fost de ajuns, mai intervenea şi factorul religios…

Religios, Traco-Ilirii erau şi mai dezbinaţi!
Avem, întâi, curentele religioase de tip ascetic şi, respectiv, de tip epicurean (iubitor de plăceri); evident contradictorii. De asemenea, le avem pe cele ostăşeşti sau militariste şi pe cele non-militare. Fiecare dintre acestea cu felurite ramuri şi sub-ramuri. Şi aflate, uneori, în cel mai violent conflict. Faptul că orice om putea să fie zeificat – dacă era destul de ieşit din obişnuit – accentua problemele. Mai ales că Traco-Ilirii, dar mai ales Tracii, adorau EXCELENŢA, ieşirea din obişnuit dincolo de orice limită, atingerea excepţionalului. Care putea duce la zeificare…

Un exemplu clasic este acela al lui Orfeu şi Dionisos.
Orfeu este un erou trac ascetic, adept al puterii şi misticii purităţii şi contemplaţiei, arta fiind pusă în sprijinul acestora.
Dionisos este un erou trac epicurean, adept al puterii şi misticii plăcerilor trupeşti, arta fiind pusă în slujba acestora.
Amândoi cântă, amândoi cântă captivant, amândoi cuceresc lumea prin cântarea lor, trăirea lor, gândirea lor, cuvintele lor.
Orfeu vorbeşte despre iubire veşnică, despre statornicie, despre fidelitate, despre unirea veşnică dintre soţ şi soţie, despre castitate, despre înţelegerea înţelepciunii profunde a lucrurilor, despre trăirea extazului mistic etc.
Dionisos vorbeşte despre iubirea plăcerilor, despre trăirea clipei, despre inutilitatea moralităţii, despre bucuria nebuniei beţiei şi extazului sexual etc.
Dionisos foloseşte forţa, încercând să-i silească pe orfici să i se supună. Orfeu este ucis de bacantele lui Dionisos care nu izbutiseră să-l corupă.
Conflictul dintre adepţii celor două culte nu va înceta câtă vreme există Tracii păgâni.

Un conflict asemănător se va ivi în secolul I î.Chr. – ca să mai dăm un exemplu – între adepţii lui Zamolxe şi adepţii lui Dionisos din Dacia ptolemaică (nord-dunăreană). În timpul vestitului rege Burebista se porunceşte de către acesta – la iniţiativa preoţilor zamolxieni – distrugerea unei mari părţi din viile dacice. Interpretarea comună – ilogică – este aceea a „vindecării de beţie” a Dacilor. Dar Dacii – ca şi ceilalţi Traco-Iliri – foloseau ca băuturi alcoolice berea cu felurite ierburi, cidrul şi alte vinuri de fructe, miedul făcut din mierea nenumăratelor albine şi alte distilate din fructe (ceea ce astăzi am numi ţuică sau rachiu). Ca urmare, o distrugere fie şi totală a viţei-de-vie nu ar fi rezolvat în niciun fel problema beţiei… dacă nu ar fi fost o beţie rituală, legată de viţa-de-vie; adică o beţie dionisiacă, parte a unei religii epicureene inacceptabilă pentru Dacii zalmoxieni, cu toată dragostea lor pentru zilai (vin). Distrugerea viilor a fost, de fapt, un act de lepădare de practicile bahice venite pe filieră grecească şi de reafirmare a aderenţei la religiile militariste şi militarist-ascetice nord-dunărene (pe atunci, dominant zalmoxiene).

Sunt doar două exemple ale complexităţii vieţii religioase şi conflictelor culturale izvorâte de aici.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, apar pe lângă amintitele curente traco-ilire şi tot felul de împrumuturi. Traco-Ilirii elenizaţi renunţă la religiozitatea proprie, adoptând-o pe cea grecească (şi, treptat, îşi pierd şi limba, mai ales în Asia Mică). Contactul cu Etruscii, Galii, Romanii, Scito-Sarmaţii etc. adaugă alte curente religioase, ca să nu mai vorbi de ceea ce se întâmplă dincolo de Armenia, cu Tracii care, treptat, se topesc în matricea naţiunilor orientale.

Stilurile de viaţă traco-ilire, izvorâte din amestecul între marile categorii amintite mai sus şi, respectiv, feluritele curente religioase devin, desigur, şi mai diverse, şi mai complicate.
Am amintit despre păstorii traco-iliri şi de formele diferite de vieţuire pastorală ale acestora, despre vânători, negustori…
Putem vorbi şi despre agricultură.
De la plantele sudice – smochini, moşmoni, rodii, migdali etc. – până la soiuri de grâu de munte – cultivate, în Carpaţi, şi la peste 1.000 de metri altitudine! -, de la bob, fasole, nap şi altele asemenea până la usturoi, busuioc, mărar şi pătrunjel, foarte multe sunt plantele cultivate ce fac parte din viaţa Traco-Ilirilor.
Multe triburi traco-ilire trăiau în munţi, altele la câmpie; unele iubeau codrii întinşi, altele amestecul de iarbă şi păduri al silvo-stepei, altele mlaştinile şi ochiurile de apă ale bălţilor etc., etc.
De la vânarea leilor în locurile în care aceştia mai trăiau şi până la traiul incredibil, în stâncăriile de munte, ale unor secte tracice care excludeau orice violenţă fizică (dar nu şi pe cea magică…), avem mărturia unei diversităţi uriaşe de abordări ale vieţii.
Şi cât de multe forme de aşezări, de îndeletniciri, de feluri de trai se ivesc de aici, este uşor de înţeles…

