Deşi mi-am propus doar să amintesc despre căţelul pământului – şi bogăţia de cunoaştere şi trăire ce însoţeşte acest nume -, simt că trebuie să adaug la rândurile mai vechi.

Să asculţi căţelul pământului avea, în trecut, două înţelesuri, unul dintre acestea fiind, la rândul său, dublat.

I. Să asculţi căţelul pământului însemna, la fel cu „să asculţi cum creşte iarba„, să îţi îndrepţi băgarea de seamă (zicere care are nevoie de o lămurire anume) spre firea lucrurilor, înţelegându-le crugurile (a se vedea o mică lămurire a crugurilor aici) şi tainele cele mai ascunse.
Era o aplecare spre adâncime – şi iarba, cu rădăcinile sale, şi căţeii pământului, cu tainica lor viaţă şi glasul lor obişnuit şi ciudat în acelaşi timp, treceau dincolo de suprafaţă, tot mai departe.
Era o trecere de hotarul vederii obişnuite, către o lume nu mai puţin bogată decât cea văzută, însă mai tainică. În ea se ascundea viaţa din care se hrănea viaţa de deasupra; şi dacă puterea soarelui şi a apei, sau a altor elemente şi puteri văzute, aflate deasupra, se înţelegeau mai uşor, puterile adâncului, bune sau rele, stăteau ascunse.
De aceea, să taci ca să asculţi căţelul pământului însemna acel exerciţiu spiritual esenţial prin care se oprea gălăgia gândurilor – şi a prejudecăţilor -, se oprea vorbăria interioară, astfel încât auzul – nu doar, şi nu atât cel trupesc – să poată într-adevăr asculta cele tainice, curgerile puterilor nevăzute care din lăuntrul firii hrănesc şi dau viaţă, ori otrăvesc şi usucă, cele din afară.
Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderii apelor Tale…

II. Dar să asculţi căţelul pământului mai însemna şi, simplu, să dormi.
Pentru că a fost o lume, România Străveche, în care pentru Români casa era locul în care se dormea doar pe vreme rea, în care se păstrau lucruri şi în care cei mari „numărau banii”, la adăpost de copii şi necuviinţă.
(Pentru cei care nu ştiu, părinţii de demult spuneau copiilor să vegheze curtea că ei se închid în casă ca să numere banii atunci când voiau să fie împreună… Iar copiii, până creşteau să înţeleagă unele lucruri, chiar pândeau să nu vină vreun hoţ/străin tocmai în acea clipă în care averile erau la vedere în casă… )
Cel mai adesea, de dormit se dormea la câmp, în livadă, în pridvor sau în alte locuri, deschise în parte sau cu totul. De foarte multe ori, între pământ şi Românii adormiţi era doar o haină, un cojoc, o cergă, o pătură… ceva subţire, care nu oprea sunetele ce veneau prin sol. Fie că era pasul greu sau tropotit al sălbăticiunilor mari – urs, cerb, tarpan (cal sălbatic), mistreţ, elan, zimbru, bour etc. – ori lătratul tainic al vietăţilor ascunse în vizuini şi galerii.
Ca urmare, „pune-te să asculţi cum latră căţelul pământului” însemna „du-te să te culci”. Sau „ascultă [cum latră] căţelul pământului” însemna „s-a culcat”.
Dar nu doar atât.
Căci prin această zicere se mai spunea, de fapt, ceva.
Un „ceva” care era, pentru Românii vechi, de la sine înţeles.
Şi anume, faptul că somnul este o stare în care omul, adesea, aude lucruri tainice. (Şi se uneşte aici înţelesul amintit la punctul I. cu cel de la punctul II.)

Somnul apare în lume pentru prima oară prin lucrarea lui Dumnezeu şi în lucrarea lui Dumnezeu, atunci când Acesta ia coasta lui Adam şi o face pe Eva.
Nu voi scrie aici despre cât de mult înseamnă, pentru Românii vechi, Adam şi Eva, părinţii noştri…
Dar voi aminti despre faptul că somnul lui Adam, acel somn al lui Adam, cel dintâi în lume, a fost unul profetic.
Deşi dormise, adică avea slăbită sau chiar întreruptă legătura cu realitatea obişnuită, cu percepţia lumii pe care o avem (o avea) în trezie, Adam ştie şi ce s-a întâmplat, şi ce va fi.
Cu toate că cel mai adesea oamenii trec peste acest fapt fără să îl vadă, adevărul este că în cuvintele pe care le spune Adam după ce se scoală arată şi ceea ce tocmai făcuse Dumnezeu, dar şi ceea ce va fi.
Somnul profetic este o stare comună la aleşii lui Dumnezeu, iar la Românii din vechime era înâlnit adesea.
Iar zicerea amintită mai sus – doarme, adică ascultă căţelul pământului – cuprindea în sine şi mărturia existenţei visului profetic, parte a unei stări de armonie cu Dumnezeu Sfântul şi Creaţia Sa, precum şi dorinţa de a trăi, totdeauna, această armonie.

Mihai-Andrei Aldea