Categorie: izvoare

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu”1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul „vrăjitorie”, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(II)

Prima parte a eseului se află aici (click!).

Se trăia într-o duplicitate permanentă, într-o necinste profundă, ce a cuprins întreaga ţară.
Şi care poate fi înţeleasă prin uimirea unui deţinut politic eliberat: „Când am ieşit din închisoare am văzut că de fapt doar trecusem dintr-o închisoare mică într-una mare. Toată România era, acum, o puşcărie.”
Statul fiind gardianul deţinuţilor-cetăţeni. Aşa cum este până astăzi.

Copiii, iar apoi copiii copiilor, au crescut în această lume.
În care ateismul era o dogmă absolută, impusă de tancurile sovietice şi bulanele miliţienilor, de teama de turnători şi de represaliile cumplite ale Sistemului.
În care se fura cu aprobare şi se opreau furturile – din fabrică sau C.A.P. – la ordin.
În care colaboraţionismul devenise o a doua natură, atât de bine însuşită încât mulţi copii au crezut în sinceritatea lui.

Marea catastrofă a epocii de după decembrie 1989 este lipsa recunoaşterii publice, asumate politic, administrativ, economic, a acestui colaboraţionism.
Agenţii sovietici din eşalonul trei, ajunşi la putere atunci, au transformat mărimea îngrozitoare a colaboraţionismului dintr-o ruşine ce trebuie ispăşită într-o scuză.
Punctul 8 de la Timişoara – minimul cerut de cel mai elementar bun-simţ – a fost ignorat.
Agenţii eşalonului trei au preluat editurile, televiziunea, radioul, aparatul de stat, şcolile, TOT!
Votaţi masiv de colaboraţionişti. Colaboraţionişti mai mult sau mai puţin făţiş; colaboraţionişti care făceau glume la adresa Ceauşeştilor sau a Partidului (Comunist), dar care i se supuneau sistematic; şi i s-au supus şi după 1989, votându-i cadrele reorganizate (întâi în F.S.N.).
Li s-au supus, cu toate că au avut prilejul eliberării.
Li s-au supus şi i-au votat pentru că agenţii eşalonului trei aveau acelaşi discurs ca cel dinainte, doar puţin adaptat vremii.
Pentru că erau o schimbare mică în faţa uriaşului necunoscut al unei schimbări radicale.
Pentru că şi-au arătat înţelegerea, îngăduinţa, chiar aprobarea faţă de colaboraţionismul general.

Societatea de după 1989 a fost, ca urmare, construită pe un principiu schizofrenic.
Pe de-o parte, comunismul a fost rău – ceea ce justifică mişcarea din decembrie 1989 şi suirea la putere a „noii” clase politice.
Pe de altă parte, „noua” clasă politică era – şi este – alcătuită din aceiaşi agenţi sovietici şi copiii sau nepoţii lor, precum şi din cei educaţi şi giraţi de aceştia.
Desigur, mulţi dintre ei şi-au schimbat stăpânii de la Moscova cu alţii din alte ţări.
Dar aşa cum Hitler şi Stalin au fost, amândoi, de extremă stânga – unul, socialist, celălalt, comunist – şi puternicii aceştia au fost şi sunt tot de extremă stânga. Doar că puţin cosmetizată. Sau, cum spunea un ofiţer KGB devenit „mare politician” în România post-decembristă, „comunism cu faţă umană”.
Desigur, unii dintre neo-comunişti sunt internaţionalişti sau mondialişti – dorind lichidarea totală a naţiunilor, oricare ar fi ele –, în vreme ce alţii sunt regionalişti, supunându-se uneia sau alteia dintre marile puteri naţionale (Germania, Turcia, Rusia, Austria, SUA etc.). Dar, oricum, şi unii şi alţii merg pe tiparul neo-comunist.
Iar societatea „românească” de după 1989 trebuia să urmeze modelul. Şi l-a urmat.

Nu vom înfăţişa aici felul în care comunismul a fost şi este ideologia oficială a tuturor partidelor de frunte din România post-decembristă. Nici felul în care s-a luptat şi se luptă exact pe liniile comisariatelor sovietice împotriva Istoriei Românilor, împotriva tradiţiei româneşti, împotriva a tot ceea ce ne defineşte ca Neam şi Biserică. Trec direct la o realitate ca o concluzie: tinerii şi mai puţin tinerii neo-comunişti, convinşi că fanatismul lor este o „luptă pentru libertate şi democraţie”. Ca şi mulţi activişti dinainte de ei!

Privesc nenumărate comentarii ce ar fi ridicole prin imbecilitate şi pseudo-intelectualism, dacă nu ar fi şi aberant agresive, ale unor tineri – sau mai puţin tineri – sferto-docţi, care preiau lozincile sovietice anti-Biserică, anti-românism, anti-naţiune, pro-globalizare.
Tineri şi mai puţin tineri care, cu entuziasmul tovărăşesc al bolşevicilor extremişti din anii 20 ai secolului XX luptă pentru exact aceleaşi idei ca şi aceia: desfrânare totală, distrugerea Bisericii, liber la avorturi, autoritatea absolută a statului corupt (corporaţiilor, grupărilor supra-statale) asupra oamenilor, batjocorirea credincioşilor şi credinţelor ce nu ţin de dogmele corectitudinii politice etc.
Schizofrenia amintită mai sus este limpede: oamenii aceştia, în numele progresului şi libertăţii, preiau ideile înapoiate ale unor sociopaţi care au ucis în lagăre şi puşcării peste o sută de milioane de oameni din întreaga lume.
Oamenii aceştia, tineri şi mai puţin tineri, pretinzându-se eventual „pro-occidentali”, preiau doctrina globalismului mondial, DOCTRINĂ STRICT COMUNISTĂ, încercând să o impună prin forţă.
Visul comunist de a transforma întreaga omenire într-o turmă unică, aflată sub conducerea unui partid unic, este susţinut de ei cu o mare convingere că este vorba despre o luptă pentru… libertate.
Ura faţă de Creştinism este la fel de feroce ca a bolşevicilor de altădată. Se atacă Biserica pentru că nu-şi face treaba Guvernul. Se atacă Biserica pentru că Parlamentul toacă bani şi face mai nimic. Se atacă Biserica pentru primăriile care nu-şi fac treaba. Se atacă Biserica pentru că Preşedinţia nu-şi face treaba. Se atacă Biserica pentru orice.