Traco-Ilirii au fost pescari şi piraţi şi în Marea Tracică şi Marea Egee, şi în Marmara sau Marea Neagră, dar şi în Mările Ionică şi Adriatică.
De fapt primele conflicte ale Ilirilor cu Romanii au fost stârnite de obişnuinţa cu pirateria a unor triburi care au prădat sute de ani coastele Italiei – precum Vikingii pe ale Vestului Europei, mai târziu.
De asemenea, o mare parte din rezistenţa traco-iliră anti-grecească s-a realizat prin acte de piraterie.
În unele cazuri – precum în Marea Ilirică, Delta Dunării etc. – Traco-Ilirii foloseau luntrii lungi cu care se strecurau prin ceţuri, atacând navele străine.
În altele, foloseau aşa-numita „piraterie de uscat”, atrăgând prin felurite mijloace navele duşmane în locuri în care acestea să naufragieze, spre a putea fi atacate.
Cucerirea Bizanţului tracic de către armatele greceşti se datorează nevoii de a opri pirateria tracică de-a lungul Bosforului; şi alte poziţii de coastă greceşti au motive similare, ca mijloc de apărare a extinderii Grecilor – nu doar ca neguţători, ci şi ca stăpânitori – pe ţărmurile Mării Tracice, Mării Egee, Mării Marmara, Mării Negre, Mării Meotice (Azov)…

În Tracia, străbunii se îndeletncieau mult cu prelucrarea metalelor preţioase – aurul şi argintul – dar şi cu agricultura. Până la cucerirea Galiei de către Cezar, două erau marile surse de grâu ale bazinului mediteraneean: Egiptul şi Tracia.
Creşterea albinelor era o tradiţie tracică vestită. De aici venea, de fapt, şi miedul, o băutură făcută din miere, cu sau fără fructe (pentru arome) şi pe care au preţuit-o până acum vreo o sută-două de ani şi Românii.
Atât de iubitori erau de miere – şi mied – Geţii, încât în unele locuri roiurile de albine ale stupilor deveneau adevăraţi păzitori ai graniţelor aşezărilor.

Luptătorii Traco-Iliri erau foarte respectaţi de duşmani.
Arma preferată era lancea sau suliţa, urmată de forme de sabie, dreaptă sau curbă, după caz. Foarte răspândite erau săbiile drepte de tip akinakes, adică scitice, dar şi cele de origine celtică. Rhomphaia sud-tracică, daca nord-dunăreană, sica – răspândită din Munţii Hem până în nordul Carpaţilor – sunt câteva din săbiile şi pumnalele curbe ale Traco-Ilirilor (dar nu singurele!).
În luptă se mai foloseau şi topoarele – de mai multe feluri -, scuturile, diferite armuri – de la cele locale la cele scito-sarmate sau romane -, cuţite şi multe altele.
Ca şi Scito-Sarmaţii, Tracii nordici – şi mai ales Geţii – erau arcaşi pricepuţi. În părţile Dunării de Jos este atestată folosirea săgeţilor otrăvite, zice-se în venin de viperă (mai probabil în cucută şi omag, deşi nu este exclusă includerea veninului de viperă în amestec).
Pe scurt, Traco-Ilirii foloseau orice armă, locală sau preluată de la alţii, în lupă. Asta pentru că lupta era preocuparea de căpătâi a oricărui traco-ilir liber! Aceşti străbuni ai noştri erau atât de însetaţi de bătaie, încât se credea (inclusiv la Greci) că Zeul Războiului trebuie să fie trac şi născut la Traci!
Dorinţa de luptă a Traco-Ilirilor a fost moştenită la multe ramuri ale Românilor din vechime. Această înclinaţie războinică a fost, de fapt, şi una care a ajutat foarte mult la supravieţuirea străbunilor în mijlocul vâltorilor Istoriei. Dacă nu ar fi fost, din păcate, însoţită şi de moştenirea traco-iliră a dezbinării, ci doar de moştenirea romană a datoriei şi disciplinei, şi de cea comună, creştină, Românii ar fi izbutit mult mai multe…

Întorcându-ne la cele ale străbunilor, merită să amintim că le plăcea să îşi încerce puterile în lupte cu marile fiare ale sălbăticiei: bouri, zimbri, lei, lupi, mistreţi, urşi etc.
Coarnele de bour sau de zimbru deveneau apoi fie instrumente de cântat şi comunicat până departe – asemenea buciumului -, fie vase pentru băut (adesea ferecate în argint şi chiar şi aurite).
Traco-Ilirii au realizat mai multe soiuri de câini, de pază, luptă sau ciobănit. Moloşii sunt asemenea câini care, preluaţi de Greci de la Iliri, au devenit renumiţi – arta Grecilor de a se lăuda e întrecută doar de a Evreilor! 🙂 – drept „câini greceşti”. Că nu erau greceşti aceşti câini se vede limpede din faptul că sunt întâlniţi între Greci doar la „sălbaticii Moloşi” (un trib grecesc mult amestecat cu Traco-Ilirii din Epir), dar sunt folosiţi şi în Dalmaţia şi Iliria, până departe în nord, de triburi care nu aveau nicio legătură cu Grecii – şi cu atât mai mult cu Moloşii.
(Merită amintit că adesea înşişi Grecii nu îi socoteau pe Moloşi Greci, Pericle, de pildă, refuzând a-i accepta pe toţi Epiroţii – inclusiv pe Moloşi – drept Greci. De asemenea, faptul că aceştia erau bilingvi – folosind şi idoimul străbun, traco-iliri, şi nou venita limbă greacă – este bine atestat.)
Caii Tracilor erau vestiţi până departe, fiind cântaţi până şi de duşmanii de moarte ai Tracilor, Grecii. Descoperirile arheologice au dovedit că spaţiul traco-ilir a fost unul în care calul a fost crescut în diferite forme (rase, le-am spune astăzi), de la cei mărunţi, de munte, la cei mari, folosiţi pentru luptă sau tras/dus poveri. Românii au moştenit această tradiţie străveche (a se vedea şi această lucrare) în care, desigur, există şi o parte, puternică, Scito-Sarmatică.