În timp ce instituţiile statului persecută sistematic pe cetăţeni, neo-comuniştii „progresişti” – mereu comuniştii s-au socotit „progresişti” – atacă pe cei care se opun abuzurilor. Alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că în cele mai mari scandaluri de corupţie străinii sunt făcuţi scăpaţi, dar românii, chiar şi nevinovaţi, plătesc, este ignorată sau negată violent. În această privinţă tinerii neo-comunişti luptă feroce împotriva libertăţii cuvântului, împotriva libertăţii de opinie. Sub scuza că unii dintre politicienii corupţi sunt loviţi de instituţiile de stat – aproape totdeauna fie de faţadă, fie din motive politice – se cere supunerea necondiţionată faţă de acele instituţii, indiferent de abuzurile lor.

Schizofrenia aceasta este, ca în toate cazurile grave, agresivă.
Rasismul* este condamnat de neo-comunişti aşa cum a fost condamnat şi de străbunicii lor din Revoluţia Franceză ori din Războiul Civil Rus: este condamnat în teorie, este condamnat când este practicat de alţii. Şi, la fel cu aceşti străbunici, ei condamnă pe creştini pentru că sunt creştini şi, dacă ar putea, i-ar extermina. Sunt declaraţii publice, făcute chiar de către politicieni şi parlamentari neo-comunişti din felurite grupări şi „partide”.
La locul de muncă, la locul de predare – dacă sunt cadre didactice – sau din funcţiile de conducere, dacă le au, aceşti neo-comunişti practică o violenţă teribilă împotriva celor care nu se încadrează în sistemul lor de valori.
Bătaia de joc – faţă de cei care ţin post, faţă de cei care cred în sfinţi şi eroi, faţă de cei care cred că România are un viitor – este o permanenţă.
Îndoctrinarea elevilor şi studenţilor este practicată fără nicio ruşine, fără nicio mustrare de conştiinţă. Copiii şi tinerii care au valori creştine sunt atacaţi, arătaţi cu degetul, „arşi la note”, ostracizaţi…
Precum „eroii” Uniunii Sovietice, şi aceşti neo-comunişti sunt convinşi de „eroismul” lor, de „binele” pe care îl fac „umanităţii” (prea proastă să înţeleagă acest bine, dar o să aibă ei grijă să o reeduce!). Mai mult, chiar se văd pe ei înşişi, în ciuda faptelor, în ciuda realităţii, ca plini de iubire. O iubire plină de ură faţă de cei care nu acceptă ciparea, vaccinarea obligatorie (cu vaccinurile alese, desigur, de iubiţii conducători!), declararea bolilor psihice ca normalitate, desfiinţarea naţiunilor, pierderea specificului etnic, pierderea specificului religios, supunerea faţă de bolşevicul termen de corectitudine politică… O iubire care urăşte, aceasta este religia lor, asemenea celei sovietice.
Iar această ideologie este, repetăm, indusă din ce în ce mai agresiv copiilor, elevilor, studenţilor, angajaţilor, şomerilor, telespectatorilor, utilizatorilor facebook… oricui se poate induce.

Toţi cei care cunosc fenomenul Piteşti, monstruosul sistem de reeducare experimentat de sovietici şi agenţii lor în România, pot recunoaşte uşor acelaşi fenomen de reeducare la nivelul întregii ţări.
Şi totul vine de la faptul că după decembrie 1989 nu a existat lustraţie, nu a existat pocăinţa fără de care nu există curăţirea de rău.
Ar fi fost de ajuns, atunci, în decembrie 1989, un asemenea strigăt (naţional):
„Da, am greşit! Ca fiul risipitor, ce striga tatăului său, greşit-am la Cer şi înaintea ta, la fel strigăm şi noi! Am greşit la Cer, am greşit înaintea lui Dumnezeu, înaintea Neamului nostru şi a Ţării noastre! Am greşit înaintea sfinţilor şi eroilor noştri! Am lăsat frica, lăcomia şi lenea să ne stăpânească şi ne-am supus cotropitorilor, ne-am supus şi sistemului satanic adus de ei! Am făcut din minciună şi furt viaţa noastră de zi cu zi. Ne-am minţit copiii, L-am ascuns pe Dumnezeu de ei, le-am ascuns şi sfinţii şi eroii Neamului nostru. Am greşit, Doamne! Am greşit, copiii noştri! Iertaţi-ne! Dumnezeu să ne ierte! Şi haideţi să îndreptăm împreună greşelile!”

În lipsa acestei pocăinţe, sufletul societăţii rămâne schilod până astăzi.
„Iubirea” societăţii este plină de ură faţă de toţi cei care nu se conformează. „Libertatea” acestei societăţi înrobeşte pe toţi cei care nu fug sau nu rezistă – într-o nouă Rezistenţă anti-comunistă, al cărei sfârşit încă nu se strevede. Iar moştenirea comunistă înlătură cu ură istoria şi tradiţia Neamului.

În lipsa acestei pocăinţe generale, în faţa sistemului înrobitor, există totuşi o ieşire. Nu la fel de spectaculoasă dar, pentru fiecare, la fel de eficace: pocăinţa personală. Nu doar pentru păcatele obişnuite, ci în primul rând pentru acelea mari şi ignorate mai totdeauna:
pentru irosirea vieţii noastre pe lăcomii, furii, laşităţi şi mândrii mărunte,
pentru fuga de răspunderea faţă de Dumnezeu, Neam şi Ţară,
pentru colaboraţionismul nostru, al prietenilor noştri, al părinţilor noştri sau al părinţilor prietenilor noştri.

Această pocăinţă personală ne va da puterea de a-i ierta şi pe comunişti sau neo-comunişti, aşa cum i-au iertat Sfinţii Persecuţiilor Comuniste, fără să lase ceva din valorile pentru care au suferit.
Dar şi puterea de a trăi după adevăratele valori, de a trăi aşa cum se cuvine să trăim, cu rost, ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte români adevăraţi. Trecând, cu sfinţii şi eroii noştri în suflet, peste toate furtunile. Intrând, cu fruntea sus, în Veşnicie. Singura biruinţă veşnică.

Mihai-Andrei Aldea

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (III)

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii) şi Romanii. Acum ne aplecăm spre cei care au fost şi spre ceea ce ne-au lăsat Traco-Ilirii.