Paradoxal, deşi luptători vestiţi şi temuţi, deşi declaraţi uneori drept „cei mai aspri oameni din lume”, Traco-Ilirii nu au practicat niciodată exterminarea străinilor sau înrobirea totală a străinilor, pe care o întâlnim la Greci, Germani sau Celţi (care practicau aceste metode oriunde puteau).
Dacă, pe de-o parte, [Traco-Ilirii] se luptau între ei cu multă duritate – şi, nu rareori, la fel şi cu străinii -, pe de altă parte odată ce se făcea/era pace, orice resentimente dispăreau şi erau gata să petreacă alături de duşmanul de ieri.
Aici era o mare deosebire mai ales între ei şi Greci, aceştia din urmă nefiind în stare să-i accepte cu adevărat pe străini, niciodată.

Ca migratori, Grecii – a căror origine este până astăzi un mister – năvălesc în sudul spaţiului Traco-Ilir şi izbutesc să supună triburile de aici.
Cetăţenii de cel mai jos rang ai Grecilor şi sclavii erau constituiţi în covârşitoare majoritate din Traco-Iliri; până la cucerirea romană aceşti „cetăţeni inferiori” şi sclavi constituie între 60 şi 80% din populaţia oraşelor şi regiunilor greceşti. În munţii dintre regiunile greceşti Traco-Ilirii liberi domină (fiind, ca urmare, descrişi de Greci drept barbari, înapoiaţi, sălbatici, antropofagi etc.).
Multe ramuri tracice, atât din Europa, dar mai ales din Asia Mică, aleg grecizarea sau elenizarea. Unul dintre factori pare să fi fost cucerirea Troiei – mândria Tracilor de aici – de către Greci, dar cu siguranţă iscusinţa teribilă a Grecilor de a-şi vinde mândria naţională drept produs de mare valoare a atârnat greu.
Dar foarte mulţi dintre Traco-Iliri se opun grecizării, rezistă, şi se unesc apoi cu Romanii în timpul luptelor dintre aceştia şi Greci, devenind esenţiali pentru stăpânirea romană în zonă (a se vedea şi această lucrare!).

Putem spune că, dincolo de deosebirile dintre ei, Traco-Ilirii erau cu toţii însetaţi de extraordinar.
Dar spre deosebire de Romani, pentru care extraordinarul era totdeauna supus interesului obştesc – altfel fiind prea puţin atrăgător – la Traco-Iliri esenţial era extraordinarul personal.
De aici se năşteau şi dorinţa, râvna, munca şi lupta multor Traco-Iliri de a ajunge cât mai sus – inclusiv pe tronul Romaniei! – şi chiar de a deveni zei. Dar tot de aici se năştea şi o anume însingurare, o înclinaţie spre dezbinare, spre lipsa de unitate, o anume rivalitate între Traco-Ilirii cu calităţi deosebite. Din nefericire, şi aceasta există, încă, la Români.

Traco-Ilirii au primit de la Celţi şi de la Sciţi forme avansate de metalurgie, dar au dat lumii, la rândul lor, foarte mult în acelaşi domeniu. O simplă privire asupra orfevrăriei tracice în argint – fie ea sud ori nord dunăreană – este de ajuns pentru a dovedi iscusinţa înaltă la care ajunseseră meşterii traci. De la brăţările dacice din părţile Haţegului până la comorile de legendă găsite în Valea Regilor din Tracia, nenumărate sunt relicvele unei măiestrii uimitoare.
Priceperea Ilirilor în minerit este de asemenea legendară şi a fost esenţială pentru viaţa economică a acestui spaţiu, atât înaintea cuprinderii lui în Romania, cât şi după aceea. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mulţi Iliri sunt aduşi în Dacia după 106 d.Chr., ei constituind greul populaţiei miniere din ceea ce astăzi cunoaştem ca Munţii Banatului şi Munţii Apuseni.
Preţuirea metalurgiei – aici intrând chiar o mistică a prelucrării metalelor, astăzi aproape uitată – a fost moştenită de Români. Aşa cum au moştenit Românii, pe lângă zidăria din piatră romană, şi prelucrarea lemnului de la Traco-Iliri (venită, foarte probabil, chiar de la cei dinainte de aceştia…).

Sunt multe pe care nu le ştim despre aceşti străbuni ai noştri.
Limba, de pildă, o cunoaştem doar la nviel de vocabular, din unele izvoare istorice (a se vedea şi FHDR I). Şi putem vedea, la nivel de vocabular, că era o limbă aflat cel puţin la hotarul dintre limbile satem (ca cele iraniene sau proto-slave) şi centum (ca cele latine, celtice sau germanice), dacă nu era chiar categoric satem.

O altă taină este aceea a aurului. Nu cunoaştem încă mistica Tracilor nordici numiţi Daco-Geţii în privinţa aurului. Se ştie că Decebal, provocând războaiele cu Traian şi pierzându-le, a lăsat în urmă o uriaşă comoară cu foarte mult aur. Aur cu care ar fi putut pune în mişcare, spre a-l ajuta în aceste războaie, şi pe Tracii nordici care nu îl recunoşteau ca rege (precum Carpii, Costobocii şi Dacii Mari), şi pe Scito-Sarmaţii şi Germanicii de departe. Cu totul uimitor, Decebal nu a folosit însă acest aur, păstrându-l ascuns până la capăt. De ce? Nu ştim! Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului în război? Greu de crezut, de vreme ce avem, totuşi, coifuri din aur sau aurite, de pildă. Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului pentru a cumpăra sprijin militar? Să fi fost comoara nu a lui Decebal, ci a unor preoţi daci care au păstrat-o ascunsă din cine ştie ce pricini mistice sau personale? (a se vedea şi discuţia de aici)
Lucrurile sunt cu atât mai tulburi cu cât se cunosc puţine obiecte dacice din aur – şi doar de puţină vreme. S-a putut chiar pretinde, până de curând, de către unii teoreticieni, că Dacii nu ar fi practicat prelucrarea aurului; deşi, pe de altă parte, aveau o abilitate excepţională în prelucrarea argintului. Astăzi ştim că Dacii prelucrau şi aurul, dar în taină, din pricini încă neînţelese.