Costantin_nord-limes_png - c

3. Traco-Ilirii

Traco-Ilirii sunt Străbuni foarte apropiaţi de sufletul românesc şi, totuşi, foarte puţin cunoscuţi.
Au contribuit la asta şi unele falsuri patriotice (precum falsul romantic despre Daci şi Romani), dar şi alte falsuri, multe, care s-au adăugat celorlalte (precum cel comunist şi altele).
Mulţi oameni buni, mulţi oameni de bună credinţă, mulţi oameni care vor să facă ceva pentru Neam, pentru Ţară, au fost şi sunt manipulaţi prin asemenea falsuri; care au parte de o puternică susţinere… externă!
Foarte greu atârnă în conştiinţa Românilor de azi propaganda străină, care încearcă să-i deznaţionalizeze printr-un „dacism” în care Dacii sunt prezentaţi extrem de mincinos, în care înşişi Românii sunt prezentaţi extrem de mincinos. Se merge chiar până la propaganda – perfect ilegală şi perfect anti-naţională – a abandonării numelui de Român şi România, a renunţării la moştenirea străbună. Totul în numele unui „naţionalism” mincinos („naţionalism” care cere să renunţi la identitatea ta naţională!) şi a unor născociri care frizează patologicul (gen „Belagines” ori „Legile lui Zamolxe” – scris în felurite moduri -, scrieri născocite de oameni cu o sănătate mintală mai mult sau mai puţin afectată şi atribuite, desigur, „Antichităţii”, „străbunilor”, unor „descoperiri uimitoare” etc.).

Adevărul rămâne!
Străbunii noştri Traco-Iliri au fost nişte oameni într-adevăr extraordinari. Şi în bine, dar şi în rău!
Sănătos este să-i cunoaştem aşa cum au fost şi să păstrăm de la ei ceea ce este bun, căutând să scăpăm de cele rele. Aceasta este singura purtare cuviincioasă faţă de înaintaşi: munca, strădania, lupta pentru a deveni mai buni.

Traco-Ilirii se formează în urma amestecului dintre migratorii indo-europeni din ultimul val „kurgan” şi respectiv amestecul valurilor dinainte cu populaţiile locale. Cam la fel s-au format, mai în vest, Galii, sau în nord-vest, Germanii (tot din amestecuri între valurile kurgan şi populaţiile pre-indo-europene).
Moşteniri venite din culturi străvechi – precum Ariuşd, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia etc. – străbat peste vremuri, preluate de Traco-Iliri şi integrate noilor culturi pe care aceştia le construiesc. Aici apare şi o particularitate a Traco-Ilirilor, care păstrează mult mai mult din aceste culturi/civilizaţii pre-indo-europene decât alte popoare. Ca singur exemplu arheologic amintim faptul că forme de ceramică străveche, preistorică, şi chiar cu rădăcini în Epoca Pietrei, se păstrează în aşezările tracice – inclusiv în Dacia – şi în secolele I î.Chr. – I d.Chr., fiind preluate apoi de Români şi păstrate până în Epoca Modernă (prin secolele XVII-XVIII, excepţional chiar până astăzi).
Păstrarea puternică a moştenirilor culturale pre-indo-europene a fost posibilă numai datorită unei fuziuni între valurile indo-europene şi populaţiile locale, mai vechi. Teoria nimicirii sau distrugerii pre-indoeuropenilor, propusă de unii arheologi – precum Maria Gimbutas -, a fost astfel infirmată arheologic, dovedindu-se că nu a avut loc o invazie militară, o mişcare de distrugere (ca cele mongole din secolul al XIII-lea, de pildă) ci o infiltrare treptată, o suprapunere şi simbioză a populaţiei kurgan cu populaţiile băştinaşe.
Întorcându-ne la Traco-Iliri, să observăm că în secolul al XV-lea înainte de Christos erau aşezate bazele caracteristicilor culturilor pe care Arheologia le recunoaşte unanim ca traco-ilire. 

Nu ştim ce nume îşi dădeau pe atunci aceşti Străbuni ai noştri, nu avem mărturii în această privinţă. Deşi există unele forme de scris, de origine pre-indo-europeană pe atunci, acestea sunt ideografice, nu fonetice (şi, mai mult, încă nedescifrate). Dar ştim că se întindeau de la Mediterana până dincolo de Carpaţi, de la Ţărmurile Mării Tracice şi ale Mării Ilirice (Adriatice) până la ţărmurile Mării Negre şi Dunărea de mijloc. Munţii Carpaţi, Dinarici, Pind, Rodopi şi Hem (Balcani) au fost, poetic spus, leagănul lor.

Născuţi ca un întreg, s-au despărţit în timp.
În Iliria şi Dalmaţia, din nordul Macedoniei şi Epirului până în părţile Veneţiei de astăzi, s-au deosebit triburile ilirice.
Între 1.300 şi 1.000 î.Chr., şi chiar după aceea, ramuri puternice ale Traco-Ilirilor au plecat spre Răsărit, dar nu pe linia – nord-pontică – pe care veniseră străbunii lor indo-europeni, ci prin Asia Mică.
Unii dintre ei se vor opri în Asia Mică, amestecându-se cu localnicii. Apar astfel Misia, Bitinia, Frigia şi alte ţări noi.
Tot în Asia Mică, dar mai spre est, Tracii se vor uni cu unele populaţii anatoliene şi în primul rând cu Hicsoşii. Din amestecul acestora din urmă cu Frigii/Brigii, Arimii şi alte triburi tracice iau naştere Armenii (Limba Armeană este cea mai apropiată limbă modernă de limba de Tracă, ocupând, ca urmare, un loc deosebit între limbile indo-europene).
O grupare traco-anatoliană, în care femeile vânează şi luptă chiar şi după căsătorie, în grupuri proprii, naşte ceea ce astăzi ştim ca legenda Amazoanelor.
Mai departe către răsărit, unindu-se cu unele triburi scitice, dar şi cu alte populaţii locale, urmaşii Tracilor plecaţi din Europa vor forma Cuşania (Kuşania) şi Partia (în nordul Iranului de azi), vor ajunge în Bactriana sau Daksia din nordul Afganistanului de astăzi şi chiar în nord-vestul Indiei. Linia de trecere de la Traci la Sciţi este cu neputinţă de trasat la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice; ştim doar că cei ajunşi în India se socoteau Sciţi. Djaţii, urmaşii acestora, îşi revendică de asemenea moştenirea scitică; iar termenul de Get (Getae) este scitic şi a fost preluat de Dacii de la Dunărea de Jos după unirea cu Sciţii ajunşi aici.
Căci, într-adevăr, din secolul VIII î.Chr. pătrund în spaţiul tracic nordic Sciţii. Urmaşi ai străbunilor din care, în parte, proveneau şi Tracii, şi veniţi pe aceeaşi linie nord-pontică. Dar despre Scito-Sarmaţi vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea parte a acestei lucrări.
Înspre Apus, Traco-Ilirii s-au extins până la hotarele Etrusciei, Veneţii având o origine traco-iliră clară. De-a lungul Dunării, dominată de Celţi sau Gali, grupuri tracice se infiltrează treptat. Găsim asemenea enclave – mai ales dacice – până spre izvoarele Dunării şi în părţile Vistulei, în teritorii covârşitor galice sau, respectiv, germanice.

După cum se poate constata, avem o întindere foarte mare a Traco-Ilirilor şi a neamurilor înrudite cu aceştia (Frigieni, Armeni, Parţi etc.). Dar avem şi o dezbinare teribilă, atât la nivelul Tracilor şi respectiv Ilirilor, cât şi a grupurilor înrudite.

Ca urmare, încercând să sintetizăm istoria şi cultura Traco-Ilirilor, ne izbim de o mare greutate: diversitatea ei!

Ca fel de viaţă, Traco-Ilirii se împart, în linii foarte mari, în cei nomazi şi cei sedentari.
Cei nomazi erau cei care îşi plimbau turmele, hergheliile şi cirezile oriunde pot găsi păşuni libere. Unii făceau ceea ce se numeşte astăzi transhumanţă, alţii se mişcau liber, sau ajungeau să se lipească de popoare migratoare precum cele scito-sarmate sau germanice. La nomazi mai intrau şi familiile de vânători care nu aveau o aşezare stabilă, ducând o viaţă ale cărei rădăcini se pierd în negura Preistoriei. Tot aici intrau şi unii negustori şi navigatori, feluriţi aventurieri ce treceau dintr-o oştire în alta, în căutare de noi încercări şi războaie etc.
Alţi Traco-Iliri erau, dimpotrivă, sedentari.
Aşezările lor, de la sate la oraşe de mii de case, unele urmaşe directe ale unor localităţi preistorice străvechi, trăiau din agricultură, pescuit, minerit, negoţ şi felurite meşteşuguri. Din nordul Mării Negre şi până în Alpi, de la Marea Adriatică în Asia Mică, asemenea aşezări au fost găsite de arheologi pretutindeni, şi în zonele masiv traco-ilire, şi în mijlocul celor locuite de alte populaţii.
După cum vedem, existau stiluri de viaţă foarte deosebite între ele chiar în cadrul celor două mari categorii.
Dar, parcă nu ar fi fost de ajuns, mai intervenea şi factorul religios…

Religios, Traco-Ilirii erau şi mai dezbinaţi!
Avem, întâi, curentele religioase de tip ascetic şi, respectiv, de tip epicurean (iubitor de plăceri); evident contradictorii. De asemenea, le avem pe cele ostăşeşti sau militariste şi pe cele non-militare. Fiecare dintre acestea cu felurite ramuri şi sub-ramuri. Şi aflate, uneori, în cel mai violent conflict. Faptul că orice om putea să fie zeificat – dacă era destul de ieşit din obişnuit – accentua problemele. Mai ales că Traco-Ilirii, dar mai ales Tracii, adorau EXCELENŢA, ieşirea din obişnuit dincolo de orice limită, atingerea excepţionalului. Care putea duce la zeificare…

Un exemplu clasic este acela al lui Orfeu şi Dionisos.
Orfeu este un erou trac ascetic, adept al puterii şi misticii purităţii şi contemplaţiei, arta fiind pusă în sprijinul acestora.
Dionisos este un erou trac epicurean, adept al puterii şi misticii plăcerilor trupeşti, arta fiind pusă în slujba acestora.
Amândoi cântă, amândoi cântă captivant, amândoi cuceresc lumea prin cântarea lor, trăirea lor, gândirea lor, cuvintele lor.
Orfeu vorbeşte despre iubire veşnică, despre statornicie, despre fidelitate, despre unirea veşnică dintre soţ şi soţie, despre castitate, despre înţelegerea înţelepciunii profunde a lucrurilor, despre trăirea extazului mistic etc.
Dionisos vorbeşte despre iubirea plăcerilor, despre trăirea clipei, despre inutilitatea moralităţii, despre bucuria nebuniei beţiei şi extazului sexual etc.
Dionisos foloseşte forţa, încercând să-i silească pe orfici să i se supună. Orfeu este ucis de bacantele lui Dionisos care nu izbutiseră să-l corupă.
Conflictul dintre adepţii celor două culte nu va înceta câtă vreme există Tracii păgâni.

Un conflict asemănător se va ivi în secolul I î.Chr. – ca să mai dăm un exemplu – între adepţii lui Zamolxe şi adepţii lui Dionisos din Dacia ptolemaică (nord-dunăreană). În timpul vestitului rege Burebista se porunceşte de către acesta – la iniţiativa preoţilor zamolxieni – distrugerea unei mari părţi din viile dacice. Interpretarea comună – ilogică – este aceea a „vindecării de beţie” a Dacilor. Dar Dacii – ca şi ceilalţi Traco-Iliri – foloseau ca băuturi alcoolice berea cu felurite ierburi, cidrul şi alte vinuri de fructe, miedul făcut din mierea nenumăratelor albine şi alte distilate din fructe (ceea ce astăzi am numi ţuică sau rachiu). Ca urmare, o distrugere fie şi totală a viţei-de-vie nu ar fi rezolvat în niciun fel problema beţiei… dacă nu ar fi fost o beţie rituală, legată de viţa-de-vie; adică o beţie dionisiacă, parte a unei religii epicureene inacceptabilă pentru Dacii zalmoxieni, cu toată dragostea lor pentru zilai (vin). Distrugerea viilor a fost, de fapt, un act de lepădare de practicile bahice venite pe filieră grecească şi de reafirmare a aderenţei la religiile militariste şi militarist-ascetice nord-dunărene (pe atunci, dominant zalmoxiene).

Sunt doar două exemple ale complexităţii vieţii religioase şi conflictelor culturale izvorâte de aici.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, apar pe lângă amintitele curente traco-ilire şi tot felul de împrumuturi. Traco-Ilirii elenizaţi renunţă la religiozitatea proprie, adoptând-o pe cea grecească (şi, treptat, îşi pierd şi limba, mai ales în Asia Mică). Contactul cu Etruscii, Galii, Romanii, Scito-Sarmaţii etc. adaugă alte curente religioase, ca să nu mai vorbi de ceea ce se întâmplă dincolo de Armenia, cu Tracii care, treptat, se topesc în matricea naţiunilor orientale.