Amestecul Traco-Ilirilor cu alte popoare – cu Celţii şi Scito-Sarmaţii, în primul rând, apoi cu Hicoşii, cu Grecii, cu Romanii, Germanicii şi mulţi alţii – face adesea greu de identificat ce este traco-ilir şi ce aparţine altora.
Ştim, totuşi, că Traco-Ilirii nu foloseau scrisul în mod obişnuit. Ei cunoşteau scrisul, dar aveau, din câte am aflat până astăzi, o cultură oral-livrescă. În această cultură primordială era dimensiunea orală, scrisul fiind folosit fie pentru anumite aspecte practice, fie pentru anumite aspecte sacre. Ceea ce ţinea de aspecte practice, adică secundare şi trecătoare, nu era păstrat decât accidental (aici intră multe forme ale scrisului, de la răboj până la scrisori diplomatice sau neguţătoreşti). Aceeaşi cultură, oral-livrescă, a existat şi la Români până în epoca modernă, când s-a impus prin forţă trecerea la o cultură livresc-orală, bineînţeles pe tipar străin, ne-românesc. 

Dacian_Draco_on_Trajan's_Column_2

Una dintre falsificările cele mai adânc intrate în conştiinţa Românilor de astăzi este aceea a „steagului dacic”, adesea denumit în literatura contemporană „cap de lup” sau chiar… „lupul dacic”. Fără a intra aici în multe amănunte – sperăm să revenim într-un material dedicat – observăm doar că numele istoric al steagului, consacrat ca atare până… în epoca modernă, este de draco sau draconis. Adică balaur. Nu se folosesc niciodată, în vechime, nume de genul „lupo” sau „luponis„… Pentru că lupul era doar o parte a acestui steag, în întregul lui reprezentând un balaur cu cap de lup (în unele forme sculpturile par a sugera chiar un cap de leu…).
Trebuie observate aici două aspecte esenţiale:
(1) acelaşi steag este larg folosit de Scito-Sarmaţi, iar
(2) la Chinezi – hotarul estic al întinderii scito-sarmate este China – apare balaurul cu cap de leu. (Voi reveni, nădăjduiesc, asupra acestor aspecte.)
Preluarea balaurului scitic de către Daci trebuie înţeleasă şi pe fundalul totemismului traco-ilir şi celtic. Avem dovezi arheologice largi ale acestui totemism, exprimat, de pildă, în coifuri încununate cu un motiv zoomorf (cerb, corb, vultur etc.). Prin urmare, preluarea balaurului scitic de către Daci are o anume valoare mistică şi culturală pe care astăzi nu o cunoaştem încă bine.
Şi este esenţial să subliniem că în armatele romane, odată cu intrarea constantă a Dacilor şi Scito-Sarmaţilor în rândurile ostaşilor romani, apare, mai ales din secoele III-IV, o simbolistică specială: simbolul legiunilor este acvila, simbolul cohortelor este balaurul, simbolul unificator este Crucea.
Altfel spus, prin Cruce şi sub Cruce se unesc acvila romană şi balaurul traco-scitic… 
Este o exprimare foarte concretă a unei realităţi esenţiale pentru noi.