Stilurile de viaţă traco-ilire, izvorâte din amestecul între marile categorii amintite mai sus şi, respectiv, feluritele curente religioase devin, desigur, şi mai diverse, şi mai complicate.
Am amintit despre păstorii traco-iliri şi de formele diferite de vieţuire pastorală ale acestora, despre vânători, negustori…
Putem vorbi şi despre agricultură.
De la plantele sudice – smochini, moşmoni, rodii, migdali etc. – până la soiuri de grâu de munte – cultivate, în Carpaţi, şi la peste 1.000 de metri altitudine! -, de la bob, fasole, nap şi altele asemenea până la usturoi, busuioc, mărar şi pătrunjel, foarte multe sunt plantele cultivate ce fac parte din viaţa Traco-Ilirilor.
Multe triburi traco-ilire trăiau în munţi, altele la câmpie; unele iubeau codrii întinşi, altele amestecul de iarbă şi păduri al silvo-stepei, altele mlaştinile şi ochiurile de apă ale bălţilor etc., etc.
De la vânarea leilor în locurile în care aceştia mai trăiau şi până la traiul incredibil, în stâncăriile de munte, ale unor secte tracice care excludeau orice violenţă fizică (dar nu şi pe cea magică…), avem mărturia unei diversităţi uriaşe de abordări ale vieţii.
Şi cât de multe forme de aşezări, de îndeletniciri, de feluri de trai se ivesc de aici, este uşor de înţeles…

Traco-Ilirii au fost pescari şi piraţi şi în Marea Tracică şi Marea Egee, şi în Marmara sau Marea Neagră, dar şi în Mările Ionică şi Adriatică.
De fapt primele conflicte ale Ilirilor cu Romanii au fost stârnite de obişnuinţa cu pirateria a unor triburi care au prădat sute de ani coastele Italiei – precum Vikingii pe ale Vestului Europei, mai târziu.
De asemenea, o mare parte din rezistenţa traco-iliră anti-grecească s-a realizat prin acte de piraterie.
În unele cazuri – precum în Marea Ilirică, Delta Dunării etc. – Traco-Ilirii foloseau luntrii lungi cu care se strecurau prin ceţuri, atacând navele străine.
În altele, foloseau aşa-numita „piraterie de uscat”, atrăgând prin felurite mijloace navele duşmane în locuri în care acestea să naufragieze, spre a putea fi atacate.
Cucerirea Bizanţului tracic de către armatele greceşti se datorează nevoii de a opri pirateria tracică de-a lungul Bosforului; şi alte poziţii de coastă greceşti au motive similare, ca mijloc de apărare a extinderii Grecilor – nu doar ca neguţători, ci şi ca stăpânitori – pe ţărmurile Mării Tracice, Mării Egee, Mării Marmara, Mării Negre, Mării Meotice (Azov)…

În Tracia, străbunii se îndeletncieau mult cu prelucrarea metalelor preţioase – aurul şi argintul – dar şi cu agricultura. Până la cucerirea Galiei de către Cezar, două erau marile surse de grâu ale bazinului mediteraneean: Egiptul şi Tracia.
Creşterea albinelor era o tradiţie tracică vestită. De aici venea, de fapt, şi miedul, o băutură făcută din miere, cu sau fără fructe (pentru arome) şi pe care au preţuit-o până acum vreo o sută-două de ani şi Românii.
Atât de iubitori erau de miere – şi mied – Geţii, încât în unele locuri roiurile de albine ale stupilor deveneau adevăraţi păzitori ai graniţelor aşezărilor.

Luptătorii Traco-Iliri erau foarte respectaţi de duşmani.
Arma preferată era lancea sau suliţa, urmată de forme de sabie, dreaptă sau curbă, după caz. Foarte răspândite erau săbiile drepte de tip akinakes, adică scitice, dar şi cele de origine celtică. Rhomphaia sud-tracică, daca nord-dunăreană, sica – răspândită din Munţii Hem până în nordul Carpaţilor – sunt câteva din săbiile şi pumnalele curbe ale Traco-Ilirilor (dar nu singurele!).
În luptă se mai foloseau şi topoarele – de mai multe feluri -, scuturile, diferite armuri – de la cele locale la cele scito-sarmate sau romane -, cuţite şi multe altele.
Ca şi Scito-Sarmaţii, Tracii nordici – şi mai ales Geţii – erau arcaşi pricepuţi. În părţile Dunării de Jos este atestată folosirea săgeţilor otrăvite, zice-se în venin de viperă (mai probabil în cucută şi omag, deşi nu este exclusă includerea veninului de viperă în amestec).
Pe scurt, Traco-Ilirii foloseau orice armă, locală sau preluată de la alţii, în lupă. Asta pentru că lupta era preocuparea de căpătâi a oricărui traco-ilir liber! Aceşti străbuni ai noştri erau atât de însetaţi de bătaie, încât se credea (inclusiv la Greci) că Zeul Războiului trebuie să fie trac şi născut la Traci!
Dorinţa de luptă a Traco-Ilirilor a fost moştenită la multe ramuri ale Românilor din vechime. Această înclinaţie războinică a fost, de fapt, şi una care a ajutat foarte mult la supravieţuirea străbunilor în mijlocul vâltorilor Istoriei. Dacă nu ar fi fost, din păcate, însoţită şi de moştenirea traco-iliră a dezbinării, ci doar de moştenirea romană a datoriei şi disciplinei, şi de cea comună, creştină, Românii ar fi izbutit mult mai multe…

Întorcându-ne la cele ale străbunilor, merită să amintim că le plăcea să îşi încerce puterile în lupte cu marile fiare ale sălbăticiei: bouri, zimbri, lei, lupi, mistreţi, urşi etc.
Coarnele de bour sau de zimbru deveneau apoi fie instrumente de cântat şi comunicat până departe – asemenea buciumului -, fie vase pentru băut (adesea ferecate în argint şi chiar şi aurite).
Traco-Ilirii au realizat mai multe soiuri de câini, de pază, luptă sau ciobănit. Moloşii sunt asemenea câini care, preluaţi de Greci de la Iliri, au devenit renumiţi – arta Grecilor de a se lăuda e întrecută doar de a Evreilor! 🙂 – drept „câini greceşti”. Că nu erau greceşti aceşti câini se vede limpede din faptul că sunt întâlniţi între Greci doar la „sălbaticii Moloşi” (un trib grecesc mult amestecat cu Traco-Ilirii din Epir), dar sunt folosiţi şi în Dalmaţia şi Iliria, până departe în nord, de triburi care nu aveau nicio legătură cu Grecii – şi cu atât mai mult cu Moloşii.
(Merită amintit că adesea înşişi Grecii nu îi socoteau pe Moloşi Greci, Pericle, de pildă, refuzând a-i accepta pe toţi Epiroţii – inclusiv pe Moloşi – drept Greci. De asemenea, faptul că aceştia erau bilingvi – folosind şi idoimul străbun, traco-iliri, şi nou venita limbă greacă – este bine atestat.)
Caii Tracilor erau vestiţi până departe, fiind cântaţi până şi de duşmanii de moarte ai Tracilor, Grecii. Descoperirile arheologice au dovedit că spaţiul traco-ilir a fost unul în care calul a fost crescut în diferite forme (rase, le-am spune astăzi), de la cei mărunţi, de munte, la cei mari, folosiţi pentru luptă sau tras/dus poveri. Românii au moştenit această tradiţie străveche (a se vedea şi această lucrare) în care, desigur, există şi o parte, puternică, Scito-Sarmatică.

Paradoxal, deşi luptători vestiţi şi temuţi, deşi declaraţi uneori drept „cei mai aspri oameni din lume”, Traco-Ilirii nu au practicat niciodată exterminarea străinilor sau înrobirea totală a străinilor, pe care o întâlnim la Greci, Germani sau Celţi (care practicau aceste metode oriunde puteau).
Dacă, pe de-o parte, [Traco-Ilirii] se luptau între ei cu multă duritate – şi, nu rareori, la fel şi cu străinii -, pe de altă parte odată ce se făcea/era pace, orice resentimente dispăreau şi erau gata să petreacă alături de duşmanul de ieri.
Aici era o mare deosebire mai ales între ei şi Greci, aceştia din urmă nefiind în stare să-i accepte cu adevărat pe străini, niciodată.

Ca migratori, Grecii – a căror origine este până astăzi un mister – năvălesc în sudul spaţiului Traco-Ilir şi izbutesc să supună triburile de aici.
Cetăţenii de cel mai jos rang ai Grecilor şi sclavii erau constituiţi în covârşitoare majoritate din Traco-Iliri; până la cucerirea romană aceşti „cetăţeni inferiori” şi sclavi constituie între 60 şi 80% din populaţia oraşelor şi regiunilor greceşti. În munţii dintre regiunile greceşti Traco-Ilirii liberi domină (fiind, ca urmare, descrişi de Greci drept barbari, înapoiaţi, sălbatici, antropofagi etc.).
Multe ramuri tracice, atât din Europa, dar mai ales din Asia Mică, aleg grecizarea sau elenizarea. Unul dintre factori pare să fi fost cucerirea Troiei – mândria Tracilor de aici – de către Greci, dar cu siguranţă iscusinţa teribilă a Grecilor de a-şi vinde mândria naţională drept produs de mare valoare a atârnat greu.
Dar foarte mulţi dintre Traco-Iliri se opun grecizării, rezistă, şi se unesc apoi cu Romanii în timpul luptelor dintre aceştia şi Greci, devenind esenţiali pentru stăpânirea romană în zonă (a se vedea şi această lucrare!).

Putem spune că, dincolo de deosebirile dintre ei, Traco-Ilirii erau cu toţii însetaţi de extraordinar.
Dar spre deosebire de Romani, pentru care extraordinarul era totdeauna supus interesului obştesc – altfel fiind prea puţin atrăgător – la Traco-Iliri esenţial era extraordinarul personal.
De aici se năşteau şi dorinţa, râvna, munca şi lupta multor Traco-Iliri de a ajunge cât mai sus – inclusiv pe tronul Romaniei! – şi chiar de a deveni zei. Dar tot de aici se năştea şi o anume însingurare, o înclinaţie spre dezbinare, spre lipsa de unitate, o anume rivalitate între Traco-Ilirii cu calităţi deosebite. Din nefericire, şi aceasta există, încă, la Români.

Traco-Ilirii au primit de la Celţi şi de la Sciţi forme avansate de metalurgie, dar au dat lumii, la rândul lor, foarte mult în acelaşi domeniu. O simplă privire asupra orfevrăriei tracice în argint – fie ea sud ori nord dunăreană – este de ajuns pentru a dovedi iscusinţa înaltă la care ajunseseră meşterii traci. De la brăţările dacice din părţile Haţegului până la comorile de legendă găsite în Valea Regilor din Tracia, nenumărate sunt relicvele unei măiestrii uimitoare.
Priceperea Ilirilor în minerit este de asemenea legendară şi a fost esenţială pentru viaţa economică a acestui spaţiu, atât înaintea cuprinderii lui în Romania, cât şi după aceea. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mulţi Iliri sunt aduşi în Dacia după 106 d.Chr., ei constituind greul populaţiei miniere din ceea ce astăzi cunoaştem ca Munţii Banatului şi Munţii Apuseni.
Preţuirea metalurgiei – aici intrând chiar o mistică a prelucrării metalelor, astăzi aproape uitată – a fost moştenită de Români. Aşa cum au moştenit Românii, pe lângă zidăria din piatră romană, şi prelucrarea lemnului de la Traco-Iliri (venită, foarte probabil, chiar de la cei dinainte de aceştia…).

Sunt multe pe care nu le ştim despre aceşti străbuni ai noştri.
Limba, de pildă, o cunoaştem doar la nviel de vocabular, din unele izvoare istorice (a se vedea şi FHDR I). Şi putem vedea, la nivel de vocabular, că era o limbă aflat cel puţin la hotarul dintre limbile satem (ca cele iraniene sau proto-slave) şi centum (ca cele latine, celtice sau germanice), dacă nu era chiar categoric satem.

O altă taină este aceea a aurului. Nu cunoaştem încă mistica Tracilor nordici numiţi Daco-Geţii în privinţa aurului. Se ştie că Decebal, provocând războaiele cu Traian şi pierzându-le, a lăsat în urmă o uriaşă comoară cu foarte mult aur. Aur cu care ar fi putut pune în mişcare, spre a-l ajuta în aceste războaie, şi pe Tracii nordici care nu îl recunoşteau ca rege (precum Carpii, Costobocii şi Dacii Mari), şi pe Scito-Sarmaţii şi Germanicii de departe. Cu totul uimitor, Decebal nu a folosit însă acest aur, păstrându-l ascuns până la capăt. De ce? Nu ştim! Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului în război? Greu de crezut, de vreme ce avem, totuşi, coifuri din aur sau aurite, de pildă. Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului pentru a cumpăra sprijin militar? Să fi fost comoara nu a lui Decebal, ci a unor preoţi daci care au păstrat-o ascunsă din cine ştie ce pricini mistice sau personale? (a se vedea şi discuţia de aici)
Lucrurile sunt cu atât mai tulburi cu cât se cunosc puţine obiecte dacice din aur – şi doar de puţină vreme. S-a putut chiar pretinde, până de curând, de către unii teoreticieni, că Dacii nu ar fi practicat prelucrarea aurului; deşi, pe de altă parte, aveau o abilitate excepţională în prelucrarea argintului. Astăzi ştim că Dacii prelucrau şi aurul, dar în taină, din pricini încă neînţelese.