Merită consemnat aici faptul că în mare parte Traco-Ilirii au fost foarte apropiaţi de Romani.
Nu în sensul unei fanteziste identităţi lingvistice. Dicţionarul lui Hesychios este o mărturie suficienă a deosebirii între latină şi idiomurile traco-scito-ilire, chiar de nu am avea şi mărturiile lui Ovidiu (aici) şi multe altele.
Ceea ce i-a apropiat pe Traco-Iliri de Romani a fost o spiritualitate comună, urmată de unele interese comune şi, mai apoi, de Creştinism.
Desigur, legenda originii parţial tracice a dinastiei ce a întemeiat Roma a avut rolul său în această apropiere.
Dar primul contact esenţial între Romani şi Traci apare în urma luptelor Romanilor cu Grecii care invadaseră Italia. Aceşti migratori aşezaţi pe o mare parte a ţărmurilor mărilor Egee, Tracică, Ionică, a Mirtelor etc. nu se extindeau numai în Marea Neagră, ci în primul rând în bazinul Mediteranei şi în teritoriile terestre din ceea ce astăzi cunoaştem ca Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia. Ei înrobiseră o mare parte dintre Traco-Pelasgii găsiţi în sud, transformându-i în categoria inferioară de semi-sclavi cunoscută mai ales sub numele de iloţi. Alţi băştinaşi, însă, retraşi în munţi – de la Munţii Albi din Creta la cei din Epir sau Pon – rezistau stăpânirii greceşti; fiind, ca urmare, descrişi drept sălbatici, tâlhari, necivilizaţi etc. Strabon mărturiseşte că întreaga Grecie „a fost locuită de barbari în vremurile de demult”, numărând printre aceştia şi pe Epiroţi – pretinşi astăzi, de unii, a fi fost Greci! -, dar şi recunoscând că şi în vremea lui „Tracii ocupă Macedonia şi câteva părţi din Tesalia” etc., etc.¹
În luptele Romanilor cu invadatorii Greci apare un ajutor neaşteptat din partea Traco-Ilirilor din Epir, Tesalia, Macedonia etc. Curând luptătorii aceştia vor gusta victoria împotriva celor care îi oprimaseră sute şi sute de ani, ba chiar milenii. În acelaşi timp, vor regăsi în Romani o spiritualitate militaristă şi însetată de excepţional, foarte apropiată de a lor şi străină moleşelii şi înrobirii plăcerilor ce corupsese Traco-Ilirii grecizaţi (şi în Europa, dar mai ales în Asia Mică, unde până la hotarele Armeniei doar Frigienii sunt mai puţin atinşi de această molimă).
În secolul I d.Chr. Traco-Ilirii formează o parte destul de mică dintr-un super-stat ce se întinde pe trei continente, având Marea Mediterană şi toate mările acesteia ca mări interioare. Galii, de exemplu, erau foarte numeroşi în Panonia, erau prezenţi în nordul Iliriei şi chiar al Italiei – chiar dacă puternic romanizaţi -, erau majoritari în Noricum, Raetia, imensa Galie, în ceea ce astăzi numim Ţările de Jos, în Iberia, Britania, erau prezenţi chiar şi în Asia Mică – unde Galatia le poartă numele multă vreme. Ei bine, în amintitul secol Galii, de şase ori mai numeroşi decât Traco-Ilirii, dau armatelor romane cca. 400.000 de cetăţeni romani (legionari) şi respectiv auxiliari. Mult mai puţinii Traco-Ilri dau totuşi 200.000 de legionari şi auxiliari, ceea ce înseamnă un voluntariat cel puţin triplu faţă de cel galic.
Asta pentru că, după cum am spus, Traco-Ilirii ne-epicureeni adorau lupta şi erau însetaţi de extraordinar, iar în armatele romane le aveau pe amândouă la cel mai înalt nivel.
În vremea lui Burebista Dacii aveau deja mai bine de o sută de ani de când preluaseră dinarul roman, eliminând treptat, dar tot mai mult, monezile greceşti. Îl şi copiaseră, de fapt, şi încă atât de bine că până la găsirea unor matriţe au fost crezute romane multe dintre monezile bătute, de fapt, la nordul Donarisului. Mai mult, în timpul marelui rege get Dacii nu doar că aveau trimişi – iscoade, negustori, diplomaţi – la Roma, dar chiar aveau acolo rude. Şi nu oricum, ci aflate în bune relaţii cu familii de vază ale Ţării, încât se ajunge până şi la amestecul Dacilor în treburile interne ale Imperiului Roman. Burebista se aliază cu Pompei şi doar moartea lui Cezar opreşte intenţiile de răzbunare ale acestuia. Moartea regelui dac şi sfărâmarea regatului său face ca Dacii sudici, din Dardania, cele două Moesii şi Sciţia Mică, împreună cu Sciţii din aceste zone, să intre în Romania. O intrare susţinută de imensa majoritate a acestor Daci.
Mai mult, în secolul I d.Chr. Geto-Sciţii din nordul Dunării vor face pace cu Romania – pe care o atacaseră repetat – cu condiţia intrării lor în cuprinsul acesteia. Se ajunge ca peste 200.000 de familii – cel puţin 1.000.000 (un milion) de oameni – să treacă în sud, aşezându-se în Moesia, Dardania, Iliria şi devenind iute cetăţeni romani fideli. Împreună cu Dacii din Oltenia de astăzi, ei vor lupta alături de Traian împotriva lui Decebal, conducătorii lor primind, ca recunoştinţă pentru eroismul din războaiele respective, un întreg parc de sculpturi lângă Columna lui Traian. Eroii daci din luptele lui Traian cu Decebal (asupra cărora am poposit aici, aici, aici şi aici,  şi asupra cărora sperăm că vom mai poposi) au, de altfel, multe sculpturi păstrate până astăzi.
Participarea acestor Traco-Iliri, inclusiv a Dacilor sudici şi a multora dintre cei nord-dunăreni, la viaţa Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman) este atât de puternică şi complexă încât din secolul al II-lea d.Chr. produce instaurarea unor domnitori de origine traco-iliră pe tronul Romei. Ei determină, de asemenea, atragerea în Romania a multor ramuri nomade ale Tracilor şi Scito-Sarmaţilor.
Sfântul Constantin cel Mare (şi aici), care prin înfiinţarea Romei Noi, creştine, Constantinopolul, dă o nouă organizare Romaniei, este de asemenea un Traco-Iliri puternic romanizat, un Străromân în toată puterea cuvântului.
El face partea din tabăra creştină traco-romană, spre deosebire de rudele sale Liciniu şi Galerius, care persecută Creştinii în cele mai cumplite moduri, arătându-se a fi adevărate ruşini ale omenirii.
Tracii nordici se împart în două grupe mari, după secolul al II-lea încolo. O parte – precum Dacii Mari – se îndreaptă către nord şi nord-vest. Se pare că sunt unii dintre strămoşii Danilor, amestecul de neamuri (parţial germanice) care invadează Yutlanda şi Scania, dând naştere Vikingilor (Varegilor). Alţii, precum Carpii şi Costobocii, se vor alia cu unii dintre Germanici, luând parte la expediţiile de jaf din Romania şi apoi la aşezarea acestora, ca Vizigoţi, în Spania. Unele ramuri se vor amesteca local cu Germanicii sau respectiv Slavii – cel puţin după cronicarii bizantini care pretind existenţa la năvălitorii Slavi din secolele VII-VIII a unor elemente religioase tracice.

Desigur, în toate aceste sinteze etnice este greu de urmărit, pe termen lung, elementul Traco-Ilir.
Încercările hiper-exagerate de a-i declara „Daci” sau „Traci” pe toţi cei care au o ascendenţă traco-iliră sunt, evident, greşite. O puternică origine traco-iliră (pe filieră românească) o au şi Sârbii, şi Bulgarii, şi Albanezii, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste trei naţionalităţi – dacă nu cumva mai mult de trei… – sunt uriaşe. Unele rădăcini traco-ilire pot fi găsite şi la Spanioli sau Danezi, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste două naţiuni sunt, iarăşi, foarte, foarte mari.
Înţelepciunea stă în a nu transforma admiraţia faţă de aceşti Străbuni ai noştri într-o adoraţie oarbă – pe care ei înşişi ar fi dispreţuit-o cei dintâi.
Au avut bunele şi relele lor, înălţările şi căderile lor; cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune!
După cum am spus mai sus, noi, ca Români, trebuie să ştim să ducem mai departe balaurul traco-scitic şi acvila romană unite prin Crucea lui Christos. Doar astfel vom putea să ne cinstim, cu adevărat Străbunii.

Tricolor România f

 

Mihai-Andrei Aldea

< Galii
< Romanii
< Scito-Sarmaţii

¹ A se vedea pentru această problemă – şi alte aspecte conexe – şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Vinul. Câteva cuvinte

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.

Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.

Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.

Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.

Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.

Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.

La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.

Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.

Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).

În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).

Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.

În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.

Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.

Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).

Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)

Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.

Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.

Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).

A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.

Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.

Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.

Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lupta împotriva răului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi.

Lupta împotriva răului este o dorinţă foarte răspândită astăzi, atât la cei buni cât şi la mulţi dintre cei răi. Acest adevăr poate să pară o minciună: cum ar putea cei răi să vrea să lupte împotriva răului? Simplu: minţindu-se pe ei înşişi că răul este bine.
De pildă, cei care au bombardat Serbia, scriind pe bombele aruncate peste femei şi copii, „Happy Easter” („Paşte fericit!”), erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care au distrus Irak-ul, spre a salva omenirea de „armele de distrugere în masă” care nu existau acolo, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care batjocoreau şi torturau deţinuţi irakieni, mulţi nevinovaţi, în feluri identice Inchiziţiei şi altor forţe întunecate ale Evului Mediu, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care pun bombe, aruncând în aer, eventual cu ei înşişi cu tot, copii şi femei în numele Islamului, cei care decapitează creştini în Siria şi Irak, cei care împuşcă pe creştinii din Egipt, Indonezia sau Somalia şi care fac alte şi alte asemenea… lucruri, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Comuniştii din România care persecută BOR pe exact aceleaşi pretexte precum bolşevicii lui Lenin şi Stalin, care au acelaşi discurs anti-românesc şi anti-naţional cu activiştii comunişti interbelici, care fac propagandă doctrinei sexuale din Revoluţia Bolşevică a anilor 1920-1930, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Toţi aceştia şi-au construit un sistem de minciuni prin care să spună răului bine.
Toţi aceştia astupă glasul conştiinţei, îşi înăbuşe vocea interioară care le spune că sunt pe calea răului (şi o definesc drept „slăbiciune”, „prejudecăţi”, „urmările unor influenţe din copilărie/societate/şcoală” etc.).

Prin urmare, cei care cred că vor să facă binele sunt mulţi.
Cei care fac binele sunt puţini.
Şi cei care cred că vor să lupte împotriva răului sunt mulţi.
Cei care luptă împotriva răului sunt puţini.
De fapt, cei care fac binele şi cei care luptă împotriva răului sunt unii şi aceeaşi.

Deci, cum se dă lupta împotriva răului?
Făcând binele.
Răul se învinge nu printr-un meci de box între noi şi „rău”, ci făptuind binele.
Răul este lipsa binelui, este înlocuirea moralei prin lipsa de morală, adică este un gol.
Răul nu poate fi învins niciodată prin rău. Cel mult pot fi, prin forme de rău, ţinuţi în loc, o vreme, cei prin care se răspândeşte răul. Ceea ce, deşi ineficient, este mai uşor decât a face binele.
Ca urmare, omenirea a născocit şi folosit, de-a lungul vremii, mijloace de a răspunde răului cu rău, în ideea de a-l ţine în loc sau chiar de a-l învinge.
Uneori mijloacele sunt ridicole, iar adesea fac mai mult rău decât s-ar crede, pentru că nu sunt însoţite şi de lucrarea binelui. Ceea ce, se înţelege, lasă loc mult răului, chiar dacă este altul decât cel „biruit”.

O pildă uşor de dat şi destul de tristă prin urmări – deşi adesea hazlie prin lipsa de logică – este cearta pe internet; pe aceeaşi linie, dar mai gravă, este însetarea după veşti rele.
Amândouă sunt practicate de mulţi oameni buni, care devin astfel răi fără să-şi dea seama.

O să luăm în primul rând, însetarea după veşti rele.
Este o patimă des întâlnită.
Mulţi oameni buni au căpătat o adevărată dependenţă de asemenea veşti, căutându-le cu sete.
Care sunt pretextele?
„Un om informat este un om pregătit” (absurd; ca şi cum dacă eu ştiu că vine să mă bată Bruce Lee sunt pregătit şi pot să-i fac faţă)
„Trebuie să ştim ce vine ca să ne pregătim” (logic, până la un punct; pentru că de cele mai multe ori „informarea” nu aduce nicio consecinţă practică)

Dacă ascultarea veştilor rele ar fi urmată de pregătiri bine gândite şi înfăptuite, ar fi de folos.
De pildă, vestea inundaţiile de pe văile apelor ar putea fi urmată de mutarea caselor prost aşezate, de ridicarea unor diguri şi alte asemenea măsuri.
Sau vestea despre atacuri asupra femeilor ar putea fi urmată de implicarea în cursuri de auto-apărare, de cumpărarea unor mijloace de apărare (spray, tasere ş.a.), de alte mijloace de prevenire.
Sau veştile despre defrişări ar putea fi urmate de asocierea celor care vor să apere pădurile, de organizarea unor mişcări de masă de blocare a defrişărilor şi altele asemenea.

Adevărul este, însă, că rareori se întâmplă aşa.
De cele mai multe ori oameni pur şi simplu asimilează veştile rele ca atare, fără să se „pregătească” în vreun fel pentru posibila implicare în acel rău.
Ca urmare, singurul efect practic pentru oamenii buni este întristarea sau deprimarea. Puţini sunt cei care au înţelepciunea şi puterea să nu se tulbure de ceea ce nu pot schimba. Cei mai mulţi suferă şi se întristează, ajungând chiar şi la deznădejde.
Adică, prin ascultarea veştilor rele, de fapt fac rău!
Pentru că întristându-se, tulburându-se, deznădăjduind, îşi scad puterile, îşi fac treburile mai prost şi îi împing spre tulburare sau întristare şi pe cei din jurul lor!