Amestecul Traco-Ilirilor cu alte popoare – cu Celţii şi Scito-Sarmaţii, în primul rând, apoi cu Hicoşii, cu Grecii, cu Romanii, Germanicii şi mulţi alţii – face adesea greu de identificat ce este traco-ilir şi ce aparţine altora.
Ştim, totuşi, că Traco-Ilirii nu foloseau scrisul în mod obişnuit. Ei cunoşteau scrisul, dar aveau, din câte am aflat până astăzi, o cultură oral-livrescă. În această cultură primordială era dimensiunea orală, scrisul fiind folosit fie pentru anumite aspecte practice, fie pentru anumite aspecte sacre. Ceea ce ţinea de aspecte practice, adică secundare şi trecătoare, nu era păstrat decât accidental (aici intră multe forme ale scrisului, de la răboj până la scrisori diplomatice sau neguţătoreşti). Aceeaşi cultură, oral-livrescă, a existat şi la Români până în epoca modernă, când s-a impus prin forţă trecerea la o cultură livresc-orală, bineînţeles pe tipar străin, ne-românesc. 

Dacian_Draco_on_Trajan's_Column_2

Una dintre falsificările cele mai adânc intrate în conştiinţa Românilor de astăzi este aceea a „steagului dacic”, adesea denumit în literatura contemporană „cap de lup” sau chiar… „lupul dacic”. Fără a intra aici în multe amănunte – sperăm să revenim într-un material dedicat – observăm doar că numele istoric al steagului, consacrat ca atare până… în epoca modernă, este de draco sau draconis. Adică balaur. Nu se folosesc niciodată, în vechime, nume de genul „lupo” sau „luponis„… Pentru că lupul era doar o parte a acestui steag, în întregul lui reprezentând un balaur cu cap de lup (în unele forme sculpturile par a sugera chiar un cap de leu…).
Trebuie observate aici două aspecte esenţiale:
(1) acelaşi steag este larg folosit de Scito-Sarmaţi, iar
(2) la Chinezi – hotarul estic al întinderii scito-sarmate este China – apare balaurul cu cap de leu. (Voi reveni, nădăjduiesc, asupra acestor aspecte.)
Preluarea balaurului scitic de către Daci trebuie înţeleasă şi pe fundalul totemismului traco-ilir şi celtic. Avem dovezi arheologice largi ale acestui totemism, exprimat, de pildă, în coifuri încununate cu un motiv zoomorf (cerb, corb, vultur etc.). Prin urmare, preluarea balaurului scitic de către Daci are o anume valoare mistică şi culturală pe care astăzi nu o cunoaştem încă bine.
Şi este esenţial să subliniem că în armatele romane, odată cu intrarea constantă a Dacilor şi Scito-Sarmaţilor în rândurile ostaşilor romani, apare, mai ales din secoele III-IV, o simbolistică specială: simbolul legiunilor este acvila, simbolul cohortelor este balaurul, simbolul unificator este Crucea.
Altfel spus, prin Cruce şi sub Cruce se unesc acvila romană şi balaurul traco-scitic… 
Este o exprimare foarte concretă a unei realităţi esenţiale pentru noi.