La fel se întâmplă şi cu cearta pe internet.
Pe care unii o numesc „apărarea adevărului”, ba chiar „mărturisirea Credinţei”, „lupta împotriva minciunii” etc.
În fapt, de mult prea multe ori, este doar o irosire a puterilor şi o murdărire a sufletului. Adică un rău.
Pentru că o apărare a adevărului se poate face doar prin trăirea adevărului, din care izvorăşte şi o bună mărturisire a lui.

Cel care trăieşte adevărul ştie că acesta este greu de înţeles, de primit şi de trăit. Ştie din propria viaţă, din propria trăire. Ca urmare, va avea răbdare cu cel care vede mai greu adevărul, nu va fi nici furios, nici disperat, atunci când vede că cineva este orb – voit sau nu – în faţa adevărului.
De asemenea, cel care trăieşte adevărul ştie că există oameni răi. Fie că îşi dau seama că sunt răi, fie că nu.
Aceşti oameni răi vor răspunde cu dispreţ, răutate, ură etc. faţă de orice părere, faţă de orice frază care le contrazice viziunea. Şi cum ar putea face altfel? Căci această viziune este cea prin care ei îşi înăbuşe conştiinţa şi declară binele drept rău şi răul drept bine! Altfel spus, este o viziune fără de care lumea lor se prăbuşeşte, iar ei se găsesc goi şi vinovaţi în ruinele minciunii în care au trăit.
Da, le-ar putea face bine această prăbuşire, căci ar putea fi punctul din care să pună o temelie nouă, sănătoasă, vieţii lor. Dar este nespus de greu să înţeleagă fie şi vag această posibilitate, cu atât mai mult să o accepte, şi cu atât mai mult să treacă la fapte.
De aceea, pentru aceşti oameni mărturisirea adevărului de către alţii este un atac la care răspund violent.

Cel care trăieşte adevărul trebuie să ştie că uneori merită să dai un răspuns, ca o sămânţă, din care peste vremi să iasă eliberarea celuilalt. Doar că răspunsul trebuie dat cu dragoste pentru celălalt, nu din mândria de a proclama adevărul, de a fi mărturisitor sau din alte ispite de acelaşi fel. Atunci când încerci să dai un răspuns ca să-l ajuţi pe celălalt ai nevoie să priveşti către sufletul lui, nu către cei din jur; poate să pară că „ai pierdut” confruntarea, de vreme ce important este să ajungă o sămânţă de adevăr în sufletul lui. Este, după cum se vede, o lucrare foarte grea, cu putinţă doar printr-un dar al Duhului Sfânt dat pentru o clipă – şi dacă discuţia continuă, aproape totdeauna se pierde – sau printr-o experienţă duhovnicească temeinică.

De asemenea, mai sunt şi situaţiile în care este nevoie de proclamarea unui adevăr pe care o propagandă rea încearcă să îl acopere.
Dar şi aici este aproape aceeaşi rânduială ca cea de mai sus.
Chiar dacă într-o asemenea împrejurare se pot folosi mijloace retorice tăioase – doar dacă şi cât e nevoie de ele -, ele trebuie să fie sub conducerea iubirii faţă de oameni. Căci adevărul este mărturisit pentru oameni, spre a-i ajuta să se zidească, nu în gol, ca să fie într-un inventar virtual.
În asemenea situaţii stăpânirea de sine, logica strânsă, grija de a rămâne în adevăr – e uşor să crezi, cu bună credinţă, o minciună! -, ştiinţa de a vorbi sau scrie sunt doar câteva din darurile de care avem nevoie.

De cele mai multe ori, însă, aşa-zisa „apărare a adevărului” sau „mărturisire a adevărului” este doar o ceartă care face rău. În care se ajunge la un fel de urlete paralele, la un monolog polifonic, sau la un schimb de insulte mai mult sau mai puţin vulgare – după caz. În care cei care aveau dinainte aceeaşi părere vor fi şi după aceea de aceeaşi părere, dar nimeni nu se va lămuri fie şi cu o iotă în plus. Altfel spus, deşi se cheltuie timp şi energie – ba chiar şi alte resurse – niciuna dintre părţi nu câştigă, real vorbind, nimic. Dar va creşte duşmănia dintre cei de păreri diferite, oamenii vor fi convinşi că ei sunt victime ale poziţiei lor etc. Adică, aşa cum am spus, în loc să se facă bine, se va face mult rău.

Şi roadele, pentru oamenii buni care se vâră în asemenea certuri, vor fi acelaşi: tulburare, oboseală, întristare, deznădejde…
Sau, şi mai rău, trufia de a crede că prin ceartă şi furie se mărturiseşte adevărul, trufia şi deznădejdea de a se crede victime etc., etc.
Pe de altă parte, cei răi vor avea satisfacţia întunecată şi cangrenoasă că i-au făcut pe ceilalţi să se coboare la nivelul lor; „de fapt şi ei sunt ca noi”, vor gândi şi spune, fără să-şi dea seama ce mărturisesc prin aceste cuvinte; se vor întări în rău.
Altfel spus, pierderi de amândouă părţile, singurul câştigat fiind răul.

Iată cum „lupta împotriva răului” în stil de „meci de box” se dovedeşte a fi, în chip obişnuit, deosebit de rea, dăunătoare, distrugătoare.
„Ieşirea din Matrix” este, de fapt, simplă, chiar dacă cel mai des oamenii fug de ea.

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi, ne spune Duhul Sfânt.
Mulţi şi-au închipuit aceasta ca pe un „meci de box” între ei şi cel rău – oricare ar fi acesta.
De fapt să stai împotriva celui rău înseamnă să te îndrepţi spre bine. Căci esenţa lucrării răului este de a ne atrage în rău. Ca urmare, esenţa împotrivirii faţă de rău este a cunoaşte şi a face binele.
Tot ce faceţi, ca pentru Dumnezeu să faceţi, ne zice, iarăşi, Duhul Sfânt, arătându-ne calea.
Muncind, străduindu-ne să facem binele, zi de zi, ceas de ceas, devenim noi înşine mai buni. Şi, totodată, învăţăm să cunoaştem tot mai mult binele, să îl deosebim de rău; adică ne creştem discernământul.
Lucrarea binelui este cheia luptei împotriva răului.

Capre Paltin Petru Vodă

crucea-manafului

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Iar despre căţelul pământului… şi despre somn şi vise de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Deşi mi-am propus doar să amintesc despre căţelul pământului – şi bogăţia de cunoaştere şi trăire ce însoţeşte acest nume -, simt că trebuie să adaug la rândurile mai vechi.

Să asculţi căţelul pământului avea, în trecut, două înţelesuri, unul dintre acestea fiind, la rândul său, dublat.

I. Să asculţi căţelul pământului însemna, la fel cu „să asculţi cum creşte iarba„, să îţi îndrepţi băgarea de seamă (zicere care are nevoie de o lămurire anume) spre firea lucrurilor, înţelegându-le crugurile (a se vedea o mică lămurire a crugurilor aici) şi tainele cele mai ascunse.
Era o aplecare spre adâncime – şi iarba, cu rădăcinile sale, şi căţeii pământului, cu tainica lor viaţă şi glasul lor obişnuit şi ciudat în acelaşi timp, treceau dincolo de suprafaţă, tot mai departe.
Era o trecere de hotarul vederii obişnuite, către o lume nu mai puţin bogată decât cea văzută, însă mai tainică. În ea se ascundea viaţa din care se hrănea viaţa de deasupra; şi dacă puterea soarelui şi a apei, sau a altor elemente şi puteri văzute, aflate deasupra, se înţelegeau mai uşor, puterile adâncului, bune sau rele, stăteau ascunse.
De aceea, să taci ca să asculţi căţelul pământului însemna acel exerciţiu spiritual esenţial prin care se oprea gălăgia gândurilor – şi a prejudecăţilor -, se oprea vorbăria interioară, astfel încât auzul – nu doar, şi nu atât cel trupesc – să poată într-adevăr asculta cele tainice, curgerile puterilor nevăzute care din lăuntrul firii hrănesc şi dau viaţă, ori otrăvesc şi usucă, cele din afară.
Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderii apelor Tale…

II. Dar să asculţi căţelul pământului mai însemna şi, simplu, să dormi.
Pentru că a fost o lume, România Străveche, în care pentru Români casa era locul în care se dormea doar pe vreme rea, în care se păstrau lucruri şi în care cei mari „numărau banii”, la adăpost de copii şi necuviinţă.
(Pentru cei care nu ştiu, părinţii de demult spuneau copiilor să vegheze curtea că ei se închid în casă ca să numere banii atunci când voiau să fie împreună… Iar copiii, până creşteau să înţeleagă unele lucruri, chiar pândeau să nu vină vreun hoţ/străin tocmai în acea clipă în care averile erau la vedere în casă… )
Cel mai adesea, de dormit se dormea la câmp, în livadă, în pridvor sau în alte locuri, deschise în parte sau cu totul. De foarte multe ori, între pământ şi Românii adormiţi era doar o haină, un cojoc, o cergă, o pătură… ceva subţire, care nu oprea sunetele ce veneau prin sol. Fie că era pasul greu sau tropotit al sălbăticiunilor mari – urs, cerb, tarpan (cal sălbatic), mistreţ, elan, zimbru, bour etc. – ori lătratul tainic al vietăţilor ascunse în vizuini şi galerii.
Ca urmare, „pune-te să asculţi cum latră căţelul pământului” însemna „du-te să te culci”. Sau „ascultă [cum latră] căţelul pământului” însemna „s-a culcat”.
Dar nu doar atât.
Căci prin această zicere se mai spunea, de fapt, ceva.
Un „ceva” care era, pentru Românii vechi, de la sine înţeles.
Şi anume, faptul că somnul este o stare în care omul, adesea, aude lucruri tainice. (Şi se uneşte aici înţelesul amintit la punctul I. cu cel de la punctul II.)

Somnul apare în lume pentru prima oară prin lucrarea lui Dumnezeu şi în lucrarea lui Dumnezeu, atunci când Acesta ia coasta lui Adam şi o face pe Eva.
Nu voi scrie aici despre cât de mult înseamnă, pentru Românii vechi, Adam şi Eva, părinţii noştri…
Dar voi aminti despre faptul că somnul lui Adam, acel somn al lui Adam, cel dintâi în lume, a fost unul profetic.
Deşi dormise, adică avea slăbită sau chiar întreruptă legătura cu realitatea obişnuită, cu percepţia lumii pe care o avem (o avea) în trezie, Adam ştie şi ce s-a întâmplat, şi ce va fi.
Cu toate că cel mai adesea oamenii trec peste acest fapt fără să îl vadă, adevărul este că în cuvintele pe care le spune Adam după ce se scoală arată şi ceea ce tocmai făcuse Dumnezeu, dar şi ceea ce va fi.
Somnul profetic este o stare comună la aleşii lui Dumnezeu, iar la Românii din vechime era înâlnit adesea.
Iar zicerea amintită mai sus – doarme, adică ascultă căţelul pământului – cuprindea în sine şi mărturia existenţei visului profetic, parte a unei stări de armonie cu Dumnezeu Sfântul şi Creaţia Sa, precum şi dorinţa de a trăi, totdeauna, această armonie.

Mihai-Andrei Aldea