Merită consemnat aici faptul că în mare parte Traco-Ilirii au fost foarte apropiaţi de Romani.
Nu în sensul unei fanteziste identităţi lingvistice. Dicţionarul lui Hesychios este o mărturie suficienă a deosebirii între latină şi idiomurile traco-scito-ilire, chiar de nu am avea şi mărturiile lui Ovidiu (aici) şi multe altele.
Ceea ce i-a apropiat pe Traco-Iliri de Romani a fost o spiritualitate comună, urmată de unele interese comune şi, mai apoi, de Creştinism.
Desigur, legenda originii parţial tracice a dinastiei ce a întemeiat Roma a avut rolul său în această apropiere.
Dar primul contact esenţial între Romani şi Traci apare în urma luptelor Romanilor cu Grecii care invadaseră Italia. Aceşti migratori aşezaţi pe o mare parte a ţărmurilor mărilor Egee, Tracică, Ionică, a Mirtelor etc. nu se extindeau numai în Marea Neagră, ci în primul rând în bazinul Mediteranei şi în teritoriile terestre din ceea ce astăzi cunoaştem ca Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia. Ei înrobiseră o mare parte dintre Traco-Pelasgii găsiţi în sud, transformându-i în categoria inferioară de semi-sclavi cunoscută mai ales sub numele de iloţi. Alţi băştinaşi, însă, retraşi în munţi – de la Munţii Albi din Creta la cei din Epir sau Pon – rezistau stăpânirii greceşti; fiind, ca urmare, descrişi drept sălbatici, tâlhari, necivilizaţi etc. Strabon mărturiseşte că întreaga Grecie „a fost locuită de barbari în vremurile de demult”, numărând printre aceştia şi pe Epiroţi – pretinşi astăzi, de unii, a fi fost Greci! -, dar şi recunoscând că şi în vremea lui „Tracii ocupă Macedonia şi câteva părţi din Tesalia” etc., etc.¹
În luptele Romanilor cu invadatorii Greci apare un ajutor neaşteptat din partea Traco-Ilirilor din Epir, Tesalia, Macedonia etc. Curând luptătorii aceştia vor gusta victoria împotriva celor care îi oprimaseră sute şi sute de ani, ba chiar milenii. În acelaşi timp, vor regăsi în Romani o spiritualitate militaristă şi însetată de excepţional, foarte apropiată de a lor şi străină moleşelii şi înrobirii plăcerilor ce corupsese Traco-Ilirii grecizaţi (şi în Europa, dar mai ales în Asia Mică, unde până la hotarele Armeniei doar Frigienii sunt mai puţin atinşi de această molimă).
În secolul I d.Chr. Traco-Ilirii formează o parte destul de mică dintr-un super-stat ce se întinde pe trei continente, având Marea Mediterană şi toate mările acesteia ca mări interioare. Galii, de exemplu, erau foarte numeroşi în Panonia, erau prezenţi în nordul Iliriei şi chiar al Italiei – chiar dacă puternic romanizaţi -, erau majoritari în Noricum, Raetia, imensa Galie, în ceea ce astăzi numim Ţările de Jos, în Iberia, Britania, erau prezenţi chiar şi în Asia Mică – unde Galatia le poartă numele multă vreme. Ei bine, în amintitul secol Galii, de şase ori mai numeroşi decât Traco-Ilirii, dau armatelor romane cca. 400.000 de cetăţeni romani (legionari) şi respectiv auxiliari. Mult mai puţinii Traco-Ilri dau totuşi 200.000 de legionari şi auxiliari, ceea ce înseamnă un voluntariat cel puţin triplu faţă de cel galic.
Asta pentru că, după cum am spus, Traco-Ilirii ne-epicureeni adorau lupta şi erau însetaţi de extraordinar, iar în armatele romane le aveau pe amândouă la cel mai înalt nivel.
În vremea lui Burebista Dacii aveau deja mai bine de o sută de ani de când preluaseră dinarul roman, eliminând treptat, dar tot mai mult, monezile greceşti. Îl şi copiaseră, de fapt, şi încă atât de bine că până la găsirea unor matriţe au fost crezute romane multe dintre monezile bătute, de fapt, la nordul Donarisului. Mai mult, în timpul marelui rege get Dacii nu doar că aveau trimişi – iscoade, negustori, diplomaţi – la Roma, dar chiar aveau acolo rude. Şi nu oricum, ci aflate în bune relaţii cu familii de vază ale Ţării, încât se ajunge până şi la amestecul Dacilor în treburile interne ale Imperiului Roman. Burebista se aliază cu Pompei şi doar moartea lui Cezar opreşte intenţiile de răzbunare ale acestuia. Moartea regelui dac şi sfărâmarea regatului său face ca Dacii sudici, din Dardania, cele două Moesii şi Sciţia Mică, împreună cu Sciţii din aceste zone, să intre în Romania. O intrare susţinută de imensa majoritate a acestor Daci.
Mai mult, în secolul I d.Chr. Geto-Sciţii din nordul Dunării vor face pace cu Romania – pe care o atacaseră repetat – cu condiţia intrării lor în cuprinsul acesteia. Se ajunge ca peste 200.000 de familii – cel puţin 1.000.000 (un milion) de oameni – să treacă în sud, aşezându-se în Moesia, Dardania, Iliria şi devenind iute cetăţeni romani fideli. Împreună cu Dacii din Oltenia de astăzi, ei vor lupta alături de Traian împotriva lui Decebal, conducătorii lor primind, ca recunoştinţă pentru eroismul din războaiele respective, un întreg parc de sculpturi lângă Columna lui Traian. Eroii daci din luptele lui Traian cu Decebal (asupra cărora am poposit aici, aici, aici şi aici,  şi asupra cărora sperăm că vom mai poposi) au, de altfel, multe sculpturi păstrate până astăzi.
Participarea acestor Traco-Iliri, inclusiv a Dacilor sudici şi a multora dintre cei nord-dunăreni, la viaţa Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman) este atât de puternică şi complexă încât din secolul al II-lea d.Chr. produce instaurarea unor domnitori de origine traco-iliră pe tronul Romei. Ei determină, de asemenea, atragerea în Romania a multor ramuri nomade ale Tracilor şi Scito-Sarmaţilor.
Sfântul Constantin cel Mare (şi aici), care prin înfiinţarea Romei Noi, creştine, Constantinopolul, dă o nouă organizare Romaniei, este de asemenea un Traco-Iliri puternic romanizat, un Străromân în toată puterea cuvântului.
El face partea din tabăra creştină traco-romană, spre deosebire de rudele sale Liciniu şi Galerius, care persecută Creştinii în cele mai cumplite moduri, arătându-se a fi adevărate ruşini ale omenirii.
Tracii nordici se împart în două grupe mari, după secolul al II-lea încolo. O parte – precum Dacii Mari – se îndreaptă către nord şi nord-vest. Se pare că sunt unii dintre strămoşii Danilor, amestecul de neamuri (parţial germanice) care invadează Yutlanda şi Scania, dând naştere Vikingilor (Varegilor). Alţii, precum Carpii şi Costobocii, se vor alia cu unii dintre Germanici, luând parte la expediţiile de jaf din Romania şi apoi la aşezarea acestora, ca Vizigoţi, în Spania. Unele ramuri se vor amesteca local cu Germanicii sau respectiv Slavii – cel puţin după cronicarii bizantini care pretind existenţa la năvălitorii Slavi din secolele VII-VIII a unor elemente religioase tracice.

Desigur, în toate aceste sinteze etnice este greu de urmărit, pe termen lung, elementul Traco-Ilir.
Încercările hiper-exagerate de a-i declara „Daci” sau „Traci” pe toţi cei care au o ascendenţă traco-iliră sunt, evident, greşite. O puternică origine traco-iliră (pe filieră românească) o au şi Sârbii, şi Bulgarii, şi Albanezii, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste trei naţionalităţi – dacă nu cumva mai mult de trei… – sunt uriaşe. Unele rădăcini traco-ilire pot fi găsite şi la Spanioli sau Danezi, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste două naţiuni sunt, iarăşi, foarte, foarte mari.
Înţelepciunea stă în a nu transforma admiraţia faţă de aceşti Străbuni ai noştri într-o adoraţie oarbă – pe care ei înşişi ar fi dispreţuit-o cei dintâi.
Au avut bunele şi relele lor, înălţările şi căderile lor; cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune!
După cum am spus mai sus, noi, ca Români, trebuie să ştim să ducem mai departe balaurul traco-scitic şi acvila romană unite prin Crucea lui Christos. Doar astfel vom putea să ne cinstim, cu adevărat Străbunii.

Tricolor România f

 

Mihai-Andrei Aldea

< Galii
< Romanii
< Scito-Sarmaţii

¹ A se vedea pentru această problemă – şi alte aspecte conexe – şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Bunica mea, partizanul basarabean Ion Amariei, rușii și toporul.

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

– Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, îti dau toporul ăsta, că atât mi-au mai lăsat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să trăim.
Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi să vadă cu ochii lui urgia de care auzise.
Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf. In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si batrani, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, unul dintre acesti “pasageri” fiind si bunicul meu Gheorghe (a reușit să sară printr-un noroc chior din tren, dar s-a întors acasa mult mai târziu stând câteva luni ascuns prin păduri). Norocul sătenilor din Bădărăi a fost ca prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, dar care totusi rămăsese român, aflaseră din timp de acesta incursiune mârsavă. Majoritatea părăsiseră localitatea, dar unii isi săpară adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apa pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.

Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis. Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casa, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf. Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pamant.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primaria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo: măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trai, transmite-ti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi in schimb povestit de salciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.

…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.
La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o silueta neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le inghetase in vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: v-am spus, draci ce sunteti, sa nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete, ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni in clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, daca tot vrei sa conduci treburile pe aicea…
Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem sa-l spun.

Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apa, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer), si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare și s-a întors acasă cu un topor.

Mihai Târnoveanu

Preluat, cu acordul autorului, de pe facebook